3 zile cu Dacian Ciolos in Spania – IV – Serele din Almeria

3 zile cu Dacian Ciolos in Spania – IV – Serele din Almeria

Trimite și altora

<<<— 3 zile cu Dacian Cioloș în Spania (capitolul anterior)

Serele din Almeria

Dimineață, cu noaptea în cap, am mers la o seră, sera unei familii de români, care pe mine m-a emoționat tot atât de mult ca și o vizită la Alhambra. Serele sunt niște spații enorme, despărțite între ele de plastic, mult plastic, care se încinge vara și face atmosfera dinăuntru insuportabilă. Sunt serele care alimentează Europa întreagă cu legume, o mare de plastic care acoperă dealuri și văi, plaje și istmuri, din care mâncăm cu toții nu doar în timpul iernii, ci pe parcursul întregului an. Serele acelea dau viață unui pământ din care, în condiții normale, nu ar putea răsări absolut nimic, nici măcar cactuși.

Șerpuim cu mașina pe drumuri înguste, înghițiți de valuri uriașe de plastic, toate intrările sunt la fel, plasticul peste tot la fel. Oprim în dreptul unei porți și de dincolo de ea latră niște câini. Ne deschide doamna Rusu, cu un zâmbet care îi înflorește toată fața, este emoționată și ne invită înăuntru. Înăuntru a două hectre de sere. Cu totul suprarealist, doamna Rusu este încălțată cu Kangoo-jumps, un fel de ghete cu arcuri, care o ajută să facă sport, în timp ce leagă sforile pentru culturi:


Românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu?dolce telekomStai informat, tine legătura cu țara, romanește / Tv satelit oriunde în Europa /


-Nu râdeți, ne spune, că așa împușc doi iepuri dintr-un foc. Ajung mai sus, că eu nu îs ca bărbații de înaltă, și fac și sport și nu mai trebuie să merg la sală.
Ne declarăm imediat fanii doamnei Rusu, care are o poftă de viață ceva de speriat, ea este mama lui Alex, cel care gestionează serele. E toată energie și pozitivism. M-a topit. Noi stăm de vorbă cu ea, în timp ce își continuă neabătută munca, leagă sforile pe care se vor agăța apoi roșiile, trebuie să ajungă la aproape doi metri înălțime, se proptește în arcurile de la kangoos și sfoara zboară prin aer fix în locul în care trebuie să se petreacă peste bara orizontală. O urmăresc cu privirea, o urmăresc și câinii care stau numai între picioarele ei, doi câini lupi de o mare frumusețe și îmi dau seama cât de dragă îmi este această femeie din Bistrița.

almeria sere inline

Mamă, tată și fiu, tocmai au mai cumpărat încă 10 hectare de sere. Domnul Rusu este un munte de om, zvelt ca un haiduc, cu piept de taur și voce de tunet, vorbește și tremură plasticul de pe sere:

-Domnu Cioloș, da noi avem pământ bun la Bistrița, nu ca lutul ăsta de aici. Avem pământ negru, să îl ungi pă pită. Și nu-l lucră nimeni. Noi venim să scărmănăm pietrele astea și pământul ăsta alb și sec, în loc să lucrăm pământul nostru.
Domnului Rusu îi tremură vocea. Se înmoaie tunetul în lacrimi. Continuă:
-Am pus lacătul pe ușă și ne-am luat lumea în cap. Am încercat de toate, avem casă mare la Bistrița. Am vrut să fim gospodari, le-am făcut pe toate. Dar n-o fo chip. Ne-o jupuit ăștia. Nu se mai putea, Domnu Cioloș. Ne-o mâncat de vii. Am închis tot și am plecat. O rămas în urmă pământul pârloagă și casa pustie.
Face o pauză, își leagă lacrimile undeva sub pleoape:
-Chiar săptămâna trecută am cumpărat încă 10 hectare de sere. Din astea în deșertu ăsta. Exact cât pământ am eu acasă, am lăsat pământul meu negru și am cumpărat aici piatră și lut.
Dacian Cioloș îi ascultă și el emoționat. Ca noi toți.
-Domnu Cioloș, noi vrem să ne întoarcem la casa noastră. Ce trebuie să facem? Cu ce să vă ajutăm? Vocea tună din nou. Cum scăpăm de javrele astea?

