Unde mancam ieftin și bun – turist in Valencia

valencia asador boro

Dacă sejurul tău se întinde pe mai multe zile și bugetul este limitat, după câteva zile de luat masa la restaurant s-ar putea să te uiți strâmb la portofel. Și asta pentru că într-un restaurant de nivel mediu nu ieși mai ieftin de 14 euro/persoană. Valencia nu face excepție. Chiar dacă aici prețurile sunt mai mici decât în Madrid și Barcelona costul unei mese la restaurant nu este mai mic.

Cum nu sunt gospodină dar îmi place mâncarea gătită am găsit soluția perfectă pentru mine: localurile ”Comida para llevar”, adică ”Mâncare pentru luat cu tine”. În traducere liberă ar fi ”Mâncare pentru acasă” dar sensul este că în acel loc nu poți mânca, doar vii și o cumperi. Sunt niște spații special amenajate, un fel de bucătării industriale, cu sobe, plite, rotisoare unde se gătește mâncarea.

Astfel de localuri se găsesc peste tot, cred că la fiecare sută de metri. Și e valabil pentru fiecare oraș, indiferent că ești în Galicia, Andaluzia, Valencia sau Murcia. Unul din lucrurile pentru care spaniolii sunt admirați este că știu să îți trăiască viața. Așa că tot mai puțini își petrec timpul în bucătărie și aleg să cumpere de la ”comida para llevar”. Este valabil mai ales pentru cei care muncesc, care la ora 14 iau pauza de masă. Este ora la care restaurantele se umplu iar astfel de locuri sunt și ele aglomerate.

Un loc pe care l-am descoperit în urmă cu vreo trei ani în Valencia este ”Asador Boro”, îl găsiți în Avinguda del Port, 86. Deși patronul-bucătar este un el, eu îi mai spun și ”Mama de Valencia” pentru că îmi place cum gătește.

O perioadă bună de timp am comandat obsesiv fideúa (care este o paella cu fructe de mare, doar că în loc de orez are fidea, un fel de tăiței) și paella. Cum nu am dat vreun semn că aș fi interesată și de altceva, ”Mama” mi-a arătat într-o zi o foaie de hârtie:
– Să știi că avem și meniul zilei, dacă vrei să schimbi. Sunt alte feluri de mâncare. Iar vinerea pregătim cocido completo!

Cocido ….. este un fel de mâncare tradițional în Spania, doar că are denumiri locale. În regiunea valenciană este cunoscut sub numele de ”puchero valenciano” sau ”cocido completo”. Se prepară prin fierberea a diverse legume (aici cartofi, morcovi, năut, ceapă) cu diverse feluri de carne (de porc, de pui, de miel, cârnați, o chiftea). Acoperă atât felul întâi, supa cu orez sau fidea, cât și felul al doilea, legumele cu carnea.

Am făcut o scurtă trecere în revistă ca să știți despre ce e vorba. Dacă veți da peste el, nu-l ratați! Eu zic că e o mâncare așa de bună că dai cu căciula-n papagali!

Revenind la opțiunile mele culinare de la ”Asador Boro”, am descoperit pe foaia cu meniul că, de fapt, costul unui meniu zilnic era de 6 euro. În fiecare zi altceva, două feluri de mâncare și un desert mic.

Ce cumpăram eu înainte, fideua și paella, două porții, consistente și ele, probabil în jur de 350 gr fiecare făceau 7,25 euro. Aici o porție de paella este 4,50 euro, dar fideua este mai scumpă. Anul acesta a fost și o reducere de 16% pentru sărbătorirea a-nu-știu câți ani de existență.

De cum am aruncat un ochi pe foaia cu meniul zilei, m-am răzgândit. Am zis ca măcar pentru o perioadă să încerc și alte lucruri, cu atât mai mult cu cât e și mai ieftin. E adevărat că meniul nu se schimbă săptămânal, dar oricum, am de unde alege.

Pentru prima oară într-un astfel de local, aș cumpăra în cantități mai mici și din diverse feluri. Nu peste tot se gătește gustos, eu am încercat și alte locuri și am dat peste mâncare excesiv de sărată. Pentru mine nu e deloc plăcere, sarea trebuie să accentueze arome și gusturi nu să le înnece. Și ai în vedere și programul localurilor, majoritatea sunt deschise în intervalul 12-16.

Ce vedeți mai jos e mâncare pentru două-trei zile: o porție de fideua, o jumătate de pui la rotisor și trei jumătăți de cartofi la rotisor. Preț: 10,50 euro.

fideua valenciajumatate pui rotisorcartofi copti

Odată ajunși în Spania, îndrăzniți cu încredere mâncarea de la ”Comida para llevar”. Economisiți bani și ”riscați” să mâncați mai gustos decât într-un loc turistic.

pe Maria o puteți citi și aici: valenciana.ro

Manual de supraviețuire în Spania: cum comanzi o bere?

bere

Uneori este dificil să te faci înțeles de chelnerul care te servește și de la care aștepți o bere adusă într-un recipient anume, familiar ție, în bună pace cu freamătului papilelelor pe care le-ai educat cu răbdare și pasiune.

Dacă ești de puțin timp aici sau dacă este prima oară când te răsfeți într-o bodega spaniolă vei cere „una cerveza” iar rezultatul ar putea să nu fie cel așteptat. Iată o lista cu 10 denumiri pentru berea cea de toate zilele care vă vor face viața mai plăcută.

Barurile spaniole sunt locuri în care se trăiește și se socializează. Pentru orice expat sau turist, „la bar”, este locul de întâlnire potrivit pentru orice ocazie. Între prieteni, între colegi sau în familie, tuturor ne place să ne adunăm în jurul unor beri răcoroase. Cultura berii este una puternică în Spania: fiecare regiune are propria marcă iar berea artizanală făcută după rețete care urmăresc gusturile pasionaților este foarte apreciată.

Însă pentru a comanda o bere, atenție, nu e simplu, fără să mai spunem că în fiecare regiune spaniolă se folosesc expresii diferite. Aveți aici un mic îndreptar lexical (nici pe departe exhaustiv, mai sunt denumiri pe care nu le trecem în revistă din comoditate) care vă va face viața mai ușoară când veți comanda băutura fermentată în forma și cantitatea la care vă așteptați:

– Caña (cánia: trad. fonetică) : expresia clasică. Bere de butoi, servită la bar dintr-un dispensator (la țâță). În mod tradițional „la caña” se servește cu multă spumă, într-un pahar mic de 20cl. În unele locuri se servește „caña doble”, pe scurt un „doble” care înseamnă că paharul are de 33cl.

– Botellín sau quinto : sticlă mică de 20cl. Este suficient să adăugați marca pe care o preferați.

– Tercio : același lucru dar într-o sticlă ceva mai mare. O bere la 33cl; în Catalunya se numește „mediana”.

– Jarra (harra: trad. fonetică) : Halba cea de toate zilele, de 50cl.

– Katxi : este numele pe care îl are cana mare de bere de 75cl până la un litru care se folosește în nordul spaniei la sărbătorile populare.

– Tanque : atenție, cantitatea crește. Se folosește pentru a comanda o cană de bere de 1 litru într-un bar. Se mai numește „mini”, denumire evident înșelătoare, mică după nume, mare după talie…

– Litrona : cu asta se cam termină cu lucrurile fine. Este vorba de sticla de bere la un litru care se vinde în supermercat și care constituie elementul de bază, împreună cu cartonul de vin și sticla de coca-cola al unui „botellon” bine făcut. Nimic de glamour dar oricând eficient.

– Clara : un strop de paradis … „La Clara” este numele unui amestec de bere cu o băutură răcoritoare cu lămâie („con limón”) sau cu limonadă („con casera”), care este o limonadă dulce cu sifon. Numele poate varia în funcție de regiune. Se cheamă „champu” în Valencia, „shandy” în Mallorca sau „lejia” în Guipúzcoa și în Navarra.

– Espuma : Spuma. Puțină, multă, mai multă … după gust.

