În Centrul Cultural Român din Catalunya, mi-am început activitatea cu ceva ani în urmă, pentru promovarea limbii, tradițiilor și obiceiurilor românești. Scopul centrului cultural este acela de a uni prin cuget și simțire, poporul nostru și așa încercat în ultima perioadă. De a menține vie tot ceea ce însemnă pur românesc și tradițional românesc prin viu grai, este lucrul cel mai minunat, care trebuie păstrat cu mare sfințenie. Arătăm de fapt și copiilor noștri, ce înseamnă de fapt să fii român.
Împreună cu oameni deosebiți, alături de Stela Vidrascu, și români frumoși la suflet, am arătat celor de aici, poporului catalan, că avem o cultură veche și suntem o civilizație cu istorie si identitate. Prezentând aici porturile naționale, unice în lume, și nu numai, pe regiuni și ceea ce înseamnă ”a fi” român în adevăratul sens al cuvântului, am bucurat privirile invitatilor nostri. Foarte mulți au rămas impresionați și încântați de ceea ce au văzut.
M-am implicat și participat în organizarea de spectacole, evenimente culturale, unde am avut deosebita plăcere să-mi recit creații proprii, pentru că iubesc scrisul de copil și poezia. Este hrana sufletului meu, fără ea nu concep viata, mai mult acum într-o lume și cultură total diferită de a noastră. Intr-o societate unde suntem și vitregiți de limba română, pentru că nu pot uita de unde am plecat, am reluat vechea mea pasiune din tinerete, scrisul. De a-mi trece pe hârtie stările sufletești, gândurile care mă frământă, emotiile.
Dorul de acasă și de tară, de oameni dragi… exprimat sub diferite forme, acest dor care pe unde am trecut cu pasul niciunde nu e exprimat, așa ca la noi. Suntem singura națiune unde se doinește așa frumos, substantivul ”dor” această dorință pătimașă și puternică a neamului nostru reprezentând năzuița poporului român de veacuri. Scriu neîncetat, fiind singura modalitate, de a fi aproape de România, de locurile dragi, de părinți și de frați. Acolo m-am născut, acolo-mi sunt rădăcinile, acolo-mi sunt moșii și strămoșii.
Nu pot uita șezătoarea, cireșul din fața porții, jocurile copilăriei, rața și vânătăroii, pe care le jucam în colbul uliței până mă săturam… peripeții și amintiri frumoase, cu toate că am trăit in timpuri mai puțin favorabile, vorbesc de anii 70, ”generația ultimului tren”. Mă bucur nespus de mult că mulți români rezonează cu mine, prin participare la evenimentele noastre, iar prin felul lor de a fi îmi sunt nespus de dragi. Si reușim să ne bucurăm împreună și ne încărcăm sufletul de spiritualitate cu obiceiuri, ca la noi acasă. Că nu uităm cine suntem, indentitatea unui popor, valorile morale sunt mai presus de lege, ele trec prin cuget și simțire, cu ele ne naștem și sper că așa vom muri.
Pe toți de aici, ne-a unit cel mai mult destinul, fiecare are o istorie în spatele lui de povestit, dar toate au un numitor comun. Care sper din toată inima să ne apropie și mai mult de acum încolo. Cu credința în Bunul Dumnezeu, tuturor românilor, va transmit gândurile mele cele mai curate și sincere!
Elena Buldum