Mi-am luat să iubesc singurul bărbat cu care nu știu face viață

Mi-am luat să iubesc singurul bărbat cu care nu știu face viață

Trimite și altora


Precis nu îmi place să mor
cu tot înțeles
tentând consecința cuțitului în echilibru,
linia cu mâinile egale
melancolie atenuata prin fugă.
Graba însă nu ți-o poate povesti nimeni
e un timp din impuls
gură care nu mai sta înăuntru
și-un „ne-am putea vedea” înflorit
într-o carne care nu bănuiește.
Moartea e o muncă oricât ai spăla-o.

Toți copiii mici se pierd în templu
măcar o dată
gustul lucrurilor se păzește pe necălcate
și așteptarea din aer e locul
unde soarta ți se pune deoparte
poate, simplu, din frica ta.
Mamele știu să nu întrebe
doar trăind lângă viață
nu se ia salvarea lumii la tine
treaba Lui e decât toate mai întreagă treabă
scriu să se facă în mine
ce din altă vrere vine și pune
duminică azi
la umbra uitatului, moarte.

Crede-le doar în umbletul de deasupra
poate și-n punctul de trezire al umbrei
femei toate coaste, înapoi la al nostru aduse.
La marginea de ștergar
negrul cărnii cu ele
oglindă în dezbrăcat, curată.
Eu am un paradis mic
cu perdele ce fac la lumină
prima dată
așa cum rodul altui trup se pune:
sfios, fără apă, doar frunze.
Zilele care cu tot cad
una pusă iar între cele.

La somnul tău om nu am pus niciodată
și să văd că la gură cu îmbrățișările te întrebi
dacă n-a fost iubirea prea lungă!
Gândești că făcută cu margini
din rotundă fără destin o s-o lași
că cerul din aripi e dus la viață și atât
tu, care ai cunoscut iubirile toate
și chiar ai îngrijit cateva!
Până la urmă ăsta e un monolog
pentru moartea mea prin tine singur
de ce alt lucru aș putea să vorbesc
înapoi nu mă mai pui albă carne in lume,
nu e nimic de făcut, te iubesc eu.

El își puse linia inimii
ea împărți foamea și îi lăsă pâinea
nici măcar tânără
nici măcar franțuzoaică.

La capătul celălalt al casei
e cineva în lucrurile mele
e clar că din înaltul patului
micile animale bărbați nu se sacrifică singure
la unu din zi, în fiecare zi
oră de mâncat carne.
Așa cum mă vezi așa stau
cu lingurițe de argint la aruncătura mâinilor
și de liniște doar crucea la gură.
Cu pâine o să te aduc la mine
și-o să te culeg ca și cum ai fi pasăre
în felul nostru, ca oamenii,
schimbăm aripi.

Erau și destui care veneau cu puterea antiseptica a leprei știută
grâul la cinci pâini și, mai îndărăt,
datul în mâna al peștilor
îi prinsese răsfirați
cu Dumnezeu care abia se mutase rotind.
Acum se vorbea de înnoitul ploilor încă o dată
o binecuvântare repede, demografică, cu apă deasupra
și cei știutori ca și neînțărcatii repetau orb pe sânge
desfăcutul cărnii din iubirea ei.
„Ce obicei să nu scoți cuțitul la omul mort”, gândi
de spate întors Noe aștepta să-l iubească
arca era iar linie și început.

Mi-am luat să iubesc singurul bărbat cu care nu știu face viață
nici linie fără tremur somnului.
Îmi rămâne inelul lui între degete
unul măcar nu-l vrea până unde osul respiră cu restul mâinii.
Știm de existența unei politeți civile
femeile frumoase din el cu bărbații de la mine frumoși
se știu deja fața și numărul
și-au dat pacea pe gură
și ne lasă să ne schismuim
noi singuri.

...

Mă uitam la Dumnezeu ca la soare,
înainte de el o avusesem numai pe mama
și aveam poftă să fim mulți la bătrânețe
să ne ferim de statul înăuntrul pământului și de viermii la inimă
cu femei după dragoste.
El era ceva mai în vârstă ca mine
și când vorbea rar
mă ceream singur om la oase
trânteam pe deasupra raiurile
să aibă popii unde ne număra junghiurile
și noi de ce râde.


Trimite și altora

1 Comment on this Post

  1. Indemnat de metafore incitante la o lectura deloc facila descoperi esenta si strania ei frumusete!Felicitari Laura!

Comments are closed.