Egalul cu Danemarca, scor 0-0, care ne compromite în mare măsură şansele de calificare la Mondiale, a determinat o reacţie dură la adresa conducerii FRF.
Iordănescu îl critică pe Daum: „Asta se întâmplă atunci când faci promisiuni fără acoperire. Era şi greu, cu şapte jucători cu profil defensiv în echipă!“
Marian Olaianos, unul dintre crainicii TVR, şi-a încheiat comentariul de la finalul meciului cu un discurs extrem de acid: „Acesta a fost meciul, trebuie să încercăm să fim doar lucizi şi sinceri cu noi înşine. Iar această luciditate ne obligă să spunem lucrurilor pe nume. Am ajuns aici, să ratăm calificarea nu la jumătatea drumului, ci la începutul începutului, când ni s-a livrat o păcăleală în locul valorii şi amatorismul în locul perfomanţei. Să fim bine înţeleşi: nu băieţii de pe gazon sunt de vină, sau în prea mică măsură este vina lor. De vină sunt cei care au luat în grijă fotbalul romanesc fără să-l iubească, fără să-l cunoască, fără să-i respecte istoria şi pe cei care au făurit-o. De ajuns cu asta! Lăsaţi fotbalul romanesc pe mâna celor care l-au respectat şi îl cunosc! Unii ar trebui să meargă acasă, să închidă uşa şi să închidă şi această pagină urâtă de istorie a fotbalului nostru. Cred că trebuie să-i lăsăm pe Hagi şi pe cei din generaţia adevărată să salveze ce e de salvat. Nu e momentul acum pentru toate concluziile, dar loc de una este cu siguranţă: să aducem din nou calitate în loc de predictibilitate şi atunci vom merge din nou la Mondiale!”, a spus Olaianos citat de gsp.ro.
Conducerea FRF FOTO Gazeta Sporturilor
Cristian Tudor Popescu scrie rar despre fotbal. De fapt, foarte rar. E un împătimit al tenisului, dar meciul România- Danemarca l-a determinat să aibă o reacţie.
„Gânditorul dunărean Marius Şumudică, antrenorul campioanei, Astra Giurgiu, a cuvântat: „Cine nu bea, nu fumează şi nu face pipi în chiuvetă, nu e fotbalist”. Asta în legătură cu cei patru prunci ai naţionalei de tineret care s-au botezat cu alcool în avion. Având în vedere scorul 0-0 produs acasă de naţionala „mare” a României în meciul cu Danemarca, se pune întrebarea: tricolorii n-or fi urinat suficient în chiuvetă? Sau n-au nimerit chiuveta?” a scris Cristian Tudor Popescu pe contul său de facebook.
Când s-a apropiat vremea izbăvirii neamului omenesc,care avea să fie prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, s-a aflat o fecioară curată, fără prihană și sfântă care era vrednică să întrupeze pe Hristos Dumnezeu, Cel fără de trup și să slujească taina mântuirii noastre.
Atunci s-a aflat o fecioară care abia împlinise cincisprezece ani și care petrecuse unsprezece ani în Templul de la Ierusalim, slujind Domnului ziua și noaptea îndeletnicindu-se cu neâncetata rugăciune și cu lucrul mâinilor sale. Aceasta ne-o spun în scrierile lor Sfinții Epifanie și Ambrozie. Istoricul bisericesc Gheorghe Chedrin spune despre dânsa că, încă din timpul când părinții săi erau încă în viață,ea a învățat bine Vechiul Testament.
Și citind adesori profeția lui Isaia: ”Iată fecioara va zămisli în pântece și va naște Fiu și se va chema numele lui Emanuel,care se tâlcuiește Cu noi este Dumnezeu”, Sfânta Fecioară se aprindea cu osârduitoare dragoste nu numai spre Mesia cel așteptat, care avea să vină, ci și spre fecioara aceea care L-ar fi purtat în pântece. Ea își dorea foarte mult ca Dumnezeu să o învrednicească dacă s-ar fi putut ca măcar să o poată vedea pe acea fecioară și să-i fie slujnica cea mai de pe urmă. Ea se gândea ce mare taină poate fi ca o fecioară să devină maică.