– Rubia, negra, ambar : blondă, brună sau rosé…

Insula Fazanilor – Insula care tine 6 luni de Spania si 6 luni de Franta

insula

  • Insula ține șase luni de Spania și 6 luni de Franța
  • În iulie, insula Faisanes (Insula Fazanilor), cel mai mic teritoriu cu titularitate împărțită din lume, a trecut în administrare franceză

Între localitățile Irún din Spania și Hendaya din Franța, în mijlocul râului Bidasoa care separă cele două orașe de graniță, se găsește un teritoriu cu un statut foarte special și puțin obișnuit. Este insula Fazanilor (La Isla de los Faisanes), teritoriul de titularitate comună cel mai mic din lume. Cei 5.000 de metri pătrați, aproximativ jumătate de hectar, aparțin 6 luni pe an spaniei și 6 luni franței. Luna aceasta a trecut în administrare franceză printr-un simplu act administrativ.


Publicitate
dolce telekom


Insulița nu este locuită și nici vizitabilă. Rutina, normalitatea și chiar plictiseala domnesc în acest loc puțin vizitat. Curioșii o contemplă de pe ambele maluri, abia dacă sunt 50 de metri distanță; ambarcațiunile și canotorii trec pe lângă ea; pe insulă ajung în mod normal doar membrii comandamentelor navale din San Sebastian și Bayonne, responsabili de jurisdicția ei în fiecare schimb.

Pe cei 215 metri lungime și 38 lățime cu formă ovală, există câteva zeci de arbori, iarbă, tufăriș, pietre și un monolit care aduce aminte de momentul de vârf al istoriei micului teritoriu: aici s-a semnat Tratatul de Pace al Pirineilor, la 7 noiembrie 1659, care a pus punct final unui conflict având originea în timpul Războiului de Treizeci de Ani. În virtutea unei prevederi din respectivul tratat curtea regală spaniolă cedează curții franceze insulița, mai precis Mariei Teresa de Austria, fiica lui Felipe IV, pentru a se căsători cu Luis XIV, Regele Soare. Pe parcursul anilor au fost numeroase alte cazuri de schimburi cu semnificație asemănătoare care au avut loc aici.

faisanes

Pentru marcarea momentului au fost ridicate construcții temporare care au fost locul unei aprige bătălii de imagine între cele două delegații, o demonstrație de opulență și lux din cauza căreia ceremonia în sine a întârziat foarte mult. Între cei prezenți la nuntă s-au aflat contele D’Artagnan, care avea să servească de model scriitorului Alexandru Dumas în celebrele sale scrieri și pictorul Diego Velazquez, însărcinat cu organizarea din partea regelui spaniei. Pictorul moare o lună și jumătate mai târziu, la Madrid, de extenuare spun cunoscătorii. „Au fost două luni și jumătate de muncă intensă iar el avea 61 de ani, o vârstă înaintată pentru acea epocă” explica Javier Portus, expert al muzeului Prado. „Trebuia să se afle permanent înaintea monarhului în fiecare moment. Făcea drumul noaptea și lucra ziua. Nu este o certitudine, însă istoricii asociază moartea marelui pictor cu oboseala voiajului”.


Publicitate
digimobil


Formula de condominio (administrația în comun sau pentru perioade de timp alternative de către fiecare parte), la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost de fapt o cedare către Franța, pentru că insulița de pe râul Bidasoa aparținea spaniei. „În tratatul Pirineilor, Luis XIV a cerut o parte a râului însă regele spaniol nu a fost de acord”, explică Joan Capdevila, doctor în Geografie al Universității din Barcelona. „Fără îndoială că, 200 de ani după aceea, cu Tratatul de la Bayonne din 1856 Franța și-a îndeplinit obiectivul obținând jumătate a râului Bidasoa”

Astăzi insula este o oază de pace și liniște; de grădinărit se ocupă, pe rând, departamentele specializate ale primăriilor din Irun și Hendaya, care intră odată la șase luni pentru ca totul să se păstreze prezentabil.

Ce nu există pe Insula Fazanilor sunt fazani, cum a remarcat încă din 1843 Victor Hugo. „O vacă și trei rațe, fără îndoială închiriate să facă de fazani de dragul vizitatorilor”, scria. După unii numele original era „Isla de los Paussans”, după alții, „Isla de los Faisants”. Oricum ar fi numele actual este o adaptare la limba spaniolă care nu are nimic de a face cu realitatea. Aici nu există fazani.

 

Evenimente din Europa pe care nu le poți pierde iarna aceasta


Crăciunul în Alsacia, Franța

Dacă vrei să ai parte de un Crăciun magic, nu există un loc mai bun decât Alsacia pentru a te putea bucura de sărbatori. Orășelele sunt pline de târguri de Crăciun iar vinul fiert este protagonistul principal.

Eguisheim, unul dintre catunele de poveste din Alsacia #france #alsace #eguisheim #alsacia #francia #viajeroscallejeros #lonelyplanet

A photo posted by Viajeros Callejeros (@viajeroscallejeros) on


Revelionul în Madrid

Chiar dacă multe persoane preferă să sărbătorească ultima zi a anului în restaurante sau la petreceri, să te afli în Madrid, în piața Puerta del Sol este un rămas bun pe care cu siguranță că nu îl vei uita. Bineînțeles să nu uităm de cele 12 boabe de strugure care trebuie inghitite pe rând, în primele 12 secunde ale anului, pentru a avea belșug în noul an.


Hogmanay Edimburg Scoția

Între 20 decembrie și 1 ianuarie în Edimburg are loc festivalul Hogmanay pentru a întâmpina noul an. Concerte, muzică celtă, un spectacol de lumini și mult whisky sunt principalele atracții ale petrecerii.


Sărbătoarea luminilor. Lyon, Franța

De pe 8 până pe 11 decembrie, în Lyon, are loc una dintre cele mai faimoase sărbători din Franța: Sărbătoarea Luminilor. Este o sărbătoare la care participă mii de persoane pentru a se bucura de momentul în care tot orașul se luminează în diferite culori și forme. Împreună cu luminile de Crăciun, orașul se tansformă într-un loc magic.

Place des jacobins tout en couleur ! Retirez nous tout au long de cette édition 2015. #fdl2015 #fdl #Lyon #fêtedeslumières #spoiler

A photo posted by Fête des Lumières – Lyon (@blog_des_lumieres) on


Kaiserball Viena Austria

Dacă vrei să iei parte la o petrecere de Crăciun glamour locul tău este în Austria, în Centrul de Congrese Hofburg din Viena, unde se sărbătorește în fiecare an o inpresionantă petrecere.

#Hofburg #Palace #Vienna #Kaiserball #2006 #Memories

A photo posted by Ross Macleod (@rosswmacleod) on


Santa Lucía Suedia Danemarca Norvegia și Finlanda

Pe data de 13 decembrie, în țările nordice se sărbătorește ziua Sfintei Lucia. Este ziua în care fetele îmbrăcate în alb, cu o panglică roșie legată în talie și cu o coroniță pe cap o reprezintă pe Sfânta Lucia. Fiecare fată are în mână o lumânare care simbolizează focul în care Sfânta a fost condamnată la moarte.

Sankta Lucia😍😻❤️ kaikki etiksen kauniit Luciat💘 #lucianpäivä#kauniit#neitoset#kulkue#sanktalucia

A photo posted by satu💋🌺 (@saaitzu) on


Târgurile de Crăciun din Germania

Dacă înainte v-am prezentat Alsacia precum un loc special în care puteți petrece sărbătorile de iarna, Germania este o altă țară care sărbătorește această perioadă a anului într-un mod inedit. O vizită a orașelor Esslinger, Würzburg, Hamelin, Bernkastel-Kues o Lübeck te fac să simți magia sărbătorilor. Preparate tradiționale, ciocolată caldă brazi împodobiți și tot felul te decorațiuni te fac să intrii în atmosfera specifica acestei perioade a anului.


 

Petrece Noaptea de Halloween la Castelul Dracula – Bran în Transilvania

dracula

Ultima ofertă în materie de călătorie pentru amatorii de senzații speciale vine de la Airbnb: doi norocoși vor putea petrece Haloween în Castelul lui Dracula din Munții Carpați. Katherine LaGrave descrie oferta în Traveler.

