Are loc în perioada asta a anului o numărătoare a românilor numită recensământ, nu se întâmplă des, ultima a fost acum unsprezece ani când chiar avea sens să ne numărăm doar înăuntrul granițelor, nu începuse exodul plecaților, eram 20.121.641 în 2011 în țară conform rezultatelor unei numărători controversate la acea dată. Plecații nu s-au pus la număr, PSD nu avea scoruri mari în diaspora nici atunci.
Anul acesta, în 2022, are loc numitul recensământ 2021. Veșnica inadecvare românească imposibil de vândut credibil lovește din nou, în 2022 se face recensământul 2021, cel de anul trecut. Să ne amintim că doi ani la rând Covid era noul coronavirus, de vechiul coronavirus ne plictisisisem și să-l uităm ne ziceau. Deci anul acesta, în 2022, statul organizează recensământul de anul trecut, 2021.
Dacă ai mai mult de un an plecat stabilit înafara granițelor nu mai contezi pentru statul român, nu este interesat să știe de tine pe unde te-a aruncat destinul nici măcar ca notă de subsol într-o rubrică statistică, nu ești numărabil și se ferește ca de tămâie de o numărătoare bine făcută. Ești o eroare statistică cu care nu ar ști ce să facă, românii plecați nu există.
Recensământ înseamnă numărătoarea unul câte unul a tuturor posesorilor de buletin sau pașaport românesc pe unde or fi ei, cetățeni români toți. Nu doar a celor care își plătesc fondul de rulment la o asociație de locatari din Tecuci sau Turda, cei care o fac la primăria din Valencia tot români sunt. Recensământul românesc îi exclude pe românii din Roma, Madrid, Berlin, Londra, Quebec, Odessa sau Paris. Sunt ei mai puțin români? Deranjează acceptarea numerelor mari?
Circulă o vorbă, românul când are de primit numără în mii de lei iar când are de dat în milioane de lei vechi, și pare că asta este cheia de citire a legislației în baza căreia recensământul 2022 are loc:
Nimic nu ar fi putut interzice autorecenzarea oricărui cetățean român oriunde s-ar fi aflat, măcar ca o categorie statistică pentru întregirea tabloului general privind numărul real de posesori de buletin românesc la momentul vară 2022 pentru o recenzie cinstită. Nu s-au aventurat în ape tulburi politicienii de la București.
Ar fi deranjat oficializarea unui volum de cinci milioane de români stabiliți peste granițe, ar fi presupus asumarea recunoașterii obligațiilor către aceștia din partea statului român care preferă de ani de zile să considere diaspora limitată la înghesuiții de nevoie în posesorii de pașapoarte CRDI, vreo șapte sute de mii.Când le convine suntem doar șapte sute de mii plecați iar recenzarea tuturor ar fi tulburat apele.
O privire mai atentă asupra legislației în baza căreia se face recensământul 2022 scoate la vedere că nici măcar partidele considerate frecventabile nu au avut de adăugat la lege amendamente în ideea lărgirii spectrului numărătorii care să ne includă și pe noi.
Suntem în continuare cetățeni români, cu buletin românesc, proprietăți în țară, taxe împărțite, interes pentru viitorul alor noștri rămași.
Atât s-a putut? Poate la viitorul recensământ, care îl mai apucă.
Nu este întâmplător că artistele, pe care publicul deja le cunoaște de la alte expoziții organizate în ultimii doi ani în Ulldecona, au ales termenul de Sawabona pentru a-și intitula colecția. Articolele de îmbrăcăminte cât și accesoriile sunt inspirate din cultura africană, iar Sawabona, se traduce din Zulu prin „eu te respect, te valorez. Ești important pentru mine”.
Tradițiile africane văzute prin prisma occidentalilor au făcut dificilă înțelegerea semnificației reale a măștilor. Începând cu comercianții de sclavi din secolul al XV-lea până în epoca colonială, Africa a fost supusă unei exploatări severe de către vest. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, când călătorii europeni au venit să exploreze continentul, atitudinea acestora a fost ferm închisă și superioară astfel încât observațiile timpurii ale măștilor africane ale occidentalilor au fost preponderent de genul: „grimase oribile, urâte, simboluri diavolești”, reflexie a imensei superficialități cu care europenii au interpretat rolul măștilor africane.
Occidentalul persistă în a vedea măștile africane ca simple obiecte curioase și imaginative, ideale pentru agățat pe un perete. Africanul nu își consideră măștile ca o formă de artă. În majoritatea culturilor tribale în care se fac ritualuri și se dansează mascat, nu se pune deloc problema artei. O mască, pentru africani, este un instrument de ritual, iar fără costum, dansator, muzică, adunare a tribului și loc sacru, o mască nu are sens.
Andreas Lommel a scris „Statuetele înfățișează strămoșii, măștile reprezintă spiritele strămoșilor morți, iar artele decorative repetă aceleași motive iar și iar”. Africanul trăiește un mod de viață mai integrat, iar spiritualitatea este o parte obișnuită a acestuia, orchestrată de acte rituale.
Prin ritualuri, mituri și măști, africanul interacționează cu natura, în timp ce occidentalul o contemplă ca frumusețe. Cultura africana este animista: africanul crede ca totul în natură are o putere în interior, că totul, chiar și obiectele neînsuflețite poseda un suflet. Așadar, măștile la ei nu erau doar simbolice; erau un fel de „capcane” care „prindeau” sufletul, în beneficiul celor vii.
“