Calatoriile lungi se fac de unul singur

Calatoriile lungi se fac de unul singur

Trimite și altora

CU BADEA CÂRȚAN PRIN LA CIOTAT

de IOAN T. MORAR

i t morarTrebuia sa vină pe 24 ianuarie. Mă sunase, cu câteva zile înainte, Sevastian Hulub din Barcelona să mă întrebe dacă sunt de acord să-l întâlnesc. A trecut pe la ei, pe la redacția RoBarna. Mă uit, da, au publicat o fotografie și un mic text. Mi-a spus că e un om care vine de foarte departe, din America Latină, unde a umblat doi ani de zile pe jos, iar acum se îndreaptă spre casă. „Pare ciudat, dar nu e, e un om pasionat” — m-a asigurat Sevastian.

M-am gândit că 24 ianuarie e o zi potrivită să mă întâlnesc cu un romån, aici, în La Ciotat (Franța – n.r). Sigur, doi sântem prea puțini pentru Hora Unirii, dar de stat la o cafea sântem suficienți. Am căutat cu atoateștiutorul Google ce și cum cu globetrotterul nostru: Mirel Magop e cunoscut mai ales pentru că a refăcut, în zilele noastre, în mileniul nostru, drumul lui Badea Cârțan spre Roma, în întregime, pe jos. De aceea i se mai spune chiar așa, Badea Cârțan. Are și o adresa de mail cu numele ăsta.

Mi-am adus aminte că am citit, pe când eram elev în școala generală, o carte, Prin vama cucului. Viața lui Badea Cârțan. Autorul nu mi l-am mai amintit, dar internetul și-a facut datoria: Octavian Metea. Am fost impresionat atunci de țăranul care-și depășise condiția, care a trecut munții clandestin… Nu-mi mai aduc aminte exact conținutul carții, dar îmi este foarte clar cine a fost Badea Cârțan, coborât de pe Columnă, la Roma (a zis cineva asta, așa mi se pare). Acum îmi dau seama că putea prinde un loc în întrecerea „Mari Români” de la TVR.

mirel magop
Mirel Magop

Și cum stăteam eu așa și mă gândeam la toate astea, dar și la altele, păstrând un pas hotarât, pe traseul meu zilnic pe la Mugel, apoi, în coborâre, prin Vechiul Port, spre promenadă și plaje, sună telefonul. Era chiar Mirel Badea Cârțan. Vorbea de pe un număr franțuzesc. Cum eram pe 23 ianuarie, și spun: deci, ne vedem mâine, nu? Când ajungeți? – „Păi, am ajuns deja, cu o zi mai devreme… Sânt în La Ciotat” Gata, îmi întrerup traseul și merg să-l întâlnesc la intrarea în Parcul Municipal.

Îmi spusese ca știe cum arăt. N-a fost problemă să ne întâlnim, i-am vazut de departe silueta înaltă, cu un rucsac mare în spate și unul mai mic în față „pentru echilibru”. Pe rucsacul din spate e fixat un tricolor, trecut prin multe, vizibil marcat de ploile de pe traseu. Un steag plimbat de-a lungul drumului, precum oglinda lui Stendhal. – Am ajuns mai repede pentru ca am mai și făcut auto-stopul, parcă nu mai am rabdare, vreau să ajung acasă, după mai bine de doi ani… M-a adus cineva din Aubagne până aici…

Deci, avem un musafir venit cu o zi mai devreme, cum procedăm? Parcă nici întrebările nu-mi sunt pe limba, întârzie… Îl întreb dacă-i e foame, deși suntem dupa ora trei după amiaza, când restaurantele din Franța trag oblonul. Aici dacă nu te-ai așezat la masă între doisprezece și două, salut, nu te mai servește: „Ne pare rău, a plecat bucătarul”. Între prânz și cină mai poți prinde ceva chioșcuri, în sezonul estival, cu sandvișuri. Dar acum, iarna, nu ai unde mânca, doar la fast-food-uri, dar astea sunt departe de centru, unde ne aflam noi. Îmi raspunde ca nu-i e foame. Deci, cu asta am rezolvat-o. Dar o cafea tot putem sa bem împreună.

