Și totuși, de ce iubiți femeile, domnule Cărtărescu?

Și totuși, de ce iubiți femeile, domnule Cărtărescu?

Trimite și altora
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 


Oricine are o părere despre Mircea Cărtărescu.

Despre stilul sau maniera în care își spune istoriile. Oricare are impresia că se simte comod în lumea în care te obligă să intri fără să fi avut nici cea mai mică intenție, împins de curiozitate, pentru ca apoi el să ridice șugubăț din umeri, să zâmbească fals inocent, știind că te-a prins.

El deschide doar ușa, restul îl faci singur, pasul înainte îl faci pe nesimțite, vrei să vezi ce e dincolo, în încăperea în care Cărtărescu de fapt nu te-a invitat, el e acolo continuând să meșterească la puzzle-ul alambicat al universului său personal, născut din fascinația pentru atavismul instinctelor primare, ale culorilor tari, vii, vitale. Nu te bagă în seamă pentru că nu îl interesezi, el are o treabă, construiește.


Românii din diaspora au în casa TV românescdolce telekomStai informat, tine legătura cu țara / Tv prin satelit oriunde în Europa /


Cărtărescu nu este invaziv și nu minte; asta înduioșează, înmoaie instinctele și distruge filtrele. Te lași sedus, îl crezi și faci pasul înăuntru. Apoi nu mai contează, ai stabilit că e de încredere și te predai, poate face cu tine ce vrea.

Are un pariu cu posteritatea pe o miză uriașă: nemurirea

Și îsi joacă șansa cu cărți mici (!), spre deosebire de celebrii autori proveniți din România dar care au ales să publice în limbi de largă circulație, în alte capitale decât Bucureștiul. El crede că Eugen Ionescu sau Tristan Tzara ar fi rămas niște iluștri necunoscuți dacă, la vremea lor, ar fi rămas în țară (nici de Brâncuși nu aș fi așa de sigur). Simte că universalitatea trece prin acceptarea de către o limbă de largă circulație dar nu alege calea scurtă, alege să rămână urbanul îndrăgostit iremediabil de Cheiul Gârlei.

Cărtărescu alege să scrie în românește (cu diacritice accentuate pe copertă – de observat) dar poate că are o șansă la universalitate. Profitând de deschiderea și relativa relaxare a vremilor contemporane, de apetitul cititorilor occidentali pentru culturi mai „exotice”, altele decât cea anglofonă, franceză sau hispanică, el poate trage folos din magnetismul nativ al scrierilor sale deschizând ușa universului său către marea cultură, grație traducătorilor seduși de poezia intrinsecă a compoziției narative.

Este și aici o capcană, vrăjitorul

Nu vrea să se facă plăcut cu tot dinadinsul, El doar așteaptă. Așteaptă ca un traducător zevzec să fie suficient de nebun cât să creadă că îl poate traduce în limba catalană. Nu era nevoie să îl seducă; în momentul în care Xavier Montoliu Pauli a învățat limba română cât să se prindă că Nichita Stănescu este un poet universal, nu a avut nici o șansă: a căzut în plasa vrăjitorului Cărtărescu, trebuia să facă traducerea, să se laude alor lui cu revelația care tocmai îl năucise. Și a făcut-o de o manieră magistrală. Traducerea volumului „De ce iubim femeile?” este o operă de artă în sine, sună aproape la fel de bine ca în limba română. Iar Marc Romera, cu timbrul său impresionant, citind un fragment relevant din carte, ne-a convins că și în limba catalană Cărtărescu sună universal.

Xavier Montoliu – acest „ambasador al României sub acoperire” – cum l-a caracterizat, pe jumătate în glumă, criticul american Sam Adams în dialogul pe care acesta l-a avut cu Mircea Cartarescu, reușește incredibila performanță de a face ca textul să își păstreze nu doar sensul dar și ritmul, cântul specific. Să fie și din cauza similitudinilor structurale ale catalanei cu limba română? “Per què ens estimem les dones?” este totuna cu  “De ce iubim femeile?” iar acest lucru îl face mare pe un traducător. Restul este la un click pe google distanță.

cartarescu montoliu barcelona
Mircea Cărtărescu și Xavier Montoliu Pauli la Biblioteca Poblenou – Manuel Arranz, Barcelona / foto: media-barna

Sunt convins că prima alegere pentru traducerea autorului român nu a fost „De ce iubim femeile?”. Suspectez o confruntare între filologul care s-ar fi luat la trântă cu trilogia „Orbitor” sau chiar cu eclecticul „Solenoid” și vocea pragmatismului (sau a editorului cu scaun la cap – Muntaner) care a decis că “Per què ens estimem les dones?” reprezintă o intrare potrivită a autorului în piața culturală catalană și mă bucur pentru alegerea făcută. Nu pentru că Xavier Montoliu ar fi avut probleme în a aborda traducerea operelor de căpătâi ale lui Cărtărescu ci pentru că, dincolo de titlul, voit provocator, cartea este la fel de bine cu/despre oricare catalan contemporan sau cu și despre irlandezul crescut cu pub-ul la parter conducând pe asfaltul rece în vreo noapte cu lună plină. Oricăruia dintre noi ne este ușor să fim în poveste, să surâdem cu înțelegere la zvâcnirile narative zâmbind complice. Nu știm de ce, dar ne predăm domnule Cărtărescu.

...

Poate pentru că, până la urmă, le iubim și pe ale lor la fel de mult.

...


Trimite și altora
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •