Germania a reprezentat mereu pentru români un standard de eficiență, de unde și pricopsitul cu expresia „mașina germană e mașină germană și neamtul neamt”. Astăzi, Europa insăsi este percepută ca “mașina germană”. Victoriile lui Klaus Iohannis în alegeri au fost motivate și de această percepție.
Neamțul este punctual, riguros, incoruptibil. Desigur, a ajutat și că Victor Ponta și-a bazat campania pe un naționalism de tip vechi, etnic și religios. Iohannis era român, dar și german și părea atunci persoana cea mai apropiată de criteriul “regelui neamț”. Situația s-a repetat și în alegerile locale recente. Primarul de Timișoara, Dominic Fritz, e o soluție radicală, mai apropiată de original, el nefiind nici măcar cetățean român din minoritatea germană, ci un outsider relativ recent venit. Se folosește axioma: neamtul nu minte când promite și nici nu o să aibă obligații față de boierii pamântului.
Astfel, după alegerile locale de anul acesta Timișoara reînnoiește experimentul Carol I alegând un neamt get-beget la primărie. Unul dintre misterele istorice ale copilăriei noastre a fost cum s-a ajuns la eliminarea lui Cuza și la înlocuirea lui cu un rege străin. Învățarea unei înșiruiri de evenimente în școală nu implică și înțelegerea lor. Carol I al României urcă pe tron în 1866 și pune bazele unei noi dinastii în România. Nu îl glorificăm pe monarh, ci ne referim la percepția românilor despre neamt.
Dinastia de Hohenzollern nu a fost impusă de puteri străine ci a fost rezultatul lipsei de fler politic al lui Alexandru Ioan Cuza care reușise performanța de a-și pune împotrivă toate forțele politice. Oameni ce nu puteau cădea de acord în nimic și-au dat mâna pentru a pune la cale o lovitură de stat. Situația era atât de dificilă încât românii au pus pe masă un ideal mai vechi: un domnitor străin. Ideea că România era de neguvernat din interior nu a fost o răutate inventată de străini, ci o afirmație generalizată a politicienilor și intelectualilor vremii. Auto-diagnosticul făcut de către figurile politice ale timpului pare acum dureros de exact.
De asemenea, voința de “vindecare” era reală. Se impunea o intervenție din exterior. Proiectul înființării României a fost sprijinit de către împăratul Franței, Napoleon al-III-lea, prin ministrul său de externe contele Alexandre Walewski. Ultimul domnitor moldovean, Grigore Alexandru Ghica, pro-unionist, îi scria contelui, explicând situația românilor: „De li s-ar da un prinț pământean, li s-ar face iarăsi cel mai mare rău, pentru că din experiență cunosc aceasta. Cu rușinea mea mărturisesc că, în timp de șapte ani, cât am guvernat Moldova, am făcut o mulțime de nedreptăti și de nelegiuiri. Cugetul mă mustră, Dumnezeu să se îndure a mă ierta. Însă ce era să fac, când eram în înrudire și în amiciție cu toți boierii? Cum era să nu pun ministru pe vărul meu, logofăt mare pe cuscrul meu, postelnic pe fiul meu, președinte al Divanului pe cumnatul meu, ispravnici pe nepoți și amici”. Cercul vicios era deci imposibil de evitat. Dacă un domn nu-și promova aliații în funcții, nu avea susținători și ar fi fost dărâmat urgent de o fracțiune rivală. Însă promovarea clientelara făcea imposibilă meritocrația. Peșcheșul și favoritismul erau de pe atunci puternic gravate în ADN-ul românului.
Carol I nu a fost prima alegere, dar a fost cea definitivă. Experimentul instaurării unei dinastii de sorginte germană a avut succes. România a intrat într-o epocă de progres incontestabil, s-a separat de influența otomană și s-a apropiat de Europa. Carol I a devenit român prin urcarea pe tron, fără a înceta să fie german. Inconștientul colectiv a asimilat această soluție. Astăzi, Timișoara se arată iarăși ca vârf de lance pentru restul țării. Ochii vor sta pe noul primar, urmărind evoluția experimentului “regelui neamt”. Daca va avea succes, anticipăm că vom continua să vedem victorii germane în politica românească. Am zis germane pentru ca, până acum, la asta pare că se rezuma încrederea românilor în minoritatile conlocuitoare.
