În perioada dintre Revoluția de la 1848 și 1866 s-au precizat contururile României moderne. Fruntașii politici, profitând de interesele contradictorii ale Marilor Puteri, au realizat Unirea Principatelor Romane și au asigurat independența lor. Ele au atins aceste obiective pe calea preconizată de o generație anterioară – prin intermediul garanțiilor internaționale colective, în locul unei singure puteri. Instituțiile politice interne au căpătat forme europene, iar gândirea politică a dobândit niveluri noi de complexitate în confruntările dintre liberali și conservatori.
Citește și:
(I) Miscarea revolutionara a lui Tudor Vladimirescu
(II) Regulamentele Organice 1831-1832
(III)Revolutia de la 1848 Precursorii Unirii
Revoluția de la 1848 a fost înabușită de dubla intervenție a armatei ruso-turcă, care a restabilit protectoratul rus și regimul Regulamentelor Organice. Deocamdată, în Moldova, Mihail Sturdza şi-a continuat domnia, în timp ce în Ţara Românească era numit caimacam, marele boier reacţionar Constantin Cantacuzino. Conducerea provizorie a Principatelor, ca şi relaţiile incerte dintre cele două puteri au durat până în primăvara anului 1849, când, la 19 aprilie/1 mai, se încheie Convenţia de la Balta-Liman dintre cele două puteri.
Convenţia aducea importante modificări, în sens negativ, în evoluţia statutului politic internaţional al Principatelor, precum şi în sfera organizării lor interne. Astfel, se prevedeau: numirea domnilor pe 7 ani, cu avizul Rusiei, fiind anulate principiul domniei pe viaţă şi principiul alegerii domnului de către ţară; suspendarea Adunărilor Obşteşti; numirea de comisari extraordinari ai celor două puteri, pentru „consilierea” domnilor (de fapt, pentru supravegherea lor); pentru asigurarea ordinei interne, se stipula reorganizarea oştirii pământene;staţionarea trupelor de ocupaţie ale celor două puteri (fiecare cu câte 25.000 de soldaţi, până la „restabilirea liniştii”) ş.a.
Deşi Convenţia ştirbea grav principiul autonomiei politice a Principatelor, din fericire pentru ţară cei doi domni numiţi, Barbu Ştirbei, în Ţara Românească şi Grigore Al.Ghica, în Moldova, erau dintre cei mai dotaţi pentru aceste înalte funcţii. În cadrul limitat al atribuţiilor lor, în răstimpul anilor de domnie, ei vor încerca să ducă mai departe Principatele Române pe linia dezvoltării lor socialeconomice şi dotării cu instituţii corespunzătoare. Vor adopta, şi unul şi celălalt, o serie de reforme în domeniul organizării armatei naţionale, al învăţământului, al modernizării administraţiei şi în plan edilitar-urbanistic, al justiţiei, al înlăturării unor abuzuri în sfera relaţiilor agrare etc.
La începutul anului 1850, centrele importante de activitate politcă românească se găseau în afara Principatelor. Aflați în exil, emigranții pașoptiști au păstrat vii idealurile lor naționale și liberale și au căutat să influențeze cursul evenimentelor din Țările Române, colaborând cu alți pașoptiști din Europa Răsăriteană și Centrală, atrăgând atenția europenilor occidentali, care priveau cu compasiune soarta grea a Principatelor. Din păcate încercările de organizare a pașoptiștilor în diferite formule (un singur conducător, o dublă conducere, un moldovean şi un muntean sau o conducere colectivă) aveau să eşueze succesiv, neînţelegerile şi certurile dintre ei, având ca obiect cauzele eşecului revoluţiei, spunându-şi din plin cuvântul. În schimb, ei au găsit calea unei acţiuni comune, independentă de chestiunea organizării sub o anumită conducere; aceasta a fost aceea a propagandei desfăşurată de ei în Occident pe linia promovării ideilor revoluţiei, a informării opiniei publice occidentale asupra năzuinţelor de eliberare naţională ale românilor.
O nouă etapă importantă în istoria modernă a României a fost marcată de Războiul Crimeii (1853-1856), la capătul căruia, în plan european, se deschid perspectivele realizării statului naţional român. Acesta a fost, de fapt, războiul aşteptat de revoluţionarii români de la 1848, un război în care, alături de Turcia, împotriva Rusiei, se vor afla alte cinci puteri europene (Franţa, Anglia, Austria,Prusia şi Sardinia).
