Oleg Pituscan, scriitor la 11 ani (interviu)

Trimite și altora
  • 200
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    200
    Shares


Vorbesc cu Oleg Pituscan, un obișnuit al salonului literar “La Creangă”, organizat de Filiala Bibliotecii Naționale pentru Copii din Chișinău și îmi dau seama că, deși are doar 11 ani, deja nu se mai poate lipsi de literatură. Cu toate că mai știe destule despre primele sale lecturi o să iau partea bună a oricărui copil, lipsa filtrelor, și nu o să-l grăbesc la interviu. O să ne-nțelegem între noi de la cărți și vom uita oricare alte foloase jurnalistice.

Oleg, mă las în grija ta, mai ales că sunt pentru prima dată în preajma unui autor de povești! Răspunzi pentru mine!

L.C.D. -Te-ai grăbit să înveți să citești. Cine ți-a spus că sunt bune cărțile?


Românii din diaspora au în casa TV românescdolce telekomStai informat, tine legătura cu țara / Tv prin satelit oriunde în Europa /


Oleg: -Unchiul meu mă tot îndemna să îl însoțesc pe la diverse evenimente literare, în special lansări de carte, cred că anume asta, și m-a făcut să înțeleg că lumea cărților este parte din mine.

-Când alți copii se odihneau tu nimereai peste o mulțime de autori. Care e prima carte lângă care ai crescut?

-Pinocchio de Carlo Collodi care pentru mine nu a fost doar o carte, mai curând a fost și rămâne a fi prima mea îmbrățișare cu mine însumi, atunci am înțeles că eu, cititorul, de fapt sunt dincolo de mine, dincolo de cel care sunt aici și acum, ceea ce m-a mirat foarte mult, astfel realitatea mea a devenit de la sine o irealitate. Cu un cuvânt: sunt în căutarea mea, a identității mele.

-Tu iei învățatul foarte în serios, cine ți-a arătat cum trebuie să fii conștiincios și cu lecturile? Cui ii datorezi acest prim ajutor?

-Dacă unchiul meu avea grijă să mă ia cu el pe la lansări de carte, bunica mea pe linia mamei mi-a șlefuit răbdarea pentru a reciti propoziția, ea m-a învățat să citesc cu luare aminte, să citesc nu numai de dragul subiectului care mă captivează, ci și pentru a face pauze pentru notițe, să meditez asupra unui gând anume din carte. Da, bunica mea, căreia obișnuiesc să îi spun mama, mi-a lustruit gustul pentru lecturile ce au să vină și de acum încolo.

-Au fost părinții tăi, bunicii, unchiul, persoanele care au apărut până acum în conversația noastră. Scriitoarea Claudia Partole te-a încurajat însă să nu mai lași cuvintele în forma lor obișnuită ci să le încarci de emoții. Deodată, nu mai era suficient să privești lumea, voiai s-o faci mai precisă, s-o înțelegi. Cum s-a ivit ideea primei povești pe care ai scris-o?

-Eram în clasele primare, prima poveste am scris-o nu pentru că am vrut să o scriu, ci mai curând am fost nevoit să aștern pe o pagină o povestioară despre o floare. Era vorba de o temă pentru acasă la Științe. La un moment dat, m-am pomenit că dau îmi trebuie mai multe file pentru a-mi putea continua gândul. Povestea aceea am numit-o “Floarea veselă”.

oleg pituscan poveste

-Fie că poveștile apar uneori întâmplător, alteori voit, îmbogățirea vocabularului trebuie să fie o activitate permanentă. Cum te comporți cu un termen nou? Învață-mă niște trucuri de mânuire a cuvintelor

-Dar, scrisul e ca iubirea! Mai mult, scrisul e însăși iubirea. Când te lași în voia cuvântului, textul curge de la sine. Fiecare cuvânt își află locul lui, fiecare cuvânt își știe locul lui înante ca eu să îl scriu, fără să îi arăt direcția, dimpotrivă, cuvântul mă ia de mână și mă conduce în cerul altui cuvânt și tot așa. Scriind, mă ajut pe mine însumi să descopăr în care cuvânt mă aflu eu acum și ce vrea să îmi spună acel cuvânt.

-Scrisă și vorbită corect și frumos, limba română se simte respectată de copii ca tine. Ce activități faceți la școală, împreună cu doamna învățătoare, pentru a vă însuși temeinic limba? Și, dacă tot vorbim despre doamna învățătoare, haide să vorbim și despre poezia pe care i-ai compus-o!

-Era în primăvara când tocmai treceam de la clasele primare în clasa a cincea. Nu îmi venea să cred că trebuia să mă despart de prima mea învățătoare. Mă gândeam în sinea mea: cine altcineva o să ne mai întâmpine cu brațele deschise dimineața? Atunci, eram la țară, m-am așezat pe buturuga de după casă și am scris poezia aceea, care era scrisă în formă de  proză, arăta ca o scrisoare de adio.

-Deși încă foarte mic, cred că putem să prezentăm un început de biografie a lui Oleg Pituscan. Ai participat la evenimente publice, la lecturi în compania unor figuri reprezentative ale culturii din Basarabia, la emisiuni de televiziune. Deci, cine e Oleg Pituscan, in câteva date!