digi dolce focus 2017

Ajungem în Portul Vechi și ne așezăm la un fel de berărie, La Civette, unde n-am mai fost niciodată, de patru ani de când locuiesc în La Ciotat. „Ar merge o bere?” Da, merge o bere, îmi confirmă. Apoi trecem și pe cafea. Mă uit la românul venit cu o zi mai repede, are o barbă care-l face să semene, mi se pare mie, cu Don Quijote interpretat de Peter O’Toole, în Omul din La Mancha. Cum vine din Spania, comparația mi-e și mai la îndemână. Nu-i spun asta, el vrea sa fie Badea Cârțan. Ne privim în tăcere…. Marea mea problemă, care mă și apasă, e că nu am cum să-l găzduiesc. Îi spun asta din start, nu vreau să păstrez ambiguitatea. Nu am unde, Carmen e cu gripă, e complicat. Nu se aștepta să-l găzduiesc, are cortul cu el, trebuie să-și găsească un loc în care să-l ridice pentru o noapte… Vine berea, începem sa legăm discuția. Îi pare bine ca ne-am vazut pentru că vrea să-mi ceară părerea despre cărțile pe care vrea să le scrie. Una din ele e o carte-joc, Toate orașele din Romånia. Nu intru în amănunte. Aflu doar că întreaga nebunie (în sens placut) cu drumeția asta necontenită s-a născut din dorința de a vedea toate orașele din România. De a le vizita pe toate, pe jos. Sa fie primul român care a vizitat toate orașele țării. Și-a făcut un program, cu termene de vizitare. Numai că, în 2004, planul lui a fost dat peste cap, au mai apărut douazeci și șapte de orașe din mijlocul unor comune mai răsărite. Așa că proiectul i s-a întins cu niște luni.

mirel magop Barcelona
Popasul din Barcelona

A dus gândul la capat timp de trei veri, însumând 11.000 de kilometri. Între timp, cineva i-a spus că merge pe jos ca Badea Cârțan. L-a interesat personajul, a citit despre el, și-a pus în cap să-i calce pe urme, și la propriu, și la figurat. A facut pregătiri, a căutat sponsori, a mers în Cărțișoara, satul personajului… A căutat cizme, cojoc, traistă, totul ca la carte. La Cartea pe care e pregătit să o scrie. Nu insist pe tema asta, chiar aștept memoriile. (Mi-a trimis pe mail, ulterior, niște pagini foarte interesante. Scrise alert, cu suficientă auto-ironie…). Între timp, a trecut peste oraș o perdea de ploaie, s-a oprit, apoi vântul a plimbat norii și a lăsat un cer senin. Am ajuns la cafea. Măcar nu va ploua atunci când Mirel își va întinde cortul. Sunt trist când mă gândesc la asta, la faptul ca n-am cum să-l ajut. Încă o dată viața e nedreaptă: eu o sa dorm la căldură, el se va adăposti la marginea orașului, pe jos, în cort. Îmi exprim încă o data părerea de rău, iar el zâmbește sincer și îmi zice să fiu liniștit, nu e nici cea mai mică problemă. Nu-i ger, nu-i viscol, e obișnuit să doarmă în cort, face parte din povestea călătoriei. Iar o calatorie lungă înseamnă austeritate. Duci cât poți să duci în spate, restul nu te interesează. Totul e drămuit.

Bun, zic, dar un bărbat singur plecat prin lume, întâlnind atâția oameni… nu ajunge, cumva, să se îndrăgostească pe drum? – Mereu mă îndrăgostesc. Dar îmi trece repede. Îmi dau seama că nu ar merge.. Poate fi doar o atracție fizică temporară. Oricum, eu nu subestimez puterea dragostei, ar fi singura putere în stare să mă „ancoreze”! Nu insist, deși sunt convins că, bărbat atrăgător fiind, învelit în misterul călătoriei, a lăsat ceva inimi bătând mai tare la gândul lui. Poate vom afla din carte.

– Dar alte aventuri?
– Am fost prădat în Argentina. Norocul meu a fost ca hoții erau începători și că, după discuții cu ei, au plecat cu mai puține obiecte decât îmi luaseră inițial… îi spun că și eu am avut o idee de mers pe jos, refacerea călătoriilor Apostolului Pavel, ca o expediție ecumenică. Mirel, însă, nu crede c-ar putea merge în grup. Au fost doar câteva etape în care s-a însoțit cu alți călători întâlniți pe drum. Dar nu s-a putut adapta. „Fiecare cu ritmul lui, cu bioritmul lui, cu gândurile lui… Nu, călătoriile lungi se fac de unul singur”. Nu, n-ar fi fost bun de apostol, dar ideea o reține. Poate iese ceva… și cu încălțămintea cum se descurcă? – La început mergeam la noroc cu papucii. Au fost perechi cu care mergeam și două mii de kilometri și au fost unii care s-au rupt după o săptămână. Acum am experiență și știu ce să iau. Ultima pereche de bocanci m-a ținut tot anul în America de Sud, cinci luni înainte (prin Europa) și două săptămâni după ce am ajuns.

