La o recentă reuniune de afaceri m-a frapat informația că un consorțiu cultural specializat în dezvoltarea unui nume de marcă culturală pentru o regiune din Elveția a contractat o companie spaniolă pentru comunicarea adresată viitorilor turiști iberici și una germană pentru cea adresată amatorilor de călătorii bavarezi. „Pentru că ei văd mai bine ce e în curtea noastră” au răspuns elvețienii când au fost întrebați de ce nu dau contractul unei agenții locale.
Ioan T Morar nu e un agent de turism, cel puțin nu unul plătit să vândă sudul Franței. Cu toate astea „Șapte ani în Provence” face pentru cititorul de limbă română mai mult decât toate agențiile de turism la un loc.
„Mă uit adesea la ferparele afişate pe cîteva panouri în La Ciotat. Ultima dată, adică ieri, erau patru: 87, 93, 94, 98. Vîrstele celor plecaţi. Nu e rău! Exerciţiul ăsta mă mai înviorează. Deci se poate! Nu ştiu cîte persoane din localitate au depăşit suta de ani, dar pe aceleaşi ferpare mai apare cîte o menţiune despre concetăţeni care au stat un secol pe aceste meleaguri şi de la care ne putem lua rămas-bun la catedrală, la ziua şi ora comunicate pe afiş.
La magazinul la care ne facem cumpărăturile curente am auzit o femeie în vîrstă strigînd o altă femeie, şi mai în vîrstă: Maman! Am crezut că e o glumă, dar nu era – le-am mai văzut de multe ori de atunci plimbînd căruciorul de mărfuri şi, mai apoi, cărîndu-şi sacoşele grele singure. Vîrsta a treia inventînd vîrsta a patra!
Există, cred, o singură categorie de oameni care nu se bucură de longevitatea altora. Cei care cumpără case sub forma denumită aici en viager. Adică omul face contract pe casa unui bătrîn (sau a unui cuplu de bătrîni), plăteşte un preţ iniţial, numit „buchet”, cam jumătate din valoarea casei, apoi, lună de lună, vînzătorul (sau vînzătorii) se bucură de „renta viageră” pînă închid ochii. Vă daţi seama că, oricît de plin de intenţii bune ar fi cumpărătorul, abia aşteaptă să intre în posesia casei.
Un astfel de caz de contract viager a ajuns celebru în Franţa, în oraşul Arles, prin faptul că acolo a stat şi a pictat, printre alţii, Van Gogh. În 1965, pe cînd avea 90 de ani, o femeie singură, fără moştenitori, îi vinde casa notarului ei, André-François Raffray, în vîrstă de 47 de ani, cu o rentă lunară de 2.500 de franci.
Ce s-o fi gîndit notarul: cît să mai trăiască femeia? Încă zece ani? Fie, dar după aceea rămînea cu casa. Nu a fost chiar aşa. Notarul a murit în 1995, la 77 de ani, iar soţia lui a continuat să plătească renta pînă la moartea bătrînei, intrînd în cele din urmă în posesia casei. Jeanne Louise Calment, bătrîna respectivă, a murit pe 4 august 1997, la vîrsta de 122 de ani, 5 luni şi 14 zile!
A fost cea mai în vîrstă persoană nu doar din Franţa, ci din lume, cu acte doveditoare. Jeanne Calment a avut o sănătate de invidiat, deşi ea punea longevitatea sa pe seama uleiului de măsline cu care se dădea pe piele, paharului zilnic de porto şi kilogramului de ciocolată pe care o consuma săptămînal. Nutriţionişti, nu aruncaţi cu pietre, astea sînt declaraţiile femeii!
Născută pe 21 februarie 1875, Jeanne Louise Calment a atras atenţia opiniei publice din Franţa în anii 1990, cînd se pregătea comemorarea unui secol de la moartea lui Van Gogh. Ea afirma că, pe cînd avea 12-13 ani, Van Gogh a venit în prăvălia tatălui ei şi a cumpărat pensule şi vopsele. Chiar ea l-a servit, părinţii ei nefiind de faţă, iar Jeanne se bucura să se joace de-a vînzătoarea.
Imaginea pe care fetiţa de atunci a reţinut-o despre marele pictor nu este deloc măgulitoare. L-a descris ca pe un om urît, cu faţa „arsă de alcool”, nepoliticos. A spus chiar că omul duhnea a nespălat. Nu asta aşteptau reporterii de televiziune, dar cum o altă mărturie directă nu aveau, au dat asta pe post! Din fericire, nu după astfel de povestiri este judecată opera lui Van Gogh!
De menţionat că, măritîndu-se cu un tînăr bogat (cu care era şi verişoară de-a doua), Jeanne Louise Calment nu a muncit toată viaţa, dedicîndu-se pasiunilor sale: tenisul, nataţia, mersul pe bicicletă, patinele cu rotile, pianul şi opera. Trai, nineacă! Soţul i-a murit în 1942, iar ea a mai trăit, văduvă, 55 de ani. Îmi voi ridica multă lume în cap (iarăşi îi rog pe nutriţionişti să mă scuze că spun acest adevăr) menţionînd încă un „amănunt” care, într-un fel, contrazice campaniile antifumat. Cea mai vîrstnică femeie din lume a fumat cigarillos pînă la vîrsta de 117 ani, cînd s-a lăsat. Dar păhărelul de porto nu l-a abandonat pînă la moarte. A băut 121 de ani, vorba aceea, cu moderaţie! Ca să-l parafrazez pe Gabriel García Márquez, avem de-a face cu… un veac de ebrietate.”
(Copyright: Editura Polirom)
Ioan T. Morar (n. 13 aprilie 1956, Şeitin, judeţul Arad) a absolvit în 1981, ca şef de promoţie, Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia română-franceză. În perioada 1981-1986 a fost profesor la Liceul „Textila” din Lugoj. Din 1987 devine redactor al revistelor Viaţa studenţească şi Amfiteatru. După 1989 lucrează la Cuvîntul şi Alianţa Civică. În 1990-1991 este redactor-şef la „Varietăţi”, TVR, de unde pleacă prin demisie. Membru fondator al Academiei Caţavencu. În perioada 2004-2009 este şi senior editor la Cotidianul. A realizat emisiuni de televiziune, activînd, pînă în 1996, în grupul „Divertis”.
Între 2010 şi 2012 este consul general la Marsilia. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Volume de versuri: Vară indiană (1984; Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor), Fumul şi spada (1989), Şovăiala (2000; Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor), Neruşinarea (2003) şi Paloarea (2010). Poeziile sale sînt traduse în mai multe limbi, în antologii şi reviste culturale. La Editura Polirom a mai publicat Lindenfeld (2005, 2006, 2013; Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi), Cartea de la capătul lumii (2007, 2015), Negru şi Roşu (2013; roman nominalizat la Premiul „Cartea anului 2013” acordat de revista România literară; tradus în spaniolă de Joaquín Garrigós Bueno – Ediciones Xorki, 2016) şi Sărbătoarea Corturilor (2016; roman nominalizat la Premiul „Cartea anului 2016” acordat de revista România literară; Premiul pentru Proză acordat de Uniunea Scriitorilor). Ioan T. Morar s-a stabilit în localitatea provensală La Ciotat.