 

Dacă ai pierdut șansa de a închiria dormitorul lui Vincent van Gogh sau nu mai sunt locuri la grupul care va petrece o noapte dormind înconjurat de rechini, îți poți adăuga în biografie o experiență cu vampiri acceptând ultima ofertă a Airbnb: o noapte în castelul lui Dracula.

satelit televizor

La fel ca în nuvela lui Bram Stoker, Dracula, oaspeții vor ajunge la castel în trăsură, totuși este greu de crezut că vor încerca aceeași spaimă ca personajul Jonathan Harker în același loc. („Timpul cât am așteptat părea că nu are sfârșit iar întrebările  și neliniștea mă frământau. În ce fel de loc va trebui să intru și între ce fel de persoane? Ce lugubră aventură mă așteaptă?”)

Odată ajunși, vor fi întâmpinați de Dacre Stoker, stră-strănepotul părintelui lui sângerosului vampir Dracula, care este gazda serii, un auto-proclamat „expert în vampiri” și ”posesor al învățăturilor Transilvane”. După cina din marele salon, oaspeții vor explora cele 57 de camere, turnuri, coridoare semi-întunecate, scări strâmte din piatră și pasaje secrete. După apus se vor retrage în cripta în care vor dormi – în sicrie căptușite cu cea mai fină catifea, este adevărat.

 

draculaNorocoșii oaspeți vor cina în marele salon al castelului

 


Un obiectiv turistic de prim rang al României, Castelul lui Dracula, sau Castelul Bran, este situat la granița dintre Transilvania și vechea Valahie. Cu toate că a fost rezidența Reginei Maria a României, în prezent este mai cunoscut ca fiind casa legendarului personaj al scriitorului Bram Stoker, vampirul Dracula, un întunecat conte Transilvan. (Stoker nu a vizitat niciodată România, bazându-și descrierea Castelului Bran pe imaginația proprie, iar cartea s-a bucurat de o imensa popularitate astfel că și castelul la rândul lui a devenit faimos).


 

Mallorca – o destinatie irezistibila pentru septembrie

mallorca

Vara s-a terminat și odată cu ea și vacanțele – ar spune unii. Însă, pot să vă asigur că nu este așa. La câteva ore distanță de Barcelona cu vaporul, sau nici o oră cu avionul, se află o destinație unde se pare că vara este încă în toată splendoarea ei: Insulele Baleare- Ibiza, Mallorca și Menorca. Chiar dacă este luna septembrie, străzile, barurile, cafenele și plajele sunt pline de turiști, parcă am fi în toiul verii.

De ce este o destinație potrivită pentru luna septembrie?

Ei bine, un motiv ar putea fi prețurile mai mici în această lună și temperatura ambientală perfectă. Dacă vă doriți zile însorite numai bune pentru plajă și să evitați temperaturile ridicate și umezeala din mijlocul verii, atunci luna septembrie este ideală pentru o vacanță pe una dintre insule. Ei, asta m-am gandit și eu, am ales insula Mallorca, cea mai mare dintre cele trei.

satelit televizor

Odată ajuns pe aeroport, am fost uimit de numărul de turiști, în special străini. Dacă spaniolii nu se înghesuie în a-și petrece vacanța în țara lor, Mallorca este o destinație de lux pentru ruși, turci, englezi sau nemți.

Hotelul la care am stat pentru câteva nopți a fost situat în Calla Millor, pe coasta de est a insulei. În acestă zonă se află cele mai populare plaje.

cala millor

Bineînțeles că am vizitat aproape tot ce ce mi-a atras atenția. Am crezut că pot merge peste tot în câteva zile dar m-am înșelat. Sunt atâtea locuri frumoase în Mallorca încât ar fi nevoie de câteva veri la rând să ajungi să bifezi câte un bronz pe toate plajele de pe insulă. Am închiriat o mașină pentru a mă putea deplasa mai ușor și cu o hartă turistică, voie buna și un GPS am pornit în călătoria pe insulă.

Plaje rupte din paradis, nisip fin și alb, o mare de culoarea turcoaz cristalin, pur și simplu minunat!

Prima plajă pe care am vrut să o vizitez și care mi-a plăcut cel mai mult a fost Caló d’es Moro, Santanyí. O plajă cu nisip fin, înconjurată de roci și de o apă turcoaz cristalină. Plaja este micuță iar accesul se face destul de greu. Trebuie să cobori o scară de piatră cu multe ”obstacole”, însă dacă ești atent pe unde calci vei ajunge fără probleme. Priveliștea este spectaculoasă; plaja, în mijlocul naturii, fără magazine, restaurante sau semnal la telefon. Așa că te vei relaxa cu siguranța.

cala des moro

Cala Varques, situată în Manacor, la 12 km de localitatea Portocristo, este o altă destinație care m-a impresionat. Este una dintre plajele virgine din Mallorca, fiind o plajă mai mare decât cea anterioară, având 70 m lungime și 50 m lățime. Ca să ajungi aici, trebuie să mergi pe jos deoarece nu ai acces cu mașina. După ce șoseaua se termină trebuie să mergi pe jos 20 de minute pe un drum care traversează pădurea de pini până când ajungi la plajă. Ajuns aici te vei simți din nou ca în paradis.

cala varquez
sursa foto: wp

O alta plajă care merită văzută, de data aceasta declarată monument natural este plaja Torrent de Pareis, Sa Calobra. Ca să ajungi aici trebuie să parcurgi șoseaua Sa Calobra care urcă un munte pe un drum plin de curbe. Plaja este situată în partea de nord vest a insulei, în partea muntoasă. La 10 minute de mers pe jos, printr-un tunel îngust săpat în stânci, se află această plajă înconjurată de stânci din piatra roșiatică unde nu te vei așeza pe nisip ci pe pietricele. Un loc pur si simplu magic.

 

cala torrent de pareis
foto: porsolea.com

Pe lângă relaxarea pe plajă Mallorca îți oferă multe alte activități pe toate gusturile și pentru toate buzunarele: scufundări, zbor cu parapanta, kitesurfing, jet sky, yachtig sau windsurfing. Având în vedere că nu sunt un fan al sporturilor nautice am preferat o plimbare cu barca în cadrul căreia am vizitat câteva porturi, câteva plaje și m-am bucurat de soare și de săriturile în apa cristalină.

barca

Seara, am vrut sa merg să vizitez orașul principal al insulei. Palma de Mallorca, aflat la o oră și jumătate distanța de hotel, a fost o bună alegere. Încă de la intrarea în oraș m-au întâmpinat ziduri vechi și impunătoare. La o privire mai atentă mi-am dat seama că sunt zidurile faimoasei catedrale Santa Maria, simbolul orașului. Privelistile din curtea catedralei sunt uimitoare, ținând cont că este una dintre cele mai masive catedrale din Spania, având 121 m lungime. Aici, la adăpostul zidurilor, în liniștea nopții, ai senzația că ai călătorit înapoi în timp, în jurul anului 1600, când a fost terminată ridicarea catedralei. Aceasta este construită în stil gotic levantin, din calcar aurit adus din carierele Santanyi. Catedrala este faimoasă și datorită faptului că are cea mai mare fereastră rozetă din lume.

catedrala palma mallorca

Când am ieșit din catedrală, m-au întampinat o mulțime de terase pline de turiști, care parcă m-au trezit la realitate, aducându-mă înapoi în prezent, în agitația specifică orașului.

Acestea fiind spuse, sper ca v-am convins că Palma de Mallorca este o destinație ce are toate ingredientele de succes pentru o vacanță reușită în luna septembrie.

palma de mallorca

Pals Girona (2) Descoperind Costa Brava

pals girona

Pals – Girona (2)

Orăşelul pe care l-am descoperit în episodul anterior şi care dă numele plajei este un complex medieval datat la 889, cu cetate, castel şi străduţe de piatră care merită o descriere mult mai aprofundată.

Staţiunea – improprie denumire – este la fel de liniştită ca sătucul medieval, deşi colina pe care s-a cocoţat este plină de campinguri şi clădiri, ascunse prin pădure. Nu există hoteluri impunătoare, doar cîteva blocuri cu două-trei etaje, dispuse de-a lungul plajei. Cele câteva terase, înşirate de-a lungul şoselei înguste de acces sunt la fel de liniştite ca peste tot pe Costa Brava. Există supermarket, bufet liber, măncare la împinge tava şi câteva rotiserii cu mîncare ieftină şi bună. Este o staţiune pentru turiştii care preţuiesc liniştea, plaja, soarele şi au bugetele familiare bine calculate. Nu am aflat despre niciun club de noapte, sau discotecă, deşi e drept: nu le-am căutat. Totuşi, tind să cred că nu sunt foarte populare aici, probabil că viaţa de noapte a staţiunii se limitează la plimbări pe malul mării, după cină.