Trecem în sera de ardei gras, ardei uriași, roșii, care stau în lăzi, sau rămași neculeși, pentru că e prețul mai mic decât ziua de muncă a celor care trebuie să îi culeagă. Dacian se apleacă, bagă un deget în sol să vadă umiditatea solului, eu turbez, nu am șervețele umede în mașină, Dacian înșfacă o ladă cu ardei să o cântărească la mână, face calcule de productivitate, cât dați pe semințe, cât pe răsaduri, cât vă costă oamenii, cât apa și în două minute aveau deja un plan de eficientizare, ne uitam la Dacian Cioloș cu admirația cu care descoperi că cel mai bun prieten al tău este de fapt un laureat al premiului Nobel.

Iar eu mă gândesc că poezie există de fapt, în toate lucrurile de pe lumea asta, inclusiv în sera de ardei gras, inclusiv în Doamna și Domnul Rusu, în fiul lor, Alex, cel care a terminat un liceu de arte plastice, dar își dedică viața cultivării plantelor în deșert, sub soarele ucigător al Almeriei. Poezie și în ardeii neculeși, rămași degeaba pe plantă, nu îi vrea nimeni, au crescut degeaba. Precum copiii instituționalizați din România. Poezie și în dorul Domnului Rusu față de pământul lui negru de acasă, numa bun să îl ungi pă pită, un pic de poezie și în pământul acesta ars, pământ de deșert, care cu sudoarea românului, a marocanului, dă Europei roșii, sau ardei, sau castraveți.

De la Almeria la Granada

Tare greu a fost să plecăm de la familia Rusu. Și mai greu a fost să plecăm fără o lădiță de ardei, luați doamnă, să aveți de o mâncărică, am plecat și i-am lăsat în urmă, cu obida lor și cu hotărârea de a pune umărul la schimbarea țării. Am lăsat în urmă lădița pe care care așteaptă să fie cumpărată de careva. A rămas în mine dorința de a mă întoarce într-o zi în sera familiei Rusu, ca să îi ajut la legat roșiile.

Spusese domnul Rusu: dacă Dumneavoastră, Domnu Cioloș, ați făcut un asemenea efort să veniți până la sera noastră, apăi ce-i pentru noi așa mare efort să vă susținem? Sper că a vorbit cu români și că i-a scos la vot.

Am pornit spre Motril, plaja Granadei. Deși situat la 80 de km de Granada, portul Motril este considerat o extensie a Granadei, este locul de plajă și de concediu a granadinilor. Coasta Tropicală este o zonă unde se cultivă toate fructele tropicale care se regăsesc în supermarketurile Europei, de acolo vin kiwi, mango, chirimoya, avocado, banane chiar, și acum dispăruta trestie de zahăr, care acum un secol îmbogățea locuitorii Granadei. În populația Motrilului s-au strecurat 3000 de români, un sat aproape, iar noi urma să vizităm, în mare viteză, o plantație de chirimoya a fraților Floare.

Pe drum spre Motril am vorbit despre producția de ulei de măsline și am descoperit în Dacian Cioloș un mare și fin cunoscător, a spus și poanta pe care o fac în general spaniolii cu cei care nu știu ce e măslina și îi pun să o guste direct ruptă din copac, și apoi se țin cu mâinile de burtă râzând de grimasele pe care le fac cei care le cad în plasă, pentru că măslina nemurată este mai îngrozitoare decât lămâia mușcată cu tot cu coajă. Mi-a vorbit despre politica europeană în ceea ce privește uleiul spaniol și ascultându-l mi-am dat seama că există poezie și în uleiul de măsline. Așa cum Neruda găsise poezie în ceapă, iaca am găsit și eu în măslini.

Vorbim despre Motril și despre cei care m-au ajutat să organizez aceste vizite, le povestesc despre Huelva, patria căpșunilor, unde nu o să apucăm să mergem acum, despre româncele și marocancele exploatate pe plantațiile de căpșuni, despre lipsa de informare care îi face pe români victime sigure ale rețelelor de exploatare a forței de muncă.

...

va urma