Tratatul de la Paris, ce apus capăt Războiul Crimeii, semnat la 30 martie 1856, a înfluențat în mod decisiv dezvoltarea politică a Principatelor Române. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18/30martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Romane sub garanția colectiva a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunarilor ad-hoc care sa exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizari”, libertatea navigatiei pe Dunare, s.a. Adunarile ad-hoc aveau caracter consultativ, si erau alcatuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la Unirea Principatelor Romane. Deciziile Tratatului de Pace s-au materializat în Convenția de la Paris, semnată de cele șapte puteri la data de 19 august. Principalul scop al Convenției a fost acela de a le da Principatelor o organizare definitivă. Cu toate că puterile nu le-au acordat unirea și le-au lăsat sub suzeranitate otomană,ele au fost de acord ca Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești să se administreze de aici înainte liber, ”fără amestecul guvernului otoman”. Acestea trebuiau să plătească în continuare tribut, iar domnitorii erau investiți de către sultan.
Convenția prevedea câte o adunare legislativă în fiecare Principat, aleasă pe un termen de 7 ani, un domnitor, fie moldovean, fie muntean, pentru fiecare Principat, ales de către adunare pe viață,etc. Până la alegerea domnitorilor puterile au plasat guvernarea fiecărui Principat în mâinile unei comisii provizorii, formată din trei caimacami (locțiitori ai unor demnitari otomani). Aceștia trebuiau să supravegheze alegerea noilor adunări legisalative, ce urmau să-i desemneze pe domnitori. Dar aceștia au căutat să falsifice și să saboteze aceste alegeri prin toate mijloacele posibile: interzicerea presei liberale, restricții cu privire la adunările publice și manipularea listelor de alegători. S-a declanșat atunci o amplă mișcare de protest care a dus în cele din urmă la intervenția marilor puteri.
Convenţia de la Paris, deşi prevedea cu foarte mare atenţie modul de organizare a Principatelor, nu dădea detalii în ceea ce privea persoana care urma să deţină funcţia supremă. Cu alte cuvinte, nu specifica că nu poate să fie aceeaşi persoană atât domn al Moldovei, cât şi domn al Ţării Româneşti. Cum prima alegere avea să se desfăşoare în Moldova, situaţia a fost tranşată aici.
Alexandru Ioan Cuza
În acele clipe a apărut în prim plan numele lui Alexandru Ioan Cuza, care îndeplinea funcţia de hatman la acel moment. El nu era o personalitate de prim rang pe scena politică şi nu se remarcase prin acţiuni deosebite în activitatea sa, făcând politică doar la nivel local. În cele din urmă, toate grupările au preferat sa îl sprijine pe acest semi-necunoscut decat să îşi voteze un adversar redutabil. Ei aveau convingerea că tânărul neexperimentat va putea fi manevrat uşor, însă a fost subestimat. Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles să ia la un moment dat în totalitate controlul vieţii politice din Principatele Unite. Pe 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei.
În Ţara Românească situaţia a fost mult mai simplă. Oricine ar fi fost ales în Moldova, trebuia ales şi la Bucureşti. Totuşi, surpriza a fost mare deoarece deputaţii munteni nu auziseră niciodată de tânărul colonel. Problema a fost tranşată în noaptea de 23/24 ianuarie la hotelul Concordia. A doua zi, la şedinţa Adunării Elective, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Ţării Româneşti.
Prin dubla alegere, clasa politică a pus marile puteri în faţa „faptului împlinit”, deşi soluţia reprezentase o depăşire clară a Convenţiei. Imediat se întreprind primele demersuri pentru recunoaşterea dublei alegeri, fiind trimise misiuni diplomatice în capitalele europene . Problema urma să fie dezbătută în cadrul unei Conferinţe deschisă la Paris în ziua de 21 martie. Practic, opiniile marilor puteri erau aceleaşi ca cele exprimate la Congresul din urmă cu trei ani, căci nu se schimbase nimic în privinţa intereselor strategice. Se opuneau vehement dublei alegeri Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman.
Contextul internaţional a ajutat din nou Principatele. În acele vremuri, atenţia puterilor europene era îndreptată spre statele italiene, pe care Napoleon al III-lea dorea să le folosească pentru alungarea austriecilor din nordul peninsulei, parte a planului ambiţios ce viza anihilarea ordinii stabilite pe ruinele imperiului unchiului său, în 1815. La mijlocul lunii aprilie a izbucnit războiul franco-austro-piemontez, iar, conform planului francez, Austria a părut ca agresor. În inferioritate netă pe scena internaţională aceasta şi-a nuanţat rapid poziţiile. De asemenea, deşi Turcia a tergiversat luarea unei decizii, în urma presiunilor celorlalte puteri, la 26 august cele două au recunoscut dubla alegere.
Chiriac Diana, Parohia Sfântul Gheorghe, Barcelona
Bibliografie:
1. Prof. univ. dr. Nicolae Isar-ŢĂRILE ROMANE ÎN EPOCA RENAŞTERII NAŢIONALE (1774/1784-1866)
2. Enciclopedia României
3. Keith Hitchins-Românii 1774-1866,Humanitas, București,2013
