Olga Stefan – interviu

Olga Stefan – interviu

Trimite și altora
  • 276
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    276
    Shares


Interviu

Poate c-ar trebui să o spun dar sunt convinsă că o știi, Olga Stefan, am venit căutând poezie. Admit, o procesiune reclamând prestigiu! Într-un timp foarte scurt, mai multă lume a arătat spre tine prezentându-te ca „poeta mea favorită”. Mi s-a mai întâmplat cu baruri și cu catedrale, ceea ce trebuie să admiți că te transformă într-o ocazie obligatorie, neputând eu renega asemenea relevanță.

Ai post fix în poezie. E unul dintre cele mai bune lucruri căruia i te puteai dedica?
Laura, îți mulțumesc pentru ocazia de a povesti puțin despre mine și „ale mele”. Citesc „post fix” și mă încearcă o jenă: eu nu am niciun „post fix” în lumea reală (cea în care faci și strici bani). Sunt suplinitoare, pentru că suplinitori se nasc și, mai nou, mor profesorii din România. Cei de română, mai cu seamă. Dar poezia m-a angajat (sau m-a răpit?) de pe la 8 ani. Copil de mingi, „lady in waiting” (cameristă, menajeră)… și țin la metafora asta și la ideea că fac pentru „her ladyship” ceea ce oamenii care participă constant la „dineurile” ei nu mai știu să facă: o apăr cu discreție, vreau să vorbesc despre ea dintr-o postură umilă, nu ca un cunoscător („toți se pricep la poezie”), o privesc cu teamă și cu venerație. Poate să sune patetic, dar mă feresc de etichetele care mă glorifică. „Poeta preferată”? Doar o persoană care scrie, „Puck” sau „Ariel” mai mult decât „femeie” sau „bărbat”, oricât de mult lașitate încarcă acest gen de eschivă de la asumarea genului ca „armă încărcată”. Cine știe în piciorul cui descarc toate armele astea de foc pe care nu mi le doresc, dacă le iau cu mine peste tot, ca și cum n-aș avea încotro.


Românii din diaspora au în casa TV românescdolce telekomStai informat, tine legătura cu țara / Tv prin satelit oriunde în Europa /


Bănuiesc c-ai mai și renegat ulterior, dar la ce poeți apelai în adolescență? Lăsăm să se odihnească cei pe care îi studiai după programa școlară.
Uite, eu am impresia că am trăit o adolescență foarte lungă. Mi-am și dorit să devin adolescentă: scriam poezie de la opt ani, un gen care parcă nu merge cu ciorapii albi, sandalele de lac și codițele regulamentare. Visam să fiu rebelă, ca să mă asortez cu vocea care-mi scria textele. Și, ca destui prieteni ai mei, mă simt, la aproape 32 de ani, tot într-un fel de post-adolescență. Prelungiri ale romantismului pe baricadele luptelor pentru independență și identitate într-o decadă neprietenoasă, care nu mai promite boom-uri de niciun fel. Încap în această vârstă cutii chinezești ale mai multor gusturi, renegări, reîntoarceri. Mai mult timp mi-am petrecut, între 13 și 19 ani, nu citind poezie, ci privind tablouri în albume de artă, apoi citind, dar tot nu neapărat poezie, cât proză, filozofie. Denise Duhamel spunea că citind poezie inviți muza altora în arta ta și, oricât de tentată această vizită de gală, polifoniile și aceste ciocniri de forțe dezarmante, specifice marii poezii mai ales, îmi fac bine numai în doze mici, lent administrate. Ca să mă rezum însă la genul predilect despre care m-ai întrebat, pot spune că pe la 12-13 ani mă visam mai degrabă artist vizual și că, implicit, visam o carte-obiect, ilustrată de mine, iar modele îmi deveniseră volume precum această ediție a Poemelor alese ale lui Saint-John Perse, de la Univers (1983), o carte pentru care tatăl meu avea un adevărat cult, ori Calea Șearpelui (a lui Gellu Naum), proaspăt apărută și ea. Apoi m-am îndrăgostit și, sigur, am avut o fază neomodernistă, populată de versuri din Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu și, cumva în răspăr, de obsesia pentru sonetele lui Vasile Voiculescu. După care m-a „contaminat” proza lui Cărtărescu și, implicit, poezia lui (iar, prin intermediul biografiei lui M.C., i-am cunoscut și pe ceilalți optzeciști). Cred că în momentul în care am luat în serios scrisul ca îndeletnicire non-mimetică, am început să citesc mai multă poezie clasică (Shakespeare, romanticii germani, simboliștii francezi, expresioniștii), dar și mai multă poezie de pe Poemhunter (nu se inventaseră nici e-readere-le, nici bibliotecile virtuale ceva mai ofertante), iar favoriții mei absoluți erau, previzibil, beatnicii, pe de o parte, zeițele Sylvia Plath și Anne Sexton, pe de alta. Tot atunci, cu ocazia unei tabere de creație-concurs de creație, care aduna împreună 12 foarte-tineri într-o competiție prestigioasă pe atunci, Festivalul Prometheus, am citit texte din primele volume sau din jurul primelor volume ale douămiiștilor. De la pleiada asta atât de diversă, nemiloasă, imaginar și discursiv, am învățat nu că limbajul e liber ori vecin oricărui registru (asta intuiam), ci că orice voce, oricât de aspră ori de vulnerabilă, e validă. Tot de la ei am mai strâns destule nume (Mircea Ivănescu, Mariana Marin, Angela Marinescu, Iustin Panța, Nora Iuga… asta ca să numesc doar câțiva „grei”), care m-au influențat și m-au hrănit, până când am putut să merg pe toate picioarele de miriapod care-ți trebuie ca să străbați lumea de după adolescență. Au fost ani zemoși, neverosimili. Am primit atât de multe sfaturi bune și atât de multe sfaturi proaste, uneori mă mir că sunt aici, funcțională. De fapt, am glisat mereu între general și particular, între marile bulevarde și micile mele obsesii tematice.

