Plăcerea cu care răsfoim o carte sau o revistă tipărite în limba română, senzaţia de familiaritate pe care o avem la contactul cu pagina tipărită, îşi are originile în etapa şcolară a fiecăruia dintre noi. Am făcut primele călătorii conduşi de imaginaţia debordantă a lui Jules Verne şi am tresărit la morala textelor din ‘Poveşti Nemuritoare’ despre prinţese şi istoriile lor nemaipomenite. Se spune că suntem suma carţilor pe care le-am citit, lucru care, măcar în parte, se referă fără îndoială la copilăria şi adolescenţa noastră.
De ce nu suntem suma filmelor pe care le-am văzut? Pentru că în timp ce filmul oferă o singură variantă a personajelor, un punct de vedere asupra poveştii, cel al regizorului, istoria scrisă ne incită să ne imaginăm propria versiune. De aceea filmul este sărac în comparaţie cu cartea care l-a inspirat. Cartea provoacă mintea, obligă la construcţia lumii necesare argumentului şi a eroilor după tiparele fiecăruia dintre noi, rezultatul fiind un efort imaginativ incomparabil mai mare care îmbogăţeşte şi dezvoltă. Dacă ar fi să comparăm creierul cu un muşchi oarecare rezultatul exerciţiului de imaginaţie este dezvoltarea ‘pe repede înainte’ a personalităţii cititorului de orice vârstă.
Avem nevoie de carte tipărită şi de cuvântul scris în limba română. O carte de reţete, o biblie, un roman de dragoste de citit la plajă sau o revistă cu integrame, – fiecare poate alege, hârtia tipărită exercită asupra noastră o atracţie specială imposibil de regăsit în ştirile şi părerile gata făcute cu care ne bombardează reţelele sociale. Dacă ar fi să comparăm online-ul cu cartea tipărită ar putea fi ca şi cum am compara fast-food-ul (irezistibil, este adevărat) cu bucatele gustoase din copilăria fericită a fiecăruia dintre noi.
Cu fiecare an ce trece constatăm falsitatea ideii că obţinem suficient cu ce ne oferă televiziunea sau reţelele sociale iar cartea tipărită ar fi perimată şi destinată dispariţiei. Volumul de carte tipărită, care se cumpără în Spania de exemplu, creşte în fiecare an iar acesta este un argument suficient pentru a combate ideea că noi, astăzi, fiinţe conectate 24/24 la internet, nu am mai avea nevoie de carte. Celelalte ţări europene în care de asemenea preţul cărţilor nu este un impediment pentru cititor confirmă aceeaşi evoluţie crescătoare a vânzărilor.
„Nu cred că există copil care să nu fi văzut o carte, căruia să nu i se fi citit poveştile nemuritorului Creangă”. Din păcate există. Sunt copiii noştri, cei născuţi departe de ţară.
„Există oameni care nu şi fi atins o carte? Care să nu iubeasca una?” Recunoaştem că da, există.
Fiecare dintre noi are propria experienţă cu cărţile. Plăcută sau mai puţin. Contactul cu acestea are loc începând de la vârste fragede, încă dinainte să se mearga la grădiniţă. Şcoala încearcă să ne formeze, să ne arate diversele stiluri, tipuri de literatură. Avem încă o problemă atunci când ceea ce citesc copii noştri nu este în limba română.
Pentru copii, cărţile sunt un mod de a descoperi lumi noi, de a se aventura prin ţinuturi exotice şi de a învăţa lucruri noi şi înţelepte. Cărţile cu poveşti sunt moralizatoare şi pline de suspans. Azi copiii au parte de mult mai multe aventuri: dragoni fioroşi şi înţelepţi, elfi, personaje cu puteri magice, vrăjitori şi vrajitoare, eroi, domniţe şi împăraţi buni sau răi. Apoi cărţile de colorat. Frumoase, simple, incitante. In jurul lor se pot crea poveşti superbe, cu tentă morală, educativă, pe care copiii să le înţeleagă şi să le înveţe mai uşor.