Românii au în casa TV românesc. Tu? Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /
Preoții i-au spus că, după Lege, ea nu mai poate rămâne în Templu, ci trebuie să se logodească cu un bărbat și să intre în viața căsătorită. Dar mare le-a fost mirarea să o audă pe Fecioară zicându-le că toată inima și viața ei le-a dăruit cu desăvârșire lui Dumnezeu și că dorește să rămână fecioară până la moarte, nevoind să se mărite cu nimeni! Atunci, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, marele preot Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul,plin fiind de Duhul Sfânt.și în acord cu ceilalți preoți,a adunat laolată doisprezece bărbați necăsătoriți din Tribul lui David, spre a alege dintre ei pe unul care ar fi putut să aibă grijă ca soț de Sfânta Fecioară Maria respectându-i rânduiala de fecioară și viața pe care o avusese până atunci. Așa a fost logodită cu bătrânul Iosif care îi era și rudă. În casa lui Iosif Preasfânta Fecioară a continuat să trăiască precum o făcuse și în Templul lui Solomon, petrecându-și timpul în citirea Sfintelor Scripturi, în rugăciune, în cugetări dumnezeiești, în postiri și în lucrul mâinilor. Ea rareori ieșea din casă și era cu desăvârșire înstrăinată de lucrurile și de evenimentele lumești. Ea vorbea foarte puțin și niciodată fără să fie neapărată nevoie. Cel mai des grăia cu cele două fice a lui Iosif.
La împlinirea vremii Dumnezeu Tatăl a hotărât să Îl trimită pe Unul-Născut Fiul Său,pe Domnul nostru Iisus Hristos,să ne izbăvească. El a dorit să ascundă sfatul Său, nu numai de Satana, ci chiar și de puterile cerești,încredințând această taină numai unuia din slujitorii săi, slăvitului Arhanghel Gavriil. Deci l-a trimis pe acesta mai înainte cu nouă luni de Nașterea după trup a Fiului lui Dumnezeu, la Sfânta Fecioară Maria. Aceasta se ducea deseori la Templul lui Solomon ca să se roage. Odată stând, Fecioara Maria după a doua catapeteasmă la rugăciunea de miezul nopții, după obicei și cu fierbinte dorință rugându-se lui Dumnezeu, deodată a răsărit o lumină mare și a strălucit peste ea. Iar din mijlocul luminii s-a auzit un glas către dânsa astfel: ”Bucură-te ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine!” (Luca1,28)
Fiind mai mult nedumerită decât înspăimântată,Fecioara Maria se întrebă în taină ce poate să însemne această salutare. Dar Sfântul Arhanghel Mihail a liniștit-o zicând: ”Nu te teme,Marie,că ai aflat har la Dumnezeu. Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui-Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt Se va chema, și DomnulDumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său și împărăția Lui nu va avea sfârșit.” (Luca1,30-33).
Atunci ea spus:”Cum va fi mie aceasta,de vreme ce eu nu știu de bărbat?”Și răspunzând îngerul i-a zis:”Duhul Sfânt se va pogorâ peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință.”(Luca1,34-37)La auzul acestor încredințări ,Fecioara Maria,primește să răspundă chemării lui Dumnezeu și suspinelor lumii înrobite care își dorea de veacuri eliberarea,zicând:”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău.”(Luca1,38)
Și zicând acestea Fecioara, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu S-a zămislit, ca prunc omenesc, iar Sfântul Arhanghel Gavriil cu bună cucernicie și cu frica s-a dus de la Dânsa. Cu această Bunăvestire și cu umbrirea Fecioarei de către Duhul Sfânt a început restaurarea și mântuirea neamului omenesc și a întregii zidiri. Istoria Noului Testament cu aceste cuvinte îngerești începe: ”Bucură-te, cea plină de har!” Aceste cuvinte arată că Noul Testament cu adevărat bucurie aduce omenirii și întregii zidiri. De aceea acest luminat Praznic al Bunevestiri se numără nu doar printre cele mai mari ale bisericii,ci este și unul al marii bucurii. Dumnezeului nostru slavă!
Chiriac Diana, Parohia Sfântul Gheorghe, Barcelona
Bibliografie:
1.Viețile Sfinților – Edit.Episcopiei Romanului și Hușilor 1991
2.Sfântul Nicolae Velimirovici-Proloagele de la Ohrida Edit.Sophia, 2005
3.Proloagele Vol I-Edit. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2011
12 tinere au acceptat invitația de a defila în cadrul unei prezentări de modă, în scaun cu rotile. Participantele sunt tinere care în trecut au suferit grave accidente rutiere.
Fondatoarea proiectului, Magda Coman, un fotomodel de succes a cărei carieră părea a se fi curmat în 2005, când un accident nefericit a condamnat-o să se deplaseze doar cu scaunul rulant, luptă pentru ca persoanele cu handicap locomotor din România să își găsească un nou sens.