Nu poţi ajunge pe plajă fără să simţi aroma de marisco, venită din bucătăria restaurantului care face colţul, chiar pe aleea pricipală de acces. Terasa lui, întotdeauna plină, face mai mult decât orice recomandare. Aici am mâncat cele mai bune mejillones a la marinera, urmate de cea mai bună fideuá. Locaţia dă şi ea savoare mâncării, pentru că aerul condiţionat de aici e chiar briza mării. Angajaţii localului sunt mereu în acţiune, aici nu există pauzele lungi dintre comida şi cena , aşa cum se întâmplă în majoritatea localurilor spaniole. Personalul nu pridideşte: turiştii străini încep să vină pentru masa de prânz pe la 12.30, oră la care localnicii abia ce-au terminat croissantul de lângă cafeaua cu lapte. Pe când satură turiştii, să tot fie vreo două, incep să apară localnicii, pentru amiaza lor. Şi care se prelungeşte în zilele de fiestă, încălecând după-amiaza până spre orele în care soarele devine prietenos cu pielea. Au timp doar să refacă mise-en-place-ul, pentru că se întorc turiştii pentru cină. Şi uite aşa, se rulează mereu, unii vin şi alţii pleacă, spre încântarea patronilor şi probabil disperarea personalului.

E o bună intrare, atmosfera de relaxare de pe terasă ţi-a indus deja detaşarea de care ai nevoie. În faţa ta mai vezi doar marea şi tălpile încep să ardă, de la nisipul fierbinte şi fin. La dreapta, dacă vrei s-o coteşti, dai de-o cărare formată printre câţiva copaci rătăciţi, crescuţi sub stâncile roşiatice. Roca are culori cameleonice, care se schimbe în funcţie de unghiul din care priveşti, e plină de fisuri şi pare extrem de fragilă. Fiecare stâncă poartă, cu vizibil efort, câteva vile ascunse printre pini. Vegetaţia nu are verdele prospăt al pădurilor de acasă; e un verde cenuşiu, stins de puterea soarelui mediteraneean. Vilele şi terasele flămânde de mare, pădurea umbroasă şi cărările care o fragmentează, toate par să stea cocoţate pe un castel de nisip, sprijinite doar de noroc şi de o forţă divină.

Dacă porneşti pe cărare, o să ajungi la unul dintre capetele plajei del Racó, odată cu scările săpate-n piatră, care te urcă pe Punta Espinuda. Aici te poţi opri, se vede tot golful, până departe spre Estartit şi spre Insulele Medes, care închid într-o ramă pietruită imaginea fotografică, bună de dus cu tine peste tot prin viaţă. Dincolo de stâncă, dacă vrei să treci, ar fi bine să ştii că este o plajă pentru nonconformişti. Un graffiti enorm, chiar cum dai colţul şi vrei să cobori spre cala Illa Roja, scris pe peretele central al stâncii te avizează: Platja Nudista! Cala merită văzută, indiferent dacă te opreşti la o baie, sau vrei doar să admiri stânca roşie, care creşte chiar din apa transparentă. Marea are sclipiri orbitoare, de turcoaz marin; cu siguranţă îţi va abate privirea de la nudurile expuse pe nisipul auriu. Este o plajă unde nu vei putea beneficia de servicii, nici măcar o bere rece n-ai de unde cumpăra, aşa că, dacă nu eşti iubitor de naturaleţe în stare pură, mai bine întoarce-te din drum.

Dacă n-ai luat-o pe cărarea din dreapta, probabil c-ai urmat potecuţa din lemn, care trece pe lângă duşurile de pe plaja del Racó. Acolo ai bere rece, dacă vrei, pentru că există două chiringuitos-uri, chiar pe plajă, aşa cum îi stă bine unui chiringuito care se respectă. Situate la distanţe bine calculate între ele: căt să-ţi fie suficient de aproape şi dacă vrei mai spre dreapta, sau dacă vrei mai spre stânga plajei. Poţi închiria şezlonguri, umbrele de soare, dar şi altfel de jucării, dătătoare de adrenalină, cum ar fi banana trasă la viteză şi decojită de pasageri mai spre larg, ca să se amuze şi privitorii.

Plaja e din ce în ce mai aglomerată, pe măsură ce vara înaintează. La începutul sezonului, doar câteva perechi trecute bine de vârsta pensionării citeau sub umbrelele de soare. Este plaja pe care am văzut cei mai mulţi oameni citind, deşi toate plajele au lectorii lor. Mi-aş fi dorit să adun toate titlurile într-o antologie a unei zile de plajă. Un el şi o ea, cărunţi şi puţin zbârciţi de trecerea anilor. Stau tăcuţi unul lângă altul, fiecare într-o lume în care îi poartă cuvintele. Te şi întrebi când îşi vorbesc oamenii aceştia? Apoi, unul îşi ridică privirea: trece o barcă cu motor, sau plânge un copil. Sau poate un grup de tineri sparge liniştea plajei, cu hohote de râs. Îşi adresează două-trei replici scurte, sau doar o privire, sau poate doar o atingere, aparent întâmplătoare. A fost doar o clipă, dar a meritat să fii acolo.

Odată cu vacanţa, pe plaja apar familii tinere, cu mulţi copii. Foarte mulţi copii. Scutece, cărucioare, corturi şi construcţii sofisticate pentru umbră cât mai deasă, biberoane, creme şi loţiuni; găletuţe de nisip, colace şi reptile gonflabile, mingi, zmee care se încurcă printre umbrele, palete de pig-pong, aripioare pentru mânuţe fragile. Un el şi o ea, tineri, frumoşi şi plini de responsabilităţile unei familii numeroase. Cel puţin trei copii de pereche, cam pe aici e media. Majoritatea sunt din ţările nordice, au pielea albă şi sensibilă, copii blonzi, cu ochi albaştri şi venişoare transparente. Taţii sunt foarte activi, aproape că nu-i vezi niciodată aşezaţi: se joacă cu copii, fug după cei răzvrătiţi prin nisip, adună jucăriile luate de valuri, joacă fotbal, ping-pong şi fac castele de nisip. Te întrebi când fac şi ei o baie, ca tot omul? Între timp, ele citesc. Şi-au luat o vacanţă, în vacanţă.

Plajele sunt magice: adulţii redevin copii, iar nivelul de mulţumire atinge cote alarmante.

Plajele sunt pe planeta noastră, iar uneori mi se pare că sunt printre ultimele bastioane în care mai poţi să vezi omul din om.

S-auzim de bine! Vă doresc să vă trăiţi cea mai frumoasă vară!

Pals – Girona

pals girona

Pals – Girona (1)

Nu întâmplător mi-am început plimbarea pe Costa Brava în Platja d’Aro. Nu este nici pe departe staţiunea mea favorită, deşi toate locaţiile de pe litoralul catalan au potenţial real pentru a deveni favoritele cuiva. Am început de acolo, pentru că într-adevăr îmi aminteşte de Mamaia, sau altfel spus, de ceea ce ar fi putut fi Mamaia, într-o proiecţie imaginară despre o lume mai bună.

În Mamaia încap toate amintirile mele de copil, legate de mare. Printre altele, acolo m-au pierdut de două ori părinţii; o dată a fost pe plaja largă, pe vremea aceia de imensitatea unei lumi,raportată la scala de la care o priveam. O furtună; toată lumea a luat-o la fugă, iar eu, goală ca o nimfă, m-am luat după mulţimea panicată. Mama se scălda şi probabil tata aţipise sub umbrela de sub care îşi petrecea întreg concediul pe litoral. Era alb, soarele îl făcea roşu ca racul, iar noaptea redevenea la fel de alb cum fusese în ziua anterioară.