Olga Stefan inart

Nu toate peripețiile poeților sunt nutritive așa cum nici toate locurile unde mergem cu pantofi cu toc n-au covoare. Cu ce aspirații glamouroase terminai universitatea?
Am mai spus-o, pentru mine facultatea nu a fost o perioadă fertilă. Am citit mult, da, dar am tăiat niște legături cu nava-mamă, literatura pe care voiam s-o scriu și am pierdut curajul s-o scriu, iar așteptările mele erau golite de sevă. Acum nu mă lovesc decât de amărăciunea unor constatări ca „nu am păstrat legătura cu niciunul dintre prietenii de atunci” sau de calculele comparate ale ratelor de succes pe care le cunosc unii sau alții. Mi-ar fi plăcut probabil să privesc lumea din costume Dior, de pe tocuri Manolo Blahnik și de la etajul 20 al unei clădiri de sticlă, dar poate că stau într-o clădire de sticlă, ce scriu are destulă transparență și fragilitate ca să treacă și drept așa ceva.

Ți s-a întâmplat să nu știi cum să lași poezia doar pentru a ajunge să trăiești mai bine?
Mie nu mi se pare poezia un gen cronofag, m-a lăsat ea uneori, când am devenit ceva incompatibil cu tihna pe care o presupune scrisul. Totodată, poezia e oportunitate: să fii mereu pregătit să lași ceea ce faci ca să notezi un vers. Dincolo de câte un puseu inspirat însă, lucrez măcar 2-3 ore zilnic pe texte noi sau mai vechi și încerc să o fac ca și cum aș depinde de acest lucru. E ca și cum, pictor, mi-aș vizita atelierul, muzician, studioul… Cineva mi-a zis cândva că ar trebui să mă hotărăsc: mă iau în serios ca autor sau e doar un hobby de duminică, o cochetărie? Știi tu, femeilor li se impută orice pasiune ca fiind, de fapt, un travesti al macrameului liniștitor, non-subversiv, al lucrului de mână. Și dacă ar fi? Emițătorul reproșului nu e creditabil, intuiția lui a intrat în coliziune cu o frică a mea. Așadar, răspunsul meu e: sper să nu trăiesc mai bine, preț de câteva mărci de haine mai sus, în dauna calității singurei munci pe care o prestez cu încredere. Oricum, ca să periclitez ordinea definițiilor comode, poezia nu e pasiune pentru mine, că nu mă energizează, nu mă umple de viața „cealaltă”. E un fel de sentință „ok”, în regim relaxat.

S-a democratizat poezia sau doar suntem lăsați să credem asta?
Dacă am fi la Hogwarts, ți-aș spune că mai nou sunt admiși și muggles, oameni care știu să speculeze „the magical brain”, nu doar pure-bloods, care așa îl au, și că se vede, se vede.

Mi-e teamă de timpuri în care librăriile s-ar putea transforma în și mai multe magazine. Impecabilă și implacabila conștientizare! Pentru cine continui să privești poetic?
Eu scriu texte pe care mi-ar fi plăcut să le citesc și nu le-am găsit. Încerc să acopăr teme incerte, sentimente nedeslușite, de care am fugit sau de care oamenilor le e sau le-a fost rușine, să clarific, să despic firu-n patru, să nostalgizez, mai ales.

Trebuie să fim prudenți cu numitul cotidian excesiv, e solvent in poezie și până la ce punct?
Sigur că ideal e ca, după vârste și faze experimentale, să conștientizezi „ce-ți iese”. Nu bagatelizez și nici nu combat ceea ce nu mi-e specific. Recunosc însă că mie nu-mi mai vin genul acesta texte, care-mi poluau (mi se pare acum) volumul de la 18 ani, lumea nu mai e nouă. Găsesc tot mai împovărător să-mi impun o poezie tranzitivă doar pentru că își găsește mai ușor un public. (Îmi) privesc viața cu asumată miopie.