“Sunt modele de viață și exemple pentru întreaga societate care se plânge din diverse nimicuri, însă venind aici se încarcă cu energii pozitive și văd viața altfel”, a mărturistit Magda Coman.
O altă tânără, studentă, care avea aspirații să devină medic, a crezut că totul în jurul ei s-a năruit în urma groaznicului accident în care a fost implicată. Optimismul ei, dorința de a se folosi de toate resursele care i-au mai rămas, au făcut-o pe Sandra să nu renunțe la luptă și să ia viața de la zero.
“Ușor, ușor, cu ajutorul familiei, cu ajutorul celor din jur treci peste, mi-am reorganizat viața, am schimbat facultatea, practic am luat viața de la zero. Acum duc o viață frumoasă, am activitate, am tot ce aveam înainte”, a declarat Sandra Hâncu.
Creatoarea de modă, Cristina Nichita, a îndemnat la schimbarea mentalității societății. În ciuda handicapului fizic de care suferă modelele, creatoarea de modă a descoperit multe abilități în ele.
“Putem fi alături de aceste femei în fotoliu rulant și cauza lor. Cumva, misiunea noastră este de a schimba mentalitatea și dorim să atragem atenția că persoanele cu dizabilități au multe abilități”, a adăugat Cristina Nichita, creator de modă.
De la prezentarea în scaunul cu rotile a modelelor, nu a lipsit nici Oana Baciu, președintele Asociației Victimelor Accidentelor Rutiere. Aceasta s-a arătat extrem de emoționată când a văzut modelele defilând.
“A fost extrem de emoționant. Cred că ne-am dorit cu toții să avem o așa forță interioară și să facem lucrurile așa de ușor cum le fac ele”, a spus Oana Baciu, președintele Asociației Victimelor Accidentelor Rutiere.
Slujbele liturgice din Postul Paștelui: Canonul Sfântului Andrei Criteanul
Canonul Sfântului Andrei Criteanul se citește pe fragmente în prima săptămână a Postului Sfintelor Paști,în zilele de luni,marți,miercuri și joi în cadrul slujbei Pavecerniței; iar în întregime se citește la Denia de joi din săptămâna a 5-a a Postului ,la Utrenie. Acest Canon este un imn liturgic mai lung alcătuit din 9 cântări bogate, compuse la rândul lor,din stihiri scurte de pocăință ritmate de invocația: ”Miluiește-mă, Dumnezeule,miluiește-mă!”, cerere care amintește de rugăciunea vameșului din prima duminică a perioadei Triodului,acest Canon fiind unul de pocăință.
Sfântul Andrei Criteanula nascut la Damasc, în jurul anului 660, sub stăpânire musulmana, într-o familie crestină care i-a dat o educație aleasă. Mai tarziu, el devine monah in „Fratia Sfantului Mormant” – Ierusalim, fapt pentru care a fost mai tarziu supranumit si „Ierusalimiteanul”.Curând devine secretar al patriarhului de Ierusalim, iar în 685, în calitate de delegat al acestuia, semnează la Constantinopol actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, care a condamnat în 681 erezia monotelită (a unei singure voințe în persoana Domnului nostru Iisus Hristos).Monahul Andrei rămane în Constantinopol, unde i se încredintează conducerea unei importante opere social-filantropice, în special conducerea unui orfelinat și a unei case pentru bătrani, lucrare socială foarte populară pentru Biserica bizantină din acea vreme.În anul 692, a fost ales episcop de Gortyna, în Creta. De aici a primit și numele de „Cretanul” sau „Criteanul”, pe care i l-a dat tradiția bisericească. Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A construit biserici, a înființat mânăstiri, a dezvoltat lucrarea filantropică a Bisericii, s-a ocupat de educația tineretului din eparhia sa, a ajutat pe creștinii care au suferit de pe urma incursiunilor musulmanilor în insulă etc. A fost un bun predicator, iar pentru a încuraja participarea poporului la viață liturgică a Bisericii a compus o mulțime de imne liturgice. El este considerat cel dintâi autor de canoane liturgice, între care cel mai renumit este Canonul cel Mare, care a intrat în cartea Triodul și constituie o piesă liturgică deosebit de importantă pentru perioada Postului Sfintelor Paști.
