Martor la divort

Martor la divort

Trimite și altora

A fi român în Catalunya zilele astea este ca și cum ai asista la divorțul părinților. Cu mintea de copil nu înțelegi nimic, te uiți nedumerit cum doi oameni care păreau să se înțeleagă foarte bine își aruncă acum reproșuri despre episoade casnice misterioase, despre  veri, mătuși, cumnați, bunici, prieteni de familie, vecini care păreau în trecut persoane excepționale, deveniți deodată dușmani de moarte ai bunăstării familiei care tocmai este pe cale să se rupă.

Mintea de român verde îngheață instinctiv în vecinătatea unor termeni ca autonomie, secesionism, ruptură, naționalism, noțiuni echivalente în gena românească cu zone de pericol, zăngănit de arme și steaguri dușmănoase la zidurile orașului. Pe noi ne-au învățat că ungurii sunt răi, turcii ticăloși, grecii mincinoși, bulgarii înapoiați iar rușii agresivi. Și tot timpul cu ochii pe biata țărișoară pe care o vor ruptă, hărtănită, rasă de pe fața pământului.

Ne hrănim cu idei preconcepute, multora dintre noi ne servește de minune statutul de veșnică victimă potențială pe care îl asumăm cu o formă stranie de mândrie pe jumătate, cu capul plecat și ne justificăm astfel reacția întârziată și inutilă, după ce focul s-a stins de la sine. Alegem calea ușoară, ne dăm cu părerea despre evenimente care au avut deja loc, calea sigură este să ții partea invingătorului cât mai zgomotos cu putință.

Dar dacă nu avem dreptate nici unii nici alții? Dacă cei care sprijină cauza independentiștilor catalani nu au alte argumente decât relațiile personale, invariabil subiective iar susținerea lor pentru o cauză care nu este a lor este pur impulsivă? Și dacă cei care clamează impunerea legii spaniole cu orice preț chiar dacă asta ar presupune prezența tancurilor pe Rambla barcelonei se înșeală în convingerea că legile sunt venite de la Dumnezeu?

Am văzut oameni bătuți și femei în vârstă trase de păr de polițiști trimiși din alte părți ale Spaniei să impună imperiul legii, am cutreierat piețe și străzi, cartiere pline de oameni normali care-și clamau un țel. Am văzut după câteva zile alți oameni înveșmântați cu steagul național spaniol care scandau în favoarea ordinii constituționale și al celebrului articol 155 care prevede suspendarea de facto a guvernului catalan.

Într-o lume ideală în care doar albul și negrul sunt singurele care fac legea toți și nimeni nu are dreptate. Am trăit pe vremuri într-o lume în alb și negru și știu, ca și spaniolii care au avut parte de un episod asemănător, că se numește dictatură. Urmările se văd și acum, după 28 de ani iar rezultatul este o țară de oameni cu fețe gri, fără culoare. Spania nu este așa iar noi avem prea puține argumente ca să le putem da lecții.

Sevastian Hulub

foto: SolStock / Getty Images / iStockphoto