<<<– 3 zile cu Dacian Cioloș în Spania (prima parte)
De la Malaga, la Roquetas de Mar
-Vreți o cafea?, întreb.
-Noi ne tutuim, nu?, îmi răspunde Dacian.
-Firește, dar sunteți doi, îl întrebam și pe Alin.
-Nu, nu bem cafea, hai să mergem să nu întârziem.
Luăm mașina, nu nimeresc ieșirea din aeroport din prima, ne plimbăm prin parcare într-un râs continuu, eu cel puțin râdeam ca să nu plâng de ciudă, pentru că nu știam pe unde să ies dintr-un loc pe care îl cunoșteam ca în palmă, în apărarea mea menționez faptul că se făceau la parter lucrări de amenajări, dar chiar și așa mi se părea suprarealist, am mai pierdut 20 de minute prezentându-le de câteva ori parcarea aeroportului.
Destinsă toată lumea, nu mă simt mai prost decât era cazul, nimeni nu râde de mine, așa cum aș fi meritat. Râd eu ca să nu îmi fie rușine.
Drum lung până la Almeria, Dacian Cioloș în dreapta mea, răspunde la sutele de mesaje pe care le primise probabil în timpul zborului. Dă sute de telefoane. Mergem pe coastă și vremea e fabuloasă, marea ne face cu ochiul în dreapta, seceta ne face semn cu mână pe partea cealaltă, ne așternem la drum. Se vorbește la telefon pe toate planurile, iar eu încerc să îmi dau seama câtă relaxare poate exista între niște oamnei care abia s-au cunoscut. Făceam eforturi să nu ascult discuțiile telefonice. Să nu ascult nimic.
Încep să mă gândesc la cât de norocoasă sunt eu de fapt, ce oameni faini am în jur, cum a venit fata asta tocmai din Suedia, mă gândesc la efortul pe care îl depuseseră și Dacian și Alin, treziți de la 4 dimineața, alergând între două evenimente, două conferințe, două întâlniri. Mă gândesc ce rău îmi pare că nu este mama mea la mine, că nu este Mihnea la Granada, ca să vadă cu ochii lor normalitatea în politică. Să îi cunoască pe oamenii ăștia care nu prea încap pe la televiziuni, că televiziunile au aceleași interese mizerabile ca și metaforica ciumă roșie, au de păstrat posturi și privilegii și contracte grase.
Mă mai gândesc și că îmi pare rău că nu am stabilit totuși și o cină în casă, așa cum dorisem inițial, să mai intre oamenii ăștia și în casă de oameni, că destul stau numai prin hoteluri și restaurante. Să își mai amintească de casele lor, din care probabil că nici nu își mai amintesc când au ieșit cu valiza făcută. Așa stabilisem inițial, dar mi s-a părut prea mare intimitate, mi se părea că era prea de tot să îi înghesui în casa mea, la masa mea, pe muzica mea, vorba lui Smiley, ar fi fost forțat să îi oblig să intre într-o casă pe care nu îi întrebasem dacă doreau să o cunoască, într-o familie față de care nu își manifestaseră interesul să o cunoscă. Îmi imaginasem că un program mai impersonal poate că era mai bine, dar acum îmi părea rău. Nu aveam de unde să știu că erau oameni atât de apropiați și atât de deschiși. Unde credeam eu că va fi stânjeneală, se instalase o prietenie care picura între noi încetul cu încetul. Dar lasă că data viitoare nu mai scapă, o să îi invit acasă, ori la Granada, ori la Gura Humorului și o să fac fie o paella în curte și salată de vinete, să fie așa, un meniu intercultural și integrator, fie o să facă mama niște plăcinte cu brânză de vacă de la Tanti Maria, fie scrijele pe sobă, dacă ar fi iarnă.