Temele pe care le dezvoltă acest Canon sunt desprinse din istoria Vechiului și Noului Testament și ne îndeamnă să ne folosim în chipul cel mai profund de momentele vieții,înțelegând în chip duhovnicesc aceste evenimente pe care istoria mântuirii ni le propune să le analizăm. Toate evenimentele din istoria Vechiului și Noului Testament conțin un sens profund, duhovnicesc dincolo de ceea ce spun la prima auzire sau citire pe care dacă nu avem exercițiul preocupării sufletești nu îl putem sesiza. Teologia care doar explică anumite lucruri și nu pătrunde în adâncul lor este o telogie formală care cel mult ne îmbogățește mintea cu niște cunoștințe
Prin cuvintele Canonului Sfântului Andrei Criteanul ni se propune înțelesul cel mai adânc al acestor evenimente care se referă la noi,la fiecare în parte. Călătoria prin pustiu a poporului evreu devine călătoria noastră pentru că și noi suntem călători prin pustiul lumii acesteia. Noi suntem cei care mergem către Țara Canaanului prin deșertul neputințelor noastre și a stărilor rele de care nu ne-am vindecat. Cuvintele Canonului ne îndeamnă să lovim cu mintea noastră în Piatra Hristos,așa cum a lovit Moise cu toiagul piatra din care a curs apă pentru poporul care pierea de sete. În Vechiul Testament,simbolul lui Hristos este cel al pietrei. Iar noi putem ”lovi” în Hristos prin cuvintele rugăciuni,făcând aceasta din nevoia setei celei duhovnicești. Atunci Piatra –Hristos se deschide și revarsă pentru noi apa Duhului Sfânt în tărâmul interior al ființei noastre.
Cunoștința despre Dumnezeu pe care noi o culegem din cărți cel mult poate satiface mintea într-o anumită măsură dar sufletul nu îl întărește și nu îl odihnește. Din izvorârea Duhului lui Dumnezeu a curgerilor Teologiei,a convorbirii lăuntrice cu Dumnezeu,Harismele Duhului Sfânt se revarsă pe teritoriul sufletului nostru care este udat,salvat,scos din uscăciunea morții și ridicat la o stare de rodire. Iată cum un eveniment istoric ,acela al călătoriei poporului evreu prin deșert,devine un eveniment personal. Așa ne învață Teologia duhovnicească a Bisericii arătându-ne sensurile adânci ale evenimentelor din Sfânta Scriptură și toată această viață extraordinară se găsește în noi.
Rostul creștinilor în Biserică este acela de a fi iscoditori în sensul bun al cuvântului. Prin cuvintele Canonului suntem invitați să fim ca cele două iscoade din poporul lui Israel care au pătruns în Țara Canaanului și au iscodit să vadă cum stau lucrurile acolo. Și noi ar trebui să facem precum aceste două iscoade pătrunzând în realitățile Țări Canaanului spiritual al Duhului Sfânt care se găsește în inima noastră. Dar noi suntem atât de săraci încât murim fără să descoperim acest orizont minunat. Nu suntem în stare să înțelegem și să dezvoltăm tot acest univers interior al nostru, pe care Sfinții Părinți l-au descoperit și pe care ni-l arată învățându-ne și pe noi să facem după puterile noastre o lucrare sufletească continuă. Această lucrare ne învață Canonul Sfântului Andrei Criteanul că se compune din două aspecte simbolizate de Lia și Rahila soțiile lui Iacov.
Atunci când Iacov s-a dus într-un al ținut să se căsătorească a făcut o înțelegere cu Laban să o ia pe fiica lui mai mare de soție,pe Lia. Dar el o iubea mult pe cealaltă fiică,pe Rahila. În Legea Vechiului Testament nu era o problemă ca un bărbat să se căsătorească cu două surori. Laban i-a cerut să mai muncească încă 7 ani pentru ca să poată să o ia și pe Rahila de soție. Acest eveniment este interpretat de Sfântul Andrei Criteanul într-un chip duhovnicesc astfel: ”Așa și tu suflete înțelege, prin două femei,două lucrări, prin Lia ca una care era cu mulți copii înțelege lucarea practică, iar prin Rahila înțelege cunoștința cea duhovnicească care se dobândește cu multă osteneală. Căci fără de osteneală nu se săvârșește nici lucrarea, nici cunoștiința”. Acestea sunt cele două aspecte ale lucrului duhovnicesc:unul practic care ține de împlinirea unor lucruri concrete și celălat al cunoștiinței minții care trebuie să înțeleagă și să extragă înțelesurile duhovnicești a tot ceea ce se întâmplă în jur. Dacă aceste ascpecte nu sunt asociate lucrarea se fracturează, nu mai este una înțelegătoare, ci una confuză, întunecoasă.
