Peste umăr privirea înţelegătoare a lui Dumnezeu

Peste umăr privirea înţelegătoare a lui Dumnezeu

Trimite și altora

Peste umăr privirea înţelegătoare a lui Dumnezeu

Între cei care iubesc nu se poate trăi
sunt curaţi
ca o boală mare aşteptând viitorul
cu sânii intacti şi spatele descumpănit
de treaba asta bine făcută
aproape zilnică.
Nu poţi pune măcar două pietre
să nu-şi facă rău
într-o casă de pământ.
Ei fac alte lucruri, noi suntem
linii care-şi dau seama
din când în când
cunoscuţi, vecini, lume.

Zborul în care ai repetat sămânţa
învinge carnea
chiar dacă furiei îi e frică
vertical, de la dinţi
fără ruina împrăştiată a vocii.
Omul rupt într-o singură pasăre
începe mai multe primăveri deodată
şi toate la lumina nopţii
n-o să se oprească pentru atât
la câţiva metri de ţările calde
aglomerat şi nesigur în sus
de la câteva lacrimi.

Vorbesc despre aşezarea cu faţă
în drumuri scurte, de foame
peregrinarea dresată a sexului de ocupaţie
dens şi foarte jos
ca norii în ţările cu intemperii kilometrice
împărţirea descendenţilor pe tablele pubisului
şi continuitatea în arc
ca semnul războiului, clară
ajutând timpului de recoltă.

Dacă ar există Dumnezeu
(că nu există)
trei zile a murit fără să-l vadă nimeni
mort cât să sufere
cu bunăstarea căderii speriată
tu nu l-ai cunoscut
(doar i te-ai pus pe mâna)
visa cu oameni, de asta l-au luat,
oboseală uscată a orbilor îi maceră rostul
la trocul cu fum îl îndrăzneau toţi
cum era de aşteptat, nu putea merge
cu ei, niciunde
în egalitate de sexe, orfani
copii de cârpe.
Într-o camera mică
încă pescuieşte, vânează.

Fericirea începe imediat
cum anumiţi copaci cresc
rude îndepărtate de care abia se vorbeşte.
Nimeni nu scapă de piatră
dispreţuind-o într-un om fără regi
până nu mai rămâne.
Abundenţă tăcerii respirând
în zile de poze,transparentă
fericirea începe.

Eu mai ştiu cum erai
cel mai bogat mort copil
singurul în casa căruia mergeam
toţi desculţi
oricum dădea spre sud ca şi ochii
ai tăi erau toţi numai bromură şi bomboane mici
te scuturau de cuţit la coapsa de lapte
şi te coborau la noi
(tu nu ai fi coborât )
îţi puneau picioarele pe pământ
să nu se legene, ca de ram,necuratul.
mai ştiu că plouă lung
mereu eram cu gură plină prin apă
şi că la uşa voastră
fierul se sărase de umblet:
tu erai primul mort copil de pe stradă
şi noi ne bucurăm
ca de o haina nouă.

Ea avea trei zăvoare care băteau invers/
le golea de răni şi se ierta singură/
aşa nevrednică să fie teacă/
încă se mai uitau la pasul ei mic/
sfinte duminici, căţelandri /
şi vitejii crescuţi doar cu pâine./
Îi lua către casa ei/
şi strigă la cuţit şi la puterea lui/
“Doamne, frumoasă grădina şi cuminţi toţi !”
Îi înflorea să nu li se piardă pământul/
de sub picioare./
Trei zăvoare erau şi trei/ de trecut/
ca în toate poveştile unde-s prinţese.

am aflat că sunt oarbă
când mă credeam mai frumoasă
eu care făceam să le iasă mâini după somn
şi de la război ziua morţilor aduceam
cu mere şi vin de al treilea martor
am aflat că sunt oarbă
şi că îmi face bine să mă joc cu păpuşile
cele care dorm pe o parte
iubite de toţi cu intenţia de a rămâne.
am aflat că sunt oarbă
unui bărbat îi pupi coajă înainte s-o tai
atâta pâine pentru nimic.

Pentru una care îşi lăsa părul tuns scurt

în zilele de sânge
cărnii i se aşezase bine mersul
scria, nu caut eroi, sunt vânzătoare de dulciuri
de la coapse îmi ies grijile lumii
aproape noi la ochiul cheii.
Doar pentru că e toamna
prietenii comuni o să-ţi stârnească sânul
nu plânge, spune-le bărbat fiecăruia,
mai sus de genunchi minciună nu cere
obligatoriu smoking.
O să plouă săptămâna asta, ştiu.

...

Aşteptarea cuiva, ştia mama
după cum lovea în pantalonii de bărbat
ai cui mă făcuse copil pentru ea
e o supărare importantă
în cruce roşie pusă cu sfinţii
de umeri drepţi
unde da Dumnezeu şi ne udă.
Numai eu arătăm cu mâna murdară
locul gol de la masă, femeia
de când cu istoria vămilor
nici îmbrăcată n-ar fi putut de amândoi
de sărăcia asta nu o cruţa nimeni
îmi zicea, nu-i semăn,
şi întindea la pliuri peste coapsele zăcute.
Pune cu lut şi adu-l acasă
măcar în zilele în care nu dorm
nu zi că ai fost
scăpată prunc fără tată.
Când plecau la mai cald
oamenii lăsau lumina aprinsă, se pare.


Trimite și altora