Mă mai gândesc la oamenii ăștia, nu doar la cei doi aflați cu mine în mașină, ci și la Dana, la toți oamenii care au ieșit din bârlogurile lor și au pornit o cruciadă care părea imposibil de urnit, care au generat un entuziasm și o speranță pe care le credeam pe veci pierdute. La toată echipa, la colegii noștri din USR, care sunt de 2 ani pe stradă, la cei din Platforma Ro100, care au pornit campanii de sensibilizare, care au adunat lângă ei voluntari, la toți bărbații și femeile care și-au lăsat în urmă familiile, au iești din casele lor, s-au urcat în autocaravană și au pornit să pipăie România, să vadă cu ochii lor și să vorbească cu oamenii. Să cunoască România din România și cea din afara României. La ei toți mă gândesc, la energiile de care au nevoie, la entuziasmul pe care probabil că îl pierd din când în când, la atacurile mizerabile la care sunt supuși nu doar pe Facebook, la presiunea enormă care le apasă pe umeri. La toți oamenii aceștia care îmbracă tricourile alianței, care au sau nu funcții răsunătoare, care sunt sau nu pe locuri eligibile la europarlamentare. La oamenii care nu mai au vacanțe și weekenduri. La cei care și-au pierdut și jobul pentru că dedicau mai mult timp luptei pentru normalitate, decât serviciului. Oamenii care vorbesc cu cei din jurul lor și încearcă să îi scoată din apatie. La toți tinerii care, fără să le spunem noi, părinții lor, au pornit propria lor cruciadă, sunt prezenți cum eram noi prezenți la revoluție.
Mă gândesc apoi și la oamenii cu care stă echipa aceasta de vorbă, la cei care vor să ajute să schimbe țara, și care întreabă cu fervoare, unde este nevoie de ei. Le-aș insufla eu entuziasm, aș deschide o linie telefonică prin care să le iau oboseala și dezamăgirea.
Și la ceilalți mă gândesc. La cei care nu mai pot crede, cei care nu mai pot spera. Mă gândesc la mama mea din nou. Aș vrea să participe la toată efervescența asta, să creadă în schimbare. Aș vrea să o iau de mână și să îi transmit toată încrederea și convingerea mea. Mă gândesc cum am crescut noi și le-am dat spatele, am ignorat România reală și am trăit în bula noastră, înconjurați de cărți, de civilizații, de teoriile cele mai noi ale lumii. Am uitat de bătrânii și copiii de lângă noi, i-am lăsat în plata domnului și a pesedeului, a bisericii. Am lăsat să îi îndoctrineze câteva televiziuni nerușinate, și noi ne-am văzut de evoluția noastră spirituală. Nu am vorbit niciodată cu bătrâna din piață care vinde trei legături de leuștean, i-am dat 1 leu în plus și am considerat că ne-am făcut datoria. Nu era treaba noastră, asta e treaba statului. Iar când am văzut că statul nu își face treaba, nu ne-am responsabilizat. La 30 de ani de la Revoluție și la 80 de ani de la instaturarea socialismului sinistru, bătrânii noștri tot ai nimănui sunt, copiii instituționalizați sunt tot victime.
Mă gândesc la cât de multă poezie există de fapt în cuvântul oameni. Poate că sunt o idealistă, dar eu sunt sigură, pentru că așa mi-a spus mie Panait Istrati într-o carte, sunt sigură că fiecare om duce cu el o poveste. Este vina noastră că nu avem răbdare să aplecăm urechea la poveștile din jurul nostru. Cu poezia este la fel.
Îl privesc în oglinda retrovizoare pe Alin și văd un om care pare că nu are niciodată nevoie de sprijin. Niciodată piedicile nu par imposibil de trecut. Cine știe ce o fi în sufletele lor și cât de mare e plata pentru această liniște pe care o prezintă celorlalți. Cine știe câtă fierbere este de fapt acolo deep down. Nici nu știu ce mi-a venit să spun în engleză în adâncul sufletului. Fandoseli. Oricum, îi privesc pe amândoi și îmi imaginez ce fac oare când le vine să dea cu telefonul de pereți. Oare cum își controlează tensiunea și pulsul? Oare cum de nu o iau razna? Cum de pot zâmbi după o converație telefonică în care le cad zidurile lumii peste ei? Sau poate că nu le cad! Poate că le țin ei cu mână să nu cadă. De aceea și este atât de fragilă lumea. Îi ținem noi cu mâna zidurile să nu cadă și să ne strivească.