Partea practică este identificată de Sfinții Părinți cu lucrul pentru curățirea de patimi,osteneala omului pentru vindecarea lui de toate bolile sufletești pe care le-a dobândit și pe care le-a lucrat multă vreme,venind timpul să se vindece de ele. Iar cunoștința sau gândirea este lucrarea prin care omul pătrunde după ce s-a curățat de patimi, în starea de contemplare a lui Dumnezeu. Această etapă este superioară celeilate dar una fără celaltă nu se poate. Fără curățirea de patimi, nimeni nu poate să atingă gânduri înalte, duhovnicești și nu se pot revărsa râurile Teologiei înlăuntrul lui. Aceasta este calea care ne învață Canonul cătrebuie să o parcurgem în Biserică ca să putem atinge starea de comuniune cu Dumnezeu și noi trebuie să pornim pe calea aceasta. Este important să înțelegem și să facem aceste lucruri în măsura puterii fiecăruia,dar să nu lăsăm lucrul mântuirii noastre în chip întâmplător. Va vedea Dumnezeu ce va face și cu mine, zic unii oameni dar Dumnezeu face cu noi și ceea ce vrem noi. Pentru aceasta atenția este foarte importnată și ține de partea înțelegătoare a lucrării duhovnicești.
Prin rugăciunile pe care le facem în Biserică și prin îndemnurile Sfinților Părinți suntem îndemnați întodeauna să facem efortul de transfer al modului nostru de a gândi,desprinzându-ne din lumesc și gândind duhovnicește. În felul acesta cele ale lumii nu ne mai pot influența, deși trăim în lume, nu ne mai pot destabiliza cu nimic pentru că trecem cu gândul și viața într-o stare duhovnicească. Căpătăm libertate de tot ceea ce ne înconjoară și avem totala încredințare că viața noastră este în mâna lui Dumnezeu. Nu ne mai poate tulbura nimic pentru că toate sunt din rânduiala lui Dumnezeu. În acest sens Canonul ne pune în față exemplul cel mai puternic,cel al Dreptului Iov din Vechiul Testament. Aici ni se arată că toate temerile noastre legate de viața pământească sunt total nejustificate. Omul oricât s-ar strădui în viața acesta trupească nu are absolut nici o siguranță în ea. Prin viață trupească înțelegem modul de gândire lumesc. Toate situațiile lumii acesteia și toate punctele pe care ne sprijinim viața pornind de la sănătatea trupului până la bunurile materiale sunt false. Dreptul Iov era un om care realizase o stare materială excepțională fiind un om foarte bogat,dar în același timp era și un om drept și credincios. El nu s-a îmogățit prin căi necurate și a avut grijă să își învețe și copii să ducă o viață cinstită și curată.
Cu toate acestea Iov, a trecut printr-o experiență cumplită, piezând tot ceea ce a avut: averile, copii și sănătatea trupească. El a ajuns dintr-un om demn,un om respectat de societate, plin de lepră pe groapa de gunoi a orașului, scărpinându-și rănile cu un ciob. Dar el nu și-a pierdut încrederea totală pe care o avea în Dumnezeu și pe care noi trebuie să o dobândim printr-o gândire duhovniceacă. Altcineva în locul lui ar fi intrat într-o stare de dezechilbru sufletesc dar Iov rămâne liniștit spunând: cum le-am primit pe cele bune de la Dumnezeu le voi primi și pe cele rele și dacă este să mor,nu am adus nimic în lumea aceasta și nici nu iau cu mine nimic. Asta arată un suflet exterm de echilibrat,dar numai Harul lui Dumnezeu poate acest lucru.
Dacă Dreptul Iov în timpul Legii Vechi a atins o asemenea măsură, a convingerii și a trăirii lui doar în lumina lui Dumnezeu, noi în Legea cea Nouă a lui Hristos ar trebui să fim cu toții la această măsură. Nu ar mai trebui să intrăm în panică și în tot felul de stări rele de dezechilibru sufletesc de fiecare dată când se întâmplă ceva neplăcut în viață. Ar trebui să fie ceva de neînțeles când cineva nu are această măsură. În lumea asta nu există decât un singur necaz: sufletul meu neluminat și neașezat în Lumina lui Hristos. Canonul Sfântului Andrei acesta încearcă să facă: să ne centreze pe axul vieții,noi fiind descentrați din pricina preocupărilor și grijilor noastre iar noi trebuie să revenim la ceea ce este veșnic și esențial.
