La Multi Ani Comunitate Românească, la mai mare!

La Multi Ani Comunitate Românească, la mai mare!

Trimite și altora

Pe cine interesează cu adevărat are de unde alege; interesele membrilor Comunității sunt variate iar oferta culturală de orice nivel din ultimul timp în Barcelona nu lipsește.

La ora bilanțului de sfârșit de an, am de făcut câteva considerații despre Comunitatea românească din care facem parte și despre implicarea membrilor ei în viața socială a Diasporei din Catalunya. Prima este că polarizarea comunității românești la nivel cultural începe să se facă simțită, cu preferințe diverse și afinități spre un gen sau altul egal de respectabile.

Am văzut anul acesta, din ce în ce mai mulți oameni care aleg să trăiască, să iasă din case, să-și facă cunoștințe noi, să își facă prieteni. Se numește participare la viața comunității. Și văd, pe de altă parte, oameni care refuză să iasă din balonul de săpun în care s-au refugiat odată plecați din țară și pentru care „comunitate” înseamnă ceva pe care ți-l dă cineva sau care există undeva, acolo, ca termen abstract nerăbdător să îi includă când vor dori, dar, deocamdată sunt mult prea ocupați. Sunt cei care locuind de 5 ani pe o scară de bloc cu 3 vecini români, apleacă capul și aleg să-și ignore compatrioții pentru ca nu cumva să răsune un „Bună Ziua” românește.

Relax, nu poate să-ți pută chiar tot! Este inacceptabil să spui tot timpul că visezi la o Comunitate dar că „nu merg, acolo sunt doar nespălați, or să își aducă odraslele”,  sau că nu „știu să scrie” ori că „sunt cu nasul pe sus”. Serios, cum ai stabilit tu asta din casă? După ani de Diaspora nu ai găsit afinități comune chiar cu nimeni? Chiar le-ai căutat?

E în regulă să visezi la uniuni de breslași bogați, de acolo, din spatele tastelor calculatorului, sau la „meeting”-uri grobiene care mor în proiect. Partizanatul cu jumătate de gură nu aduce voturi, s-a dovedit. Cum nu aduce nici să fii indignat veșnic de chermezele românilor puțind a fum de mici și bere ieftină dar să nu-ți fi arătat cravata nici la una dintre întânirile de salon care au tot avut loc și la care ai tot primit invitații până n-ai mai primit.

Problema nu este Comunitatea ci oamenii care refuză să accepte că fac parte din ea. Să crezi că nu există Comunitate românească în Barcelona, în condițiile în care mai mult de 1.200 de copii din părinți români sunt născuți aici în ultimii 4 ani, înseamnă a nega evidența. Iar copiii noștri vor crește în comunitatea pe care alegem să o avem, ei nu au termene de comparație. Să refuzi să-ți accepți apartenența la comunitate nu te face mai puțin membru al comunitații ci mai irelevant.

A decide să alegi între oamenii de August – adică cei pe care îi vezi 25 de zile pe an, în concediu – și comunitatea din care faci parte, înseamnă a accepta că nu ești venit aici ca navetist, că nu ai suflet de căminist în tine, că respecți valorile importante, noțiuni ca familie, suport, stabilitate, respect. Că, poate nu suntem în locul în care ne-am fi dorit să fim dar este locul în care ne cresc copii. Este dificil de acceptat dar inevitabil, este ca și cum ai fi nevoit, în fața unui divorț al părinților, să alegi cu cine să rămâi, mama sau tata. Iar după 5-10 ani de mâncat „pa tomaca” catalană se cheamă că ai cam ales, să mă scuzați.