Era liniște în mașină și mi-am dat seama că uitasem să pun CD-ul cu muzică pe care îl pregătisem dinainte, era frumoasă liniștea, am lăsat-o să cânte, soarele era deja sus și ardea nepăsător, liniștea rămâne tăcere și nu apasă pe nimeni, îi fac cu ochiul Danei în oglinda retrovizoare, îmi zâmbește și continuăm să alergăm. Vorbim puțin. De fiecare dată începe Dacian.
Îmi întinde niște boabe lunguiețe, iau râzând:
-Știu ce sunt. Am văzut o emisiune în care explicai că tu nu bei cafea, ci mănânci boabe de cacao.
Râde și el și începem să vorbim despre nimicuri mari și nimicuri mici.
Îmi plac mai ales nimicurile mici, pentru că sunt detalii despre care ai crede că nu îi pot rămâne comisarului european în memorie. Dar lui Dacian Cioloș nu îi scapă absolut nimic. Trece printr-o perioadă complicată, și el și partidul și alianța, dă unul sau altul să plece, toată lumea vrea să își arate mușchii, toți vor să demonstreze că sunt esențiali, că fără aportul lor nu putem supraviețui, o luptă de lupi tineri. Dacian îmi spune că ar trebui să se înscrie la facultatea de psihologie, îi spun că nu are nevoie, că deja face terapie, o face cu toți cei cu care se întâlnește. Face un fel de terapie political mindfulness și recuperare entuziasmal-cognitivă, nu râdeți, că alți termeni nu am putut inventa.
Dacian are multe calități și nu sunt eu cea chemată să îi fac o Descriptio Daciane, dar despre o trăsătură e musai să vorbesc, o calitate pe care eu nu am mai întâlnit-o la oameni de la mămaia mea încoace: are o răbdare care nu îi normală, care nu se întâlnește pe toate drumurile: în calitate și în cantitate. Nu există niciun detaliu care să îl facă să disprețuiască șansa de a cunoaște pe cineva, de a-l asculta și de a-l încerca să îl facă să vadă cum stau lucrurile. Are un fel de răbdare infinită, care nu doar că nu îl obosește, ci chiar îl face să se bucure de fiecare episod. Chiar și atunci când efortul pe care îl depune este prea mare din punctul meu de vedere, pentru el este o șansă în PLUS.
Dacian Cioloș îi ascultă pe oameni până la capăt. Încerc să învăț să fac la fel. Îmi este imposibil.
Îl ascult chiar acum pe Dacian la radio, este sâmbătă dimineață, și interlocutoarea lui îl întreabă ce își reproșează. Știți ce spune? Incredibil, dar răspunsul lui este: Am luat decizii fără să îi ascult suficient pe cei din jurul meu. Păi cum! Cum să nu îi asculți tu pe oameni, tu care ești Cel mai Ascultător dintre pământeni. Îi asculți pe toți oamenii, ești ascultător profesionist, inclusiv pe cei care vorbesc în dodii, cum ar spune mămaia mea, și ești ascultător și față de principiile pe care ți le-au transmis părinții și bunicii tăi. Asculți apoi de bunul simț, ceea ce este cu adevărat o mare noutate în politica românească.
Am ajuns, în sfârșit, după 300 de km, la Roquetas de Mar. Un sat nu foarte plin de glamour, mai mult industrial, în zona aceea de Spania căreia i se mai spune și Marea de plastic, pentru că suprafețe enorme de pământ sunt invadate de sere acoperite cu plastic, în mijlocul unui deșert absolut, Deșertul Tabernas, în care, printre altele, s-au turnat filme precum Lawrence of Arabia. Dar Roquetas este pe malul îngăduitor al Mediteranei, care compensează cumva asprimea pământului și dezastrul ecologic al oamenilor, prin străluciri verzui. Fandoseli de mare sofisticată și cu ifose de mundo mundial, Mediterana ignoră plasticul și strălucește și clipocește cum știe ea mai bine și mai spectaculos.
Roquetas de Mar
–->>> va urma