Aşa goală cum eram, am fugit fără să mă prindă nimeni. Aveam o ţintă precisă, nu fugeam la întâmplare. Am intrat în hotelul Pelican, unul dintre cele mai grozave de pe vremea aceea, mai ales pentru mine. Avea un pelican împănat pe holul lui, o pasăre care în amintire mă depăşea cu mult în înălţime şi a cărui poveste, despre cum îşi păstrează hrana în guşa flexibilă născuse o fascinaţie în mintea mea. Acolo am fost găsită pe un fotoliu în care mă afundasem, visând probabil la peştii care înoată în guşa pelicanului împănat. O familie de polonezi mă îmbrăcaseră cu un halat luat de pe copilul lor, iar ai mei m-au găsit senină şi absolut convinsă că sunt la locul potrivit. Desigur, am mai fost acolo, la hotelul Pelican, dar asta se întâmplase în sezonul anterior. Locul mă atrăsese ca un magnet şi probabil că de atunci a început nevoia şi dependenţa de a reveni în locuri care-mi devin în timp familiare, în alegerile mele având prioritate acestea, în faţa necunoscutelor, cu calităţi imposibil de contestat.

Locul acesta este fără îndoială Pals-ul, aici pe litoralul catalan.

Pentru a ajunge din Girona în Pals călătorim pe drumuri regionale, deocamdată libere de circulaţia nebună a sezonului de vacanţe. Drumul traversează un platou cu parcele agricole, întrerupte doar de câteva sate liniştite şi pline de leandri în floare. La capătul aleilor năpădite de leandri se ascund casele joase, ferite din calea vântului şi de privirile curioşilor de o perdea pestriţă, în care doar florile viu colorate şterg monotonia verdelui sempervirescent. Din când în când depăşim câte-un tractor care-şi cară ca melcul ustensilele-n spate. Porumb mult, culturi de orez, cereale şi livezi de meri. Cele mai multe livezi de meri pe care le-am văzut în ultimii ani şi care îmi amintesc de practicile din studenţie. Acasă par să fi dispărut fără urmă.

Regiunea e plană şi verde, proaspătă sub soarele orbitor. Este zona Baix Emporda, poate cea mai frumoasă din regiunea unde m-am stabilit temporar. Liniştea străbate prin geamurile maşinii şi aproape că simţi nevoia să opreşti muzica, ca s-o auzi mai bine. Vântul adie uşor, norii albi şi pufoşi se duc încet spre undeva. Dacă vrei să-i urmăreşti cu privirea, te loveşti de munţii înalţi, care se zăresc în depărtare şi aproape că-i confunzi cu norii pe care încerci să-i ajungi. Crestele lor, acoperite de zăpadă până târziu, îţi amintesc că până şi iarna e trecătoare.

Satele sunt scurte, aproape mereu pustii. Nu sunt nici copii pe uliţe, nici babe pe la porţi. De cirezi, sau turme de oi nu poate fi vorba, dar poate că nu te-ar surprinde să întâlneşti aşa ceva pe drumul tău. Drumurile care se desprind din panglica principală de asfalt duc spre alte localităţi izolate, din care zăreşti doar frânturi ale unor turnuri de biserică, ziduri din piatră, acoperişuri pe care le intuieşti fierbinţi şi năpădite de lenea după-amiezelor de vară. Îţi imaginezi liniştea care păşeşte adormită pe străzile de piatră cubică, copleşită de căldura toridă a verilor catalane.

Ştii că eşti aproape de Pals atunci când zăreşti cetatea Montgri, un castel din sec XIII, cocoţat pe stânca de 315 metri înălţime şi care priveşte cu severitate gotică spre mare. Drumul coteşte brusc spre dreapta şi îi întoarce spatele nepoliticos cetăţii, care rămâne indiferentă şi neclintită, aşa cum stă de câteva sute de ani. Trecem pe lângă parcările de caravane şi din nou aleg din priviri una pe care mi-aş dori-o a mea. Concediul de vis, o autocaravană, libertatea de a alege, destinaţii propuse dimineaţa, cu degetul pe hartă şi fără planuri preliminare. E doar un gând, maşina mănâncă metru după metru, iar caravanele rămân tot acolo unde erau. Pe stânga văd delfinul albastru şi steagurile care marchează drumul spre o altă plajă, despre a cărei poveste, cu altă ocazie.

Apropierea de staţiune e dezamăgitoare, de fapt. Veşnic în expansiune, mereu dai de câte un şantier care te scoate din starea de reverie, îţi aminteşte nemilos de viaţa reală, cu obligaţiile şi responsabilităţile ei. O clădire uriaşă, abandonată de mulţi ani, poartă pe zidurile ei în descompunere mesajele străzii, ca vestigiu ce reaminteşte criza pe care ne vom strădui cu toţii s-o uităm, atunci când va trece. Dacă va trece. Prin pădurile de pini, campingurile cresc ca ciupercile după ploaie şi se extind, ocupând pădurea cu terenuri de minigolf, piscine, tobogane ameţitoare cu trombe de apă şi multe bungalouri. N-ai ajuns însă, drumul coboară spre tărm, staţiunea se eliberează dintr-o dată de turismul contropitor şi se aşează calm la terasele înşirate de-a lungul şoselei înguste. Trotuarul este ocupat parţial de magazinele cu marfa sezonului; şlapii pe care i-ai uitat acasă, costumul de baie din sezonul actual, magneţii de frigider pentru amintirea unei veri, care e şi ea trecătoare; toate la preţuri de litoral, normal. Clădiri mărunte, care nu impun, nu te înghesuie şi nici măcar nu-ţi umbresc trecerea spre marele golf al Palsului.

Dacă ai noroc, găseşti chiar parcare gratuită. Noi de obicei avem, pentru că ştim unde să căutăm. Apoi te despart doar cîţiva paşi până la locul în care eu revin şi revin mereu, ca atrasă de un magnet uriaş, câştigat la o mână norocoasă dintr-o partită jucată cu destinul meu.

Va urma

Vine vara! La vară nouă, descopăr locuri noi

vara costa brava

Vine în sfârşit vara!

A fost o primăvară surprinzătoare pentru mine, pentru că eu îmi aminteam doar soarele şi albastrul senin din Catalunya. Fie ca o dovadă a modului în care se deformează în timp amintirile, fie ca o dovadă a schimbului climatic instalat deja, mi-am purtat cizmele până târziu, prin luna aprilie. În amintirile mele, renunţam la ele undeva prin februarie şi aproape că treceam la balerini şi sandale, când încă acasă curăţam din greu omeţi de zăpadă. Toate s-au schimbat, pentru că nici acasă nu mai sunt nămeţi, dar nici aici nu-ţi pui sandalele prea devreme-n primăvară.

A venit în sfârşit vremea sandalelor, ba chiar mi le-am dat jos, pentru că, din fericire, aici nu trebuie să aştept concediul ca să ajung la plajă. Şi deja m-am fript pe bătăturile făcute de sandalele recent inaugurate, pentru că nisipul are nevoie de foarte puţin soare ca să te ardă şi să-ţi confirme: vara e cu noi!

Litoralul catalan este pentru mine premiul cel mare. Dacă am jucat la loterie toată viaţa, dar n-am câştigat decât atât cât să mai trag un loz, aici am câştigat, fără nicio investiţie. Şi dacă premiul e doar „mai mergi o dată” e oricum mai mult decât suficient.

La doar 35 de kilometri de Girona este Platja d’Aro. O staţiune pe care, cu puţin sarcasm, aş putea s-o compar cu Mamaia litoralului românesc. Hoteluri nenumărate, baruri şi localuri înşirate de-a lungul falezei, care delimitează ca un şarpe neliniştit toată plaja principală – Platja Gran – pe o lungime de peste doi kilometri. Umbrită de clădiri moderne, dar şi de palmieri giganţi, promenada marină traversează cu-n picior pe nisip, cu celălalt prin barurile şi terasele locului toată splendoarea unui ţărm cu o deschidere generoasă, un loc ideal pentru o plimbare mângâiată de briza marină, dar şi o excelentă locaţie să serveşti masa şi să bei o cupă de sangria.

Perechi elegante, venite a contempla, dar şi a fi contemplate; nonconformişti indiferenţi privirilor, desculţi pe cimentul cald; cântăreţi stradali, un compatriot printre ei; tineri atraşi de oferta happy hour la cocktailuri; copii care se joacă în nisip, vizavi de barul în care părinţii beau o bere rece, schimbând o privire, pe care demult şi-o datorau. O plajă lată de 70 de metri, cu un nisip mai degrabă măricel, care zgîrie la tălpi şi curăţă bătăturile, mai ceva decât o pedichiuristă. Şi o apă cristalină, perfect limpede, pe care nici măcar nisipul n-are cum s-o tulbure, fiind prea grosier măcinat de valurile care au trecut deja peste el. Platja d’Aro nu are port, nici pentru vasele de croazieră turistice, altfel că n-o să vă întâlniţi cu nicio pată suspectă, pungă, sau pet plutind la nasul vostru, atunci când veţi alege să vă scăldaţi aici.