-Promit cu mâna pe inimă, când o să aflu o să vă spun!

-Cum reacționezi când ți se spune să citești o carte ” pentru că e bună pentru vârsta ta”? Eu, de pilda, băgam între coperțile cărților obligatorii cărțile care mă atrăgeau.

-Îi mulțumesc pentru sugestie celui care îmi recomandă o carte sau alta, dar citesc doar ceea ce este pe măsura inimii mele. Nu este în firea mea să citesc din obligație. Ce ține de lecturile de la școală, sunt unica excepție. Aleg cărțile după miros. În special, îmi plac cărțile care miros a tăcere.

-Și pentru că interviuri nu au decat să facă oamenii mari, noi am vorbit ca să ne putem cunoaște mai bine, îți las aici jumătate de poveste scrisa de mine ca să o poți continua cu cealaltă jumătate pe care ai sa o nascotesti. Să fim ” frați de poveste”:

Laura:

SOLET

Dacă ar fi interesat-o, s-ar fi putut juca cu oricare din copiii lângă care tatei i se părea că ar fi în siguranță. Era  convinsă că ar fi acceptat chiar să se trezească devreme, la ore pe care nimeni nu le înțelege dar le recomandă, doar să nu se simtă ea singură. Solet știa dar nu găsea niciodată momentul să se întoarcă înspre el și să îi spună că și fără toate astea îl consideră cel mai bun tată de pe Pământ. Pentru că, oricât ar fi părut de ciudat, părinții buni erau cam puțini. Poate că cineva se încăpățâna să-i țină, sechestrați dar cu mâncare, să vadă când li se face dor copiilor și observă că nu mai sunt.

Imaginația o făcea să nu mai fie sigură  de nimic dar Solet niciodată nu-și pierdea cumpătul. În tot timpul ăsta putea fi tot ceea ce-și dorea.

“An tan tino/ E târziu dar vino/ An tan ton/ Piele de piton/ Ochi de mărgelușe/ Drum sub piciorușe/.”

Dacă ar fi vrut ar fi construit cele mai frumoase castele de nisip, dacă ar fi vrut s-ar fi făcut tulbure cât să-i nedumerească pe toți și să o creadă plecată. Însă Solet se simțea bine și fără să facă toate astea.

” Unu, doi, trei/ E târziu dar vrei…”

Nu se întrecea cu nimeni dar deodată începuse să îi fie greu sa își mai țină corpul cu ea. Ca atunci când tata o lăsase să vadă cum e să ducă o pungă mare de cumpărături și terminase in mijlocul drumului cu palmele amorțite și nu reușise să priceapă cum ceva atât de ușor făcuse să-i salte afară inima cât timp ea stătea și se uita la rândurile de piele dușmănoase și bășicate.

Ar fi vrut să o găsească cineva, să o întrebe ce vrea să spună cu an tan ton, cineva care să traverseze pe fugă jumătatea mare a camerei cu jucării și dar tati nu o vigila niciodată pentru că știa că e un copil cuminte și cu ceilalți petrecuse mult mai puțin timp decât era recomandat ca să ajungă să știe că i se întâmplă ceva. Din câte își amintea, pentru că așa era în toate poveștile care îi fuseseră spuse vreodată, pe cei buni nu îi putea opri nimeni, chiar dacă uneori nu aveau nici idee cum trebuiau să facă lucrurile. Să nu mai vorbim că nu demult împlinise opt ani și măsura 1,32, dintr-un motiv întemeiat știa și de înălțime, 1,32 cm fix. Tata se ocupa de tipul ăsta de date esențiale și asta îi dădea convingerea că ele nu puteau fi mai adevărate.

Ar fi vrut să scrie măcar câteva cuvinte așa cum fac toți cei care se hotăresc se petreacă un timp in vizite sau merg în excursii cu școala dar nu știa cine ar fi putut găsi mesajul, așa că făcu o cotnară cu rădăcini cu tot, să știe Tati că era chiar atunci desenată și că nimeni n-o obligase să-i lase biletul…

Continuă tu de aici

Oleg:

...

Cum Solet niciodată nu-și pierdea cumpătul, se dădu jos de pe gard. Seara îi acoperea fruntea, brațele și cireșile de la urechi. În ciuda nopții, se gândea că ar fi bine să o ia la drum de pe acum ca să ajungă dimineața la alt pom. Pe Solet nu o chema Solet, așa credea ea. Își luă sacul cu cinci pâini în spate și porni cu pași mărunți pe cărare printre iazuri. Când broaștele și-au întrerupt repetiția la auzul pașilor ei, Solet și-a amintit ce îi spunea adesea taică-său: “Niciodată să nu te temi de noapte, ci de întuneric!”. Stelele cântau în apa rece. Solet știa că soarele tot e stea și și-a imaginat cum ar fi să răsară soarele din gura broaștelor. Pomul spre care își ținea calea Solet a fost tăiat cu toporul cu o zi în urmă.

...


Trimite și altora
  • 200
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    200
    Shares