Terminăm și cafeaua, se înserează, dar încă nu e ora de culcare. Mă gândesc să-i arăt ceva cu care noi, locuitorii din La Ciotat, ne mândrim. Eden Theatre, cel mai vechi cinematograf din lume încă în funcțiune. Îi spun că aici e leagănul cinematografului, iar Mirel îmi spune că, după informațiile lui, ar fi Lyon-ul. Adevărul e parțial: frații Lumière au locuit la Lyon, dar vacanțele și le făceau pe domeniul lor din La Ciotat. Într-o astfel de vacanță au filmat Intrarea trenului în Gara Ciotat și Stropitorul Stropit, prima comedie și, totdată, primul film în care s-au dat indicații de regie. Grădinarul care uda florile a primit următoarea indicație: „Te comporți normal, ca în viață”. Și, de atunci, cam asta a rămas ambiția cinematografiei, să se comporte ca și când ar fi adevărată, nu doar o iluzie proiectată pe un perete.

Mai am un disconfort: când mergem spre Eden Theatre, el are doi saci (în spate și în față), iar eu sunt cu mâinile în buzunar. Îl întreb dacă nu vrea să-l ajut. Iar el: „La ce?!” (Câte kilograme are toată încărcătura? Treizeci și cinci în spate și zece în față. Îmi spune că după ce încheie o călătorie toată coloana i se dilată, devine mai înalt cu câțiva milimetri și are dureri de spate. Dar în timpul călătoriei totul trebuie dus în spate, așa e regula. Mai am o întrebare: câți kilometri înseamnă o etapă? -În Turul Romaniei s-a întâmplat o singură dată să fac 54 km, iar când am fost Badea Cårțan o dată 52. În America de Sud am mers 38 de kilometri într-o zi (record sud-american) și a doua zi 23 de kilometri, fără oprire, pentru că eram în Peru, în Cordiliera Blanca, lângă Huascaran (la înălțimea de 6700 m) locul cu cea mai mică valoare a gravitației. Nu știam atunci despre asta. Am crezut ca am întinerit brusc! Râdem. Face o poză cu Eden Theatre.

Are mii de poze de peste tot. Ar putea face o expoziție de kilometri de poze… îl întreb ce face de mâine încolo. Va merge să vadă faleza de pe Route des Crê-tes, cea mai înaltă din Europa, în drum spre Cassis. (Ce chestie, zice, nu știam cum să-i explic celui care m-a adus de la Aubagne cuvântul faleză. Până când s-a prins el și mi-a spus pe franțuzește, ah, falez — falaise n.m.) Îl întreb dacă are hartă și-mi spune că nu are nevoie. I s-a dezvoltat un spirit de orientare foarte bun. În Europa, mai ales, totul e atât de bine indicat, trebuie doar să știi unde vrei să ajungi. Drumurile nu mai sunt încurcate. Pe jos e mai greu să te rătăcești. Îi spun că-l voi însoți până în locul în care își va pune cortul. Știu o zonă, spre Mugel, unde am văzut vara niște turiști înoptând. Ne ducem acolo și tristețea mea crește. E greu de explicat… Ajungem, scoate lanterna, examinează, îi convine. Îl las să se aștearnă și am sentimentul nu că-l las, ci că-l abandonez… Am avut o noapte agitată, n-am reușit să adorm. Apoi m-am trezit de dimineață și m-am dus să-l mai prind acolo, demontând cortul. Am luat niște croissante și o sticlă cu cafea. Mirel nu mai era. Nu mai rămăsese nicio urmă. Mi-a trecut prin cap că totul a fost doar în imaginația mea de dromoman refulat. Până peste trei zile, când am primit un mail de la Mirel: a ajuns la Torino, va pleca cu un autocar spre Timișoara, unde va locui la fratele lui. N-a dormit acolo unde l-am lăsat eu, s-a mutat pe plaja Mugel. Ajuns în Timișoara, Mirel mi-a mai trimis un mail. Era îngrijorat pentru că i s-a spus că nu poate folosi numele de Badea Cår]an. A auzit că e o decizie nouă a Academiei Romåne referitoare la denumiri istorice. L-am liniștit, spunându-i că nu-i așa. Și că, în fond, chiar dac-ar fi fost așa, nicio decizie nu e retroactivă. Dacă ai fost pe jos din Cârți-șoara pânâ la Roma, dacă ai fost în opinici, în cojoc și ai dus cărți în traistă, nicio Academie din lume nu te poate obliga să nu fii Badea Cârțan. Pentru că tu ai fost deja.

Publicat în revista Orizont a Uniunii Scriitorilor din România