Staţiunea are o stradă comercială, undeva paralel cu plaja. Acolo e o forfotă permanentă de doamne şi domnişoare care intră şi iasă din magazine, în căutarea look-ului perfect. Şi de domni care aşteaptă pe trotuare,la umbră şi cu berile în mână. Au reprezentanţe o mulţime de branduri de lux, n-aş putea să vi le spun, dar le mai văd în trecere, când mă grăbesc spre plajă. Staţiunea este destul de animată chiar şi în extrasezon, este un fel de mall luxos pentru turiştii străini şi nu doar pentru ei. Strada e relativ departe de promenadă, astfel că cele două activităţi, shoppingul şi relaxarea nu se bat cap în cap. Desigur, pentru unii sunt noţiuni care se confundă, dar dacă nu faci parte din această categorie, e bine să le poţi demarca.

Vara Costa Brava

Da, sarcastic, aş putea spune că e Mamaia Costei Brava. E staţiunea cea mai aglomerată, vara ajungând la peste 50.000 de habitanţi; cu locaţii pentru toate buzunarele; printre cele mai moderne hoteluri, nu neaparat cele mai luxoase; plină de baruri si restaurante, cu o faleză impresionantă, o plajă imensă şi foarte aglomerată în plin sezon. Magazine de lux, aglomeraţie, shopping excesiv; plimbări demonstrative în decapotabile de lux, la viteze suspect de reduse; ţinute excentrice, fete botoxate, siliconate, bărbaţi salivând, etalând ceasuri scumpe sau motoare cu mulţi cai putere.

De la terase, însă, nu urlă excesiv nicio muzică, e doar pentru urechile celor care au ales localul. Shopingul este departe de faleză, loc destinat relaxării. Decapotabilele nu poluează muzical la trecere, nu tremură trotuarul sub tine când se preling pe şosea. Botoxatele şi siliconatele nu dansează topless sub duşurile de la plajă, unde tu faci castele de nisip cu copilul, dar nici pe masă, la terasa unde îţi scoţi nevasta. Pe plajă nu e ca la piaţă, nu se vând paturi şi baldachine, aliniate ca la armată, ocupate de cercelaţi, în ordinea puterii economice.

Pe plajă e nisip, puţin grosier, care te arde şi te zgârâie la tălpi, dar nu rişti să te loveşti la genunchi în colţul baldachinului situat chiar lângă al tău. Şi e marea, pe care o vezi în toată splendoarea. Pentru asta eşti la plajă! Nu vezi doar muşchii celor care au avut mai mulţi bani şi s-au instalat pe baldachinele dintre tine şi mare, pe care aproape că n-o zăreşti de pe locul tău gratuit pe nisip.

De aceea pot să spun doar sarcastic că Platja d’Aro este Mamaia Costei Brava. Au în comun doar o plajă incredibil de frumoasă, de largă şi de aurie, pe care unii au folosit-o ca fiind cea mai valoaroasă ofertă locală, conservându-i autenticitatea dată de natura însăşi şi au făcut din ea atracţia principală. Alţii au ales să o reconstruiască şi s-o facă să arate oricum altcumva, mai puţin ca pe o plajă de pe malul mării.

Când plouă în Girona. Primăvară Catalană.

girona

Plouă cu stropi graşi în Girona. Pe la fereastră îmi trec umbrele giganteşti, care zgârie uneori peretele zidului , rupând abrupt cântecul ploii şi cadenţa alertă a tocurilor pe asfalt. Aud frânturi de conversaţii şi-l văd din nou pe vecinul de la trei, butonând şi zâmbănd telefonului, izolat de ploaie şi de priviri indiscrete, aşezat pe scaunul de şofer al maşinii demult parcate. Pare că trăieşte din plin momentele pe care nu doreşte să le împartă decât cu destinatarul mesajelor scrise febril, persoana căreia îi dedică fără grabă cele câteva minute rupte din agitaţia unei zile ploioase. Pe trotuar se aud paşi de copil şi o incantaţie puţin peltică, repetată ca un strigăt victorios asupra ploii torenţiale: hemos llegado, hemos llegado, hemos llegado…E nepoata vecinei de la parter, se întorc împreună de la grădiniţa din cartier. Bunica îi ţine isonul, le aud acompaniate apoi de ecoul coridorului, până când dispar în spatele uşii ce ascunde povestea lor. Liniştea este spartă brusc de motorul maşinii tunate, din care coboară manelistul în variantă catalană, fredonând piesa care răsuna în staţia supradimensionată a bolidului strident decorat. Ploaia îi dresează creasta şi câteva picături i se scurg pe cercelul imens, înfipt exact la mijlocul nasului. Scutură din cap, ca muşcat de un tăun, scapă cheile de la maşină într-o baltă şi înjură cu poftă ziua şi trecerea ei udă.

Poarta se trânteşte cu zgomot, exact în momentul în care aud semnalul unui mesaj primit pe mess. O poză cu magnolia pe care am plantat-o în curte, acum doi ani. Are vreo 6-7 flori, aşa cum văd eu din imaginea care se înceţoşează brusc, ca şi cum mi-ar fi intrat în ochi chiar ploaia de afară. În fotografia de acasă e soare şi e iarbă verde, aproape că-l aud pe Brutus lătrând la vecina care se întoarce de la piaţă. Işi numără banii şi îşi mai calculează o dată ouăle pe care le-a promis vecinilor pentru Paşte. În perioada asta se fac liste cu înscrişi la ouăle de casă. Trec pe stradă şi nepoţii vecinei, vin de la grădiniţa din sat şi trezesc temporar din amorţeală strada. Vociferează zgomotos la Brutus, care se agită nebuneşte în spaţiul lui locativ, marcat de un gard care stă să cadă. Ar fugi după ei, probabil că nu înţelege de ce ei au voie, iar el nu. Zgomotul e şi mai mare când trece scuterul mărunt, copleşit sub greutatea mult peste limită a vecinului care-l conduce, ca şi cum ar fi la o cursă de Moto Gp. Un nor de praf se ridică şi din el îmi apare o imagine demnă de filmele lui Kusturica, vecinul care se plimbă cu vierul legat de-o sfoară lungă, în drum spre vreo purcică cu veleităţi de scroafă în devenire.

magnolie

Acasă au început desigur pregătirile de Paşte. Lumea aleargă după ouă de casă, la jurnale se vorbeşte deja despre preţul mieilor pe viu, se fac listele cu cele necesare pentru prăjituri. Coşurile vor fi umplute până la refuz prin supermarket şi probabil că din nou vor dispărea anumite produse, cum ar fi banalul unt, tocmai în zilele în care are cea mai mare căutare. Eu încep să mă întreb dacă voi putea simţi această sărbătoare, pentru că aici Paştele s-au dus demult, nu voi intra în panică în faţa niciunui raft golit şi nici n-o să coc cinci, şase feluri de prăjituri, după care să constat c-am exagerat, ca întotdeauna de sărbători. Dar cu siguranţă voi vopsi câteva ouă, voi face o prăjitură, pentru că aşa mi-au spus mama şi tata că trebuie să facem noi, românii. Desigur, nu mi-aş dori să ajung ca mulţi dintre cei de aici, să n-am habar cum miroase o prăjitură de casă, dar nici chiar ca noi, să-mi pierd capul în faţa unor rafturi de magazin şi să cad lată de epuizare sâmbătă seara.

Zgomotul picurilor de ploaie mă readuce aici, la Girona, oraşul care îndrăgosteşte. Pe caldarâmul ud de ploaie se construiesc tarabe pentru una dintre cele mai frumoase sărbători ale primăverii: Sant Jordi.

Cărţile şi trandafirii vor inunda străzile, celebrând iubirea şi cuvântul scris. Comuniune indestructibilă, ca şi cum ea le-ar naşte pe ele, iar ele ar face-o imortală şi unică. Aburul de după ploaie va ridica o ceaţă, în care miile de cuvinte evaporate din cărţile înşirate pe tarabe vor naşte lumi fantasmagorice, în care vierii se vor plimba traşi de sfoară pe trotuarele unui oraş catalan, iar copiii vor cânta hemos llegado pe strada din satul meu.