Chiriac Diana, Parohia Sfântul Gheorghe, Barcelona
Bibliografie:
1. http://www.crestinortodox.ro/liturgica/viata-liturgica/canonul-sfantului-andrei-criteanul-87918.html
2. Triodul,edit.Institului bibilic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București,2000r
‘Ora Pamantului’ este cel mai mare eveniment cu participare cetațenească dedicat mediului ambient de pe planetă. Organizată în fiecare an de WWF constă în acțiunea de stingere a luminilor timp de o oră pe tot pământul cu scopul de a reduce consumul energetic facilitând planetei un moment de odihnă. Multe dintre marile monumente din lume vor stinge luminile astăzi, printre ele Turnul Eiffel sau Piramidele din Egipt.
Orașele joacă un rol fundamental în lupta contra schimbărilor climatice și, conștiente de asta, s-au alăturat mișcării și vor stinge luminile astăzi: la Sagrada Familia, la Alhambra, la Basílica del Pilar, el Palacio Real sau la Plaza del Obradoiro. Capitalele de provincie din Spania: Almería, Huesca, Albacete, Ávila, Zamora, Valencia, Castellón, Pontevedra, Bilbao, San Sebastián și Melilla. Unele dintre localitățile participante, cum sunt Móstoles și Alcalá de Henares sau Fuengirola (Málaga), vor dedica toată ziua activităților de sensibilizare cetățenească iar altele, cum este Puente Genil (Jaén), vor sta practic pe întuneric o oră astăzi de la 19,30. Primarii și-au arătat de asemenea disponibilitatea de a se alătura mișcării, cum sunt cel din Viladecans (Barcelona), Carles Ruiz, sau primărița de la Madrid, Manuela Carmena, care au și participat la realizarea unui scurt video în care îi vedem stingând lumina.
WWF îndeamnă orașele care încă nu s-au alăturat mișcării să o facă iar primarii acestora să filmeze propriile acțiuni de stingere a luminii pe care să le urce în rețelele sociale cu haștagurile #YoApago25M y #HoraDelPlaneta.
Această mișcare colectivă își are originile în orașul australian Sidney unde s-a produs prima dată întreruperea voluntară a luminilor în martie 2007. Astăzi mișcarea mobilizează aproape 7.000 de orașe din lume și în jur de 1,3 miliarde de persoane din 152 de țări de pe 5 continente. Și tu, stingi o lumină astăzi?
Vedem astă seară ‘Caini’ la Barcelona – Filmoteca de Catalunya de la 20,00 – link locație/detalii
Bogdan Mirică va face prezentarea filmului său care deschide Ciclul Filmului Românesc la Barcelona
Lungmetrajele ‘Caini’ și ‘Sierranevada’- cele mai multe premii la Gala Gopo 2017
Șase premii la Gala Gopo a primit filmul ‘Caini’, în regia lui Bogdan Mirică, pentru Cel mai bun actor într-un rol principal — Gheorghe Visu, Cel mai bun actor într-un rol secundar — Vlad Ivanov, Cea mai bună imagine — ex aequo Andrei Butică și Marius Panduru pentru filmul „Inimi cicatrizate”, Cel mai bun sunet — Sam Cohen, Sebastian Zsemlye, Herve Buirette, Cea mai bună muzică originală — Codrin Lazăr, Sorin Romanescu și Cel mai bun film de debut — Bogdan Mirică.
„Când au fost anunțate nominalizările, producătoarea filmului, Marcela Ursu, mi-a trimis un mesaj în stilu-i caracteristic: ‘Nu o să iei absolut nimic, o să ia tot Cristi (n.r. Cristi Puiu) și Cristian (n.r. Cristian Mungiu)’. Le mulțumesc că nu au participat la categoria asta”, a spus, cu umor, Bogdan Mirică când a primit premiul pentru Cel mai bun film de debut.
Cel mai dorit trofeu la Gala Premiilor Gopo desfășurată marți seară la Teatrul Național „I.L.Caragiale” din București, Premiul Gopo pentru Cel mai bun film de lungmetraj, a fost câștigat de pelicula „Sierranevada”, în regia lui Cristi Puiu.
Premiul publicului, pentru filmul românesc cu cel mai mare succes de box office în 2016, a fost acordat, la ediția din acest an a Premiilor Gopo, pentru două filme — „Selfie 69” în regia Cristinei Iacob, care a avut 133.207 spectatori și încasări de 2.296.771 lei, și „Două lozuri” în regia lui Paul Negoescu, ce a avut 127.513 spectatori și încasări de 2.403.355 lei.
Premiul pentru întreaga carieră i-a fost oferit, la ediția din acest an, actorului Ion Dichiseanu.