Salut efortul pe care îl face părintele Bundă din Barcelona care a strâns pe lângă biserică un grup impresionant de oameni care fac muzică și școală, al lui Dan Ancu din Tarragona care, împreună cu Doina Ponea țin în viață ansamblul de dansuri populare – numai ei știu cum -, al Stelei Vidrașcu de la Parets care își ține sărbătorile și comunitatea locală unită la fiecare proiect în fiecare an, al lui Florin Danciu de la Guissona care scoate din joben în fiecare an putere să convingă oamenii de acolo să îmbrace o ie la sărbători. Preoții de la parohiile din Tarragona, Manresa, Sabadell, etc au construit comunitățile cu răbdare și resurse puține iar duminicile lor sunt din ce în ce mai aglomerate. Și nu doar în căutarea serviciului religios merg oamenii acolo ci și pentru că au nevoie să simtă că fac parte din ceva, își revendică o identitate. Iar asta, din nou, înseamnă comunitate.

Mai sunt și alții ca ei. Nu îi ajută nimeni dinafara comunității, nu sunt plătiți pentru asta, însă există și pot face lucruri pentru că acolo, lângă ei, găsesc oameni care să pună umărul. Asta înseamnă Comunitate. Este destul de greu de înțeles asta, sunt de acord. Dacă nu ai ajutat un copil care nu este al tău să învețe o poezie pentru serbare, dacă nu ai tras de scaune la vreo adunare, toate astea după o zi obositoare la muncă, înseamnă că nu știi mare lucru despre cum se construiește o comunitate și cu ce se mănâncă.

Am realizat că românilor le place și preferă să ofere decât să ceară, v-ați înșelat, ca și mine până acum, nu-i așa?

Probabil că e ceva în rețeta plecatului de nevoie din țară care ridică bariere între noi odată ce interacționăm afară. Cineva era de părere că oricare ascunde cu toată forța un sac de secrete pe care le-ar dori uitate ca să poată profita de noul început – ca un „restart” biografic – Și este convins că oricare alt român afară are ceva de ascuns deci nu poate fi de încredere. Sau că i-ar viola sfântul „restart”. Eu nu cred asta, teoria mea este că diaspora nu este ca România văzută din București, după cum nu este cea văzută de la Cluj sau Iași. Este ca o românie privită din cer, eterogenă, cu oameni proveniți din toate zonele și care trebuie să-și găsească afinitățile într-o comunitate rarefiată, atipică față de tot ce au trăit înainte.

Însă, la fel cum am supraviețuit șocului adaptării la societatea de adopție, învățăm încet-încet să fim o comunitate. Iar dacă tot mai mulți au ales să participe, remarcand că au supraviețuit experienței și au repetat, înseamnă că există un viitor.

Nu înseamnă comunitate să te dai român în fața celor din țara de adopție și să trăiești din asta, din subvenții acordate cu bună credință pentru că au nevoie să te creadă când pretinzi că te preocupă colectivul de imigranți români și lucrezi pentru ei. Nu, în condițiile în care cei pentru care se presupune că ai fost platit nici nu știu cine ești, că de fapt ei toți îți put. La mine în cartier asta are un nume. Dar, cu timpul, ne cunoaștem, nu putem să nu interacționăm cumva, să ne cântărim reciproc.

Mult timp, în perioada încleștată de diasporean junior când totul însemna supraviețuire, îmi ajungeau oamenii de August. 25 de zile cu cei din țară consumau suficient cât să nu mai am nevoie de nimeni care să-mi vorbească limba pentru alte 11 luni. Apoi, brusc, am stabilit că vreau să trăiesc, că viața merge mai departe iar oamenii de August și-au pierdut din relevanță. De cine mi-a fost dor i-am invitat să-și facă Augustul lor personal aici iar noi am fost dintr-o dată mai senini. Atunci abia ne-am putut uita în jurul nostru și descoperi că Diaspora are oameni minunați, nevorbiți, care își ascund singurătățile sub același pretext subțire. Numărând lunile rămase până la pelerinajul lunii August.

Și am refuzat să mai numărăm lunile până la August, am ales să le numărăm până la Crăciun și până la Paști ca tot românul, pentru că până la urmă asta suntem.

La Mulți Ani Comunitate Românească, mă înclin în fața ta, la mai mare!

Sevastian H.