Pentru că totul este posibil, atunci când plouă cu stropi graşi în Girona, iar cuvântul circulă liber prin lumile din noi, celebrând iubirea, celebrând comuniuni indestructibile, dincolo de orice distanţe fizice ale realităţilor noastre cotidiene.


Despre autoarea volumului „Sârme si portocali” opinii atăzi Otilia Ţigănaş

Abaţia Montserrat, cum nu ai mai văzut-o (Video)

montserrat

Din categoria De văzut măcar o singură dată în viaţă:

Vizita la Abaţia Montserrat, situată la doar o jumătate de oră de Barcelona, este una obligatorie; nu poți spune că ai fost la Barcelona dar nu ai văzut Montserrat. Fie că se ajunge acolo la volan, conducând pe şoseaua îngustă de munte, cu trenul cremalieră sau cu telecabina, muntele Motserrat răsplăteşte din plin strădania călătorului.

O privim ca pe un grandios obiectiv turistic însă este mult mai mult decât atât: este inima spiritualităţii catalane, un simbol important în care se sprijină mai mult decât s-ar crede la prima vedere viaţa localnicilor.

Chiar dacă, în virtutea calităţii de gazde pentru prietenii veniți în vizită, am urcat la Monserrat de nenumărate ori, Abația Montserrat nu încetează să ne surprindă. Urmăriți filmarea realizată cu ajutorul unei drone care zboară chiar şi prin interiorul templului rezultând efecte inimaginabile:

 

Zece lucruri utile pe care trebuie să le ştii înainte să te muţi în Spania

te muti in spania

A te muta în Spania nu este ca şi cum te-ai muta in paradis. Da, este soare mai tot timpul, sunt mii de km de plaje minunate şi pare nemaipomenit, dar este şi un loc care te poate înnebuni daca nu il cunoşti suficient de bine. Iată câteva sfaturi care cu siguranţa îţi vor fi de folos:

1. Când ai de-a face cu birocraţia spaniolă, aminteşte-ţi regula „Falta uno” (lipseşte unul): nu contează câte documente şi copii ai cu tine pentru că, întotdeauna va lipsi unul. Întotdeauna verifica de doua ori că ai toate actele necesare şi gandeşte-te la ce ai putea să mai ai nevoie (chiar şi unele de care chiar nu vei avea nevoie). Fii răbdător. Fii hotarât. Ia-ţi ceva de citit.

2. Nu uita să dai bacşiş lui „el butanero” – omul care care duce in spate doua butelii portocalii şi urca patru etaje pe scări când liftul nu merge ca să iţi aducă ceea ce va fi singura ta sursa de încalzire.

3. Daca este ziua ta, nu sta rânjind aşteptând ca cineva sa îţi cumpere ceva de băut sau să primeşti cadouri. Spaniolii au conceptul despre zile de naştere total gresit. Invită-i în primul bar dacă vrei companie.

4. Nu te duce la plaja in august. Trei sferturi din locuitorii spaniei si familiile lor vor fi acolo. Cu tot neamul. Vei aştepta 9 ore ca sa fii servit la restaurant, alte 9 ore să ţi se aducă mâncarea şi înca vreo 3 până mănânci şi aştepţi să plăteşti şi până la urma o sa faci un „sinpa” (să pleci fără să plateşti)

5. Nu te duce la bancă, la agenţii, la mecanic între 9 si 11 dimineaţa. Va fi coadă şi un angajat stresat şi destul de muncit care trebuie sa facă faţă la toată lumea.

6. Adu-ţi aminte, copiii nu se fac doar auziţi ci şi văzuţi. Trebuie sa ai grija de ei in fiecare minut si trebuie să stea la fel de târziu vara ca şi parinţii lor. Si este foarte dragut când ţipa in jurul mesei tale in timp ce ai vrea sa stai linistit sa bei ceva.

7. Daca trebuie să îi atragi atenţia barmanului, cu un semn cu mâna şi un politicos si timid „perdone” sau „disculpe” nu o sa ajungi prea departe. Drege-ti vocea si striga: ¡Oiga! (hei, asculta persoană pe care nu o cunosc) sau ¡Oye! (hei, nu te cunosc, dar vorbesc cu tine ca si cand te-aş cunoaşte) asta daca ai suficient curaj. Asta ar trebui sa faci si nimeni nu iti va reprosa nimic despre maniere si proasta educatie. Sa spui lucrurilor pe nume, in fata, este ok. Nu uita sa ai o intonatie politicoasa si sa zambesti.

8. Nu uita: timpul este relativ. In Spania, dimineata este pana in ora 2 pm, iar dupa-amiaza pana cand se intuneca . Nu exista un cuvant pentru „seara”. Orele dupa 12 noaptea se numesc madrugada.

9. Sa nu cumva sa intentionezi sa iti cumperi o casa, sa iti reinnoiesti carnetul de condus, sa faci vreo asigurare, sa nasti sau sa te duci la doctor in luna august. Spania nu mişcă. (Sunt toti la plaja -vezi punctul 4)

10. Nu te referi la catalana, gallega sau valenciana ca dialecte ale limbii spaniole – doar daca vrei sa ti-o iei de la vreun catalan, valencian sau galleg. Dupa parerea lor, acestea sunt limbi proprii si total diferite. De asemenea, sunt limbi co-oficiale cu spaniola in comunitatile autonome.

Căldură mare la Barcelona, monşer


     Barcelona: cea mai călduroasă vară din 1975 încoace. Toată lumea înțelege subit expresia “soare arzător” și toți turiștii nemți înțeleg brusc de ce e necesară faimoasa siesta între 1.30 și 5pm; cu excepția doamnei cancelar, bineînțeles, care e prea ocupată cu treburile serioase ale Evropei ca să mai știe cum trăiește omul de rând.

     La ora 9 dimineața soarele e deja neprietenos și cafeaua nu se mai poate bea pe balcon. Peste drum, un tânăr arhitect alb ca spuma laptelui, cu umerii încovoiaţi prematur de munca la calculator și planşetă deja lucrează. Doamna cancelar nu îl bagă în seamă, mie însă mi-e milă de ochii lui încercănați. Între 9 și 10 se deschid magazinele mici de cartier, terasele, restaurantele, toată lumea aranjează marfurile, spală vitrinele, deretică.

Străzile se umplu de zumzet, de câini ai căror stăpâni au obligatoriu o pungă pentru răhăţeii odorului în mână, de copii mici aflați în tabere de vară însoțiți de tineri profesori sau studenți, de bătrâne coafate impecabil, de turiști care vorbesc toate limbile pământului. Evident că la ora 1, când soarele a devenit mortal, pe străzi există babe și moși – și spun asta cu toată duioșia, pentru că visez și eu să ajung o babă – care au ceva importantisim de rezolvat, deși există peste tot avertismente referitoare la pericolul deshidratării, insolației. Dacă vă întrebați de ce e la fel la București, răspunsul e simplu: marele împărat Traian, cuceritorul Daciei, avea mama de origine spaniolă, nu te lupți cu genele!

     Pe Barceloneta fac plajă doar guiris cărora le e lene să caute pe Google “plaje superbe lângă Barcelona”; restul turiștilor se înghesuie în gară ca să ia trenul spre Garaf, Sitges sau Ocata, alese în funcție de moftul fiecăruia. Bineînțeles intre 1 și 5 plajele gem de oameni fără umbrele, fără creme de protecție solară, fără pălării. E plin, plin de sugari și copii mici care ar trebui să mănânce și să doarmă la prânz.