„Îți creează un oarecare disconfort să începi să îți lauzi un coleg. Am intrat pe net și am găsit: număr filme, multe, număr de piese de teatru, foarte multe, număr de femei pe care le-a iubit … câte locuri sunt în sala asta? Număr de femei care l-au iubit … Doamnelor și domnilor, bunul meu prieten, Ion Dichiseanu”, a spus actorul Constantin Cotimanis în prezentarea făcută lui Ion Dichiseanu.
„Știți că mă simt bine? Vă iubesc, am venit cu dragă inimă și, mai ales, eu l-am cunoscut pe Gopo. (…) Le mulțumesc organizatorilor că s-au gândit să îmi ofere acest premiu. E o vorbă franțuzească: mai bine mai târziu decât niciodată”, a spus Dichiseanu la primirea statuetei Gopo. El a povestit totodată că în curând va începe lucrul la un film cu regizorul Toma Enache și s-a declarat încântat că va juca alături de actori din tânăra generație.
Premiul pentru întreaga activitate i-a revenit actorului Valentin Uritescu. Distincția i-a fost înmânată de Claudiu Bleonț.
„Eram în anul întâi de facultate, când am debutat în cinematografie, în filmul lui Gopo ‘S-a furat o bombă’. Aveam o singura replică — ‘Să mergem’. Au trecut peste 50 de ani și acum, uite, Gopo. Bine ai venit în sufletul meu și mulțumesc”, a spus Valentin Uritescu.
Premiul special al ediției de anul acesta a fost acordat unui profesionist al efectelor speciale și pirotehnice — Constantin Petre. El nu putut fi prezent la gală din motive medicale, a precizat prezentatorul galei, actorul Alexandru Bogdan.
Printre cei care au înmânat premii la Gala Premiilor Gopo s-au numărat Margareta Pâslaru, Matei Dima, Diana Cavallioti, Mircea Postelnicu, Ionuț Grama, Cristina Flutur, Smiley, Raluca Aprodu, Tudor Aaron Istodor, Magda Catone, Ana Ularu, Dana Dogaru, Marian Ralea, Claudiu Bleonț și Victor Rebengiuc.
Gala Gopo a avut și un moment ”In memoriam” pentru oamenii de cultură care au murit în 2016, actorii Radu Beligan, Marin Moraru, Mircea Albulescu, Ion Besoiu, Paula Sorescu, Dinu Ianculescu, Theodor Danetti, George Alexandru, Ioan Gyuri Pascu și regizorii Ion Truică și Radu Gabrea.
Prezenţa lui Marin Sorescu în sistemul literar catalan este destul de recentă; chiar dacă câţiva scriitori catalani îl văzuseră personal pe Sorescu într-o lectură publică, majoritatea cititorilor săi catalani îl putuseră cunoaște prin traducerea lui Omar Lara în limba spaniolă, o ediţie din 1981 deja epuizată, astfel încât apariția antologiei poetice în limba catalană, Per entre els dies [Printre zile; titlu preluat din poemul „Indigo”], Palma, Lledonard Muntaner, Editor, 2013, a fost mai mult decât binevenită. A dovedit-o pe deplin interesul pe care l-a trezit atât în Catalonia cât și în România apariţia celei de a doua ediţii în 2016, unul dintre proiectele anunţate în decembrie 2015 pentru a sărbători Anul Marin Sorescu.
Într-un interviu acordat „Gazetei de Sud” 2 , din Craiova (chiar pe data de 8 decembrie 2015), doamna Sorina Sorescu cartografiase buna stare a traducerilor din opera lui Marin Sorescu în lume, devenit cel mai tradus şi publicat autor român în străinătate. Din păcate, interviul a fost ultima apariţie publică la care a putut participa doamna profesoară; trista veste a decesului ei în luna ianuarie 2016 ne-a copleşit pe toţi şi ne-a lăsat din nou orfani de Sorescu, domnia sa fiind nu doar o recunoscută specialistă în opera lui Marin Sorescu, ci și preşedinta Fundaţiei Culturale „Marin Sorescu” şi cea mai activă susţinătoare a cauzei difuzării operei unchiului său.
Redescoperirea originalităţii şi a excepţionalităţii stilului sorescian se impunea atât în ţară, cât şi în străinătate, căci Sorescu rămăsese prea mult timp, chiar din ultimii ani de viaţă, singur – nu doar printre poeţi, ci şi printre cititorii lui fireşti şi anume publicul din România.