Te expui sub control în ceea ce scrii?
Expun tot felul de euri vechi, pentru că am impresia că, de la distanța comodă a unor ani care au șters granițele dintre ceea ce s-a întâmplat și ceea ce am uitat, nu le poate lua nimeni urma. Când scriu lucruri prea ușor de cartografiat biografic, resimt un tip de eșec personal. Dacă că am particularizat, m-am lăsat furată de propriile peisaje, n-am mai făcut poezie, m-am alintat „ca și cum” aș cere ajutor. Mi-am spus mereu că poezia nu ar trebui să-mi fie limbaj Morse, prin care să transmit variantele alambicate ale unui S.O.S.

Curajul emoțional, confesiunea sunt procese de intensitate crescândă?
Nu știu dacă înțeleg bine întrebarea, așa că o să răspund în două moduri. Pe de o parte, confesiunea (falsa confesiune uneori) apropie. Pe cine de cine? Pe autor de propriul lui material; pe cititorul impresionist de carte. Nu cred că trebuie să ne autoflatăm (noi, confesivii) afirmând că la mijloc ar sta curajul. Să recunoaștem mai degrabă un anumit tip de solipsisim: lumea există la intensitatea la care exist eu. Pe de altă parte, practica de a scrie confesiv adâncește, de la o carte la alte, cute, șanțuri inestetice, acest tip de discurs aluvionar nu poate rămâne în aceeași matcă. E minunat să fii confesiv și teribil de cameleonic, dar cei mai mulți dintre confesivi sunt doar narcisiști și conservatori. Îți trebuie o exigență vecină cu răutatea ca să arunci la gunoi toate prostiile care sună bine, dar nu spun nimic, pe care le strângi de-a lungul unui an de scris. Eu o fac, o tot fac.

Analgezice, sedante sau poezie?
Nu știu. Eu sufăr de migrene cu aură, am o serie de analgezice pe care le iau, poezia nu e printre ele.

Pare că ai scăpat de recunoașterea după model, ceea ce neliniștește critica, obișnuită să nu întâmpine rezistență la ora clasificărilor. Ce să așteptăm de la tine?
Care critică? Avem câțiva oameni inaccesibili, care acordă premii și scriu despre cărți apărute la Humanitas și la Polirom. Și avem câțiva studenți la litere, încă vii, care aspiră la turnul de fildeș din care se acordă premii (și se scriu laude) cărților de la Humanitas și Polirom. Ceea ce e minunat, dar infertil celor care caută validare/clasificare. Între timp și în acord cu propriile limitări, îmi văd de treabă. Pregătesc un volum nou, care probabil că va apărea la Casa de editură Max Blecher cândva prin 2021/2022. Aș vrea să reeditez volumul din 2006, de la Vinea. Nu am renunțat la visul unei cărți-obiect, ilustrate de mine, iar în timpul stării de urgență am desenat foarte mult. Ar trebui să îmi public și lucrarea de doctorat, dar amân momentul acesta, pentru că nu mă simt confortabil ca autor de studii științifice, în ciuda referatelor laudative pe care această lucrare le-a primit. Am uneori tresărirea de a mă întreba pentru ce anume fac toate astea, însă țin minte cum era „pauza”, cum n-a avut efect anxiolitic.

Demonstrezi mereu cum poate fi feminină Olga Stefan. E timpul să spui cum e să fii și feminină și feminista!
Mă pune în dificultate acest cuplu conceptual. Feminitate? Mă stânjenește: în planul unei mitologii personale, vocea mea e tot a fetei care care își ascunde „corpul greșit” în haine army și căreia băiatul de care s-a îndrăgostit îi spune Ștefan. Feministă? Într-un sens rudimentar: că mi-ar plăcea să nu ne mai definim ca „altfel” decât „celelalte” și să vedem mai puțini bărbați alfa stafidiți de propria lor importanță umilind, la cenacluri, lecturi, festivaluri, femei care scriu. Dar de toxicitatea unui feminism inerțial arțăgos mă feresc. Nu spun că nu e nevoie de afirmări și reafirmări care scot contestatarii dezinformați din zona lor de confort, dar m-am regăsit într-o sintagmă denigrantă: analfabet politic. N-ai ajuns la varianta mea desăvârșită. Ca la un casting după care nu mai primești nicio veste, aici, acum, asta sunt eu.

Scrii o poezie care funcționează, dovadă că se poate distinge fără utilizarea aproximarilor. Mă gândesc la cei care te aleg, pe tine și nu un alt autor. Ai lectori care încep să îți semene. În fapt, orice altceva e în plus!


Olga Stefan (n. 1988, Hunedoara) a absolvit Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. În 2019, a obținut titlul de doctor în Științele filologiei, elaborând, sub îndrumarea profesorului dr. Corin Braga, lucrarea Imagini vii, corpuri artificiale. Conceptul de simulacru și ipostaze ale copiei fără referent. Debutul său asumat în poezie este volumul Toate ceasurile (editura Vinea, 2006, distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat, la un deceniu distanță, de Saturn, zeul (Editura Charmides, 2016). Alte volume: Charles Dickens (Editura frACTalia, 2017, nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei), Civilizații (Editura Paralela 45, 2020, nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei). Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (Editura Vakxikon, 2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.

...


Trimite și altora
  • 276
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    276
    Shares
  •  
    276
    Shares
  • 276
  •  
  •  
  •  
  •