Lângă noi, un cuplu in jur de 30 de ani și o pereche de bunici l-au adus pe micuțul Jose la plajă. La ora 12. Din 2 in 2 minute Jose primește indicații prețioase: “Jose! Pune-ți pălăria! Jose, nu fugi! Jose, intră în apă! Jose, ieși din apă! Jose! Josee!!!” . După o oră reacționez deja la strigătul “Jose!!” ca un animal de circ atins de bastonul cu arc electric iar bietul copil sare ca o minge, aleargă în cerc, țipă necontrolat în timp ce cei patru ulii iubitori continuă să îi pună sau să îi dea jos pălăria, să îi îndese in gură o bucată de fruct, să îi dea apă, să îi dea sfaturi.

dreamstime_s_51899266

     La ora 3 copilul doarme răpus la soare, acoperit cu un prosop, deși familia a cărat trei umbrele pe plajă. Mama se vaită “el niño me ha salido muy nervioso”, ca și cum i l-ar fi adus o barză beată și acum trage ponoasele. Rutină? Ore de masă și somn? Joacă? Astea sunt arhaisme care afectează personalitatea copilului, mvai, nu e bine să-l crești inhibat, cu reguli, să-i spui “nu”. Și pentru că nu învață diferența intre bine și rău, între permis și nepermis, nu va înțelege de ce nu e bine să încerce droguri, de ce e bine să învețe carte și să nu distrugă obiecte și atâtea alte reguli sociale indispensabile traiului nostru comun. Să nu jubilăm, la Mamaia e mai rău.

     Ora 7 seara, oră de vârf pe avenida Diagonal. 10 benzi, pline ochi cu mașini. 40°C în aer, probabil 60°C la sol. Gaze de eșapament sufocante. Pe trotuarele incredibil de late sunt amenajate de edili la fel de bezmetici ca ai noștri 5 km de piste de alergat si de bicicliști. Sub copaci, ce-i drept. Și dacă tot e umbră, oamenii aleargă. Pedalează. Uzi leoarcă, stacojii la față, în prag de apoplexie, respirând spasmodic ca niște caraşi aurii scoși din acvariu. Nu că parcul Pedralbes nu ar fi la 5 minute de mers pe jos ori că nu s-ar ajunge pe faleză în 4 stații de metrou… dar n-o să pierzi timp prețios dintr-o viață atât de sănătoasă!

Barcelon La Rambla tango

     Ora 8 pm: concert de jazz la centrul civic din cartier.

Pe terasa plină ochi oamenii mănâncă pâine cu ulei de măsline și jamon, chipsuri și beau bere rece sau tinto de verano (un vin diluat cu Schweppes și cu felii de lămâie). Jazz ușurel. Lângă scenă s-au format spontan perechi de dansatori care dansează swing în draci: oameni obișnuiți, care frecventează școlile de dans din cartier și profită de ocazie să exerseze. Din când in când aerul încremeneşte și căldura se așează greu peste noi ca o cloşcă neglijentă pe cale să-și sufoce puii. Evantaiele zvâcnesc, paharele se golesc, doar dansatorii și căntăreții nu se lasă intimidați. Lume veselă.

     Târziu după 10 seara, când până și arhitectul s-a ridicat din fața calculatorului, oamenii umplu terasele ca să cineze, să pălăvrăgească, își scot din nou câinii la plimbare; e plin de copii care ar trebui să doarmă deja dar care ling înghețată și beau sucuri fără limită. Babetele sunt în case deja, ca să urmărească știrile la televiziunile care le anunță câți oameni au leșinat din cauza căldurii, ce incendii s-au stârnit și cât va fi maxima de mâine când își vor aminti fix intre 1 și 3 pm că au treabă pe afară, imposibil de amânat. Spre ora 1 noaptea pe străzi mai sunt doar turiști cheflii și perechi de îndrăgostiți. Și mașini care adună gunoaiele, ambalajele, spală străzile sau doar le udă ca să mai răcorească orașul incins. Apoi incep să circule mașini de aprovizionare. Deși doamna cancelar doarme liniștită și nu își imaginează că în Spania se muncește din greu.

     Arhitectul s-a culcat și el. Lângă geamul lui, pe zidul casei, își fac aparitia două șopârle care vânează insectele care se adună în jurul unui felinar montat pe casă.

Singurul lucru nefiresc e felul în care ne creștem copiii. În rest, ne adaptăm la orice.

de Simona Tivadar

Sursa imagini: Dreamstime

Un Carajillo Por Favor!

     Am stabilit: In Spania se poate mânca bine! Spun asta dupa câteva luni de stat in Barcelona. Nu tot ce este bun este si ieftin, insa merita toti banii.

     Cum am ajuns la concluzia asta? Va spun: M-am instalat in Barcelona. Toate bune si frumoase pana la capitolul “MANCARE”. Fiind obisnuita cu mâncarurile romanesti… as vrea sa descriu putin cum am trecut peste zilele in care ziceam „Nu imi este foame” gandindu-ma ca nu stiu ce sa aleg sa mananc sa-mi placa. Mancam cat sa nu mor.

     Trebuie sa va spun ca am avut o experiența anterioara, scurta e adevarat, doar 2 zile in Barcelona într-un ianuarie. Îmi amintesc de un mic dejun servit la o terasa și care mi-a placut enorm. Da, asa cum ati auzit, la terasa. Era ciudat pentru mine care veneam de la -10 grade celsius. Atmosfera ma facea sa imi placa si ce mananc, nu doar ce vad. Ma uitam pe meniu fascinata de fotografii, precum copii la cartile cu povesti cu pozele viu colorate.

     Ce mi-a placut cel mai mult a fost vazând la mesele din jur ca se mânca dintr-o tigaie plina cu orez sofranizat. Era vorba despre preparatul de baza al spaniolilor, paella care poate fi cu fructe de mare sau cu carne de pui, sau chiar combinate intre ele. Eu am incercat varianta cu pui care mi s-a parut mai mult decat gustoasa.

     Mai tarziu, am realizat ca exista o imensa oferta de restaurante, pentru toate gusturile si buzunarele. Povesteam familiei ca in Barcelona daca vrei sa mananci cu bani multi, poti manca la cele mai faimoase restaurante cu bucatari spanioli faimosi, daca vrei sa mananci cu bani putini, trebuie sa incerci tapas. Spaniolii denumesc asa mai multe sortimente de mancare, un soi de aperitive pe care le poti combina pentru a face un fel complet, variat si care sa te sature. Majoritatea sunt foarte gustoase si ingenios prezentate, si nu costa mult.

     Acum stabilindu-ma aici, inca explorez gusturile noi, inca incerc mancarurile.

paella

     Unii romani zic ca “In Spania mancarea nu are gust”, eu as zice: “Nu toata mancarea din Spania are gust românesc”. Aici e problema celor care vin si sunt la inceput, au inca in gura gustul mancarilor romanesti.

     In prima perioada ma uitam pe etichetele de pe toate produsele cumparate sa vad termenul de garantie. Asta obisnuiam sa fac de fiecare data asta in tara, unde daca nu esti atent, poti avea surprize. Acum imi dau seama ca fac cumparaturile fara sa ma mai uit, fara teama ca ceva ar putea fi iesit din garantie.

     Intr-o dupa amiaza am fost invitata la o cafea. Mai bausem cafea in Barcelona dar avea gustul stiut de mine. Fiind un pic cam tarziu pentru cafea, gata-gata sa refuz si sa beau un suc. Acum ma bucur ca in acea zi nu am refuzat un CARAJILLO. Nu ma pot abtine sa nu va arat o poza, cu toate ca cei de aici stiu despre ce vorbesc.

     Daca s-ar putea trai doar cu carajillo, fara sa mananc, cu mana pe inima va spun ca as face-o!

Vezi Pamplona – Iulie, Sanfermines

    Fiestas de San Fermín, cunoscute sub numele popular de sanfermines, sunt o sarbatoare in onoarea Sfantului Fermin de Amiens care se desfasoara in fiecare an in Pamplona, Navarra.

    Sarbatoarea incepe cu lansarea chupinazo din balconul Primariei din Pamplona, la ora 12 la pranz in ziua de 6 iulie si termina la ora 24 in 14 iulie cu un Pobre de mí…, un cantec de despartire.

    Una dintre activitatile cele mai spectaculoase este cursa amatorilor de senzatii tari urmariti de taurii eliberati pana in piata Primariei. Cursele se numesc encierros si dureaza intre doua si trei minute pe un traseu de 849 de metri, incepand la ora 8 dimineata fix.

    Unul dintre pasionatii inconditionali ai sarbatorii a fost Ernest Hemingway care a scris despre ea in romanul Fiesta. Populatia Pamplonei in timpul saptamanii de sarbatoare trece de la 190.000 la mai mult de un milion de persoane.

    Personal va pot spune ca e un spectacol pe care trebuie sa il vezi odata in viata. se mananca bine si se bea strasnic, e un loc in care sa iti faci prieteni.

sanferminFoto: «Chupinazo pamplona»