Un viraj de 180 de grade s-a produs când o nouă generaţie de critici – în frunte cu Cosmin Borza 3 şi extraordinara sa carte Singur printre canonici – a adus în centrul atenţiei valoarea patrimonială a operei lui Sorescu şi necesitatea de a fi readusă la locul cuvenit în istoria literaturii române. O datorie veche deja a literaturii române față de autorului bulzeştian. Anunţul făcut atunci de Sorina Sorescu – includerea în planul Editurii Art (Bucureşti) a integralei poeziei lui Marin Sorescu – ne-a bucurat pe toţi, aşa cum ne-a bucurat proiectul publicării integralei Nichita Stănescu.
Simultan, deci, se alăturaseră trei drumuri orientate spre reînsuflețirea interesului pentru Sorescu: bazele pentru publicarea operei sale integrale, o nouă exegeză critică a ei şi, nu în ultimul rând, desigur, receptarea în străinătate prin traduceri
Nu întâmplător, în anul 2014, Zilele Marin Sorescu 4 – care s-au desfăşurat între 15 şi 17 august şi care, din păcate, au fost ultimele organizate până în prezent în oraşul Craiova – au avut în centrul atenţiei traducerea lui Marin Sorescu. La propunerea doamnei Sorina Sorescu, premiul anual care se decerna în timpul evenimentului s-a orientat către premiați care au avut o legătura cu opera soresciană, și pe de altă parte, și tot pentru prima dată, către traducătorii săi. Laureaţii Premiilor „Marin Sorescu” 2014, decernate de către Primăria Craiova, au fost, deci, traducătorul în limba suedeză al operei lui Sorescu, renumitul Dan Shafran, şi autorii traducerii în limbă catalană, subsemnatul şi Corina Oproae. O veste care, bineînţeles, a fost o mare bucurie.
Buna receptare pe care o avusese prima ediţie în limbă catalană a traducerii a fost indiscutabilă. Într-un prim moment a fost o surpriză, dar originalitatea poeziei lui Sorescu a sfârşit prin a cuceri publicul catalan, aşa cum odinioară cucerise cititorii români şi de peste hotare. Antologia a fost alcătuită de traducători şi cuprinde poeme care provin din volumele: Poeme (1965), Moartea ceasului (1966), Tinereţea lui Don Quijote (1968), Tuşiţi (1970), Suflete, bun la toate (1972), Altfel (1973) şi Aerul (1975). Şi din Puntea (1996).
După părerea directorului editurii Lleonard Muntaner Editor, Maria Muntaner, „ […]volumul lui Marin Sorescu a avut o viaţă destul de îndelungată din punct de vedere editorial, deoarece şi acum primim propuneri de a-l lansa; asta înseamnă că Marin Sorescu a fost şi este citit în continuare, ceea ce ne bucură nespus. Tocmai acest interes pentru volum ne-a determinat să publicăm o nouă ediţie adăugită” . Faptul că antologia soresciană reprezintă şi prima traducere în catalană a unui poet român a fost remarcat şi de presă. Trebuie spus că au fost organizate şi multe lansări, iar traducerea a fost prezentă în multe evenimente (peste 40), de tipul mese rotunde, congrese etc. Informaţia aferentă poate fi găsită pe pagina de Facebook a cărţii: https://www.facebook.com/PerEntreElsDies.
Fiind prima traducere modernă a unui poet român în limbă catalană, Sorescu a deschis perspectiva cititorilor catalani spre literatura română, deşteptând un interes tot mai mare nu numai pentru poezie, ci şi pentru proză. Un interes crescut şi datorită prezenţei scriitorilor români la diferite festivaluri şi lecturi – invitați la inițiativele unor instituții culturale catalane și române.
Criticul catalan, de origine americană, D. Sam Abrams, bun cunoscător al literaturii române, afirma într-un interviu: „Mi se pare perfect ca legătura cu poezia română să vină în Catalonia prin Marin Sorescu. Este, într-un fel, un mod de a începe de la început. Şi mă amuză într-un fel special faptul că literatura catalană este dispusă să accepte o voce clasică a modernităţii române chiar atunci când, în acelaşi moment, îi uită pe atâţia clasici moderni ai propriei sale tradiţii” .
Detaliile despre publicarea antologiei din opera lui Marin Sorescu ni le dă tot doamna Maria Muntaner: „Vreau să amintesc că pentru prima ediţie am obţinut o subvenţie de la Centrul Naţional al Cărţii – Institutul Cultural Român, pentru traducători. Cu un an în urmă, editura beneficiase de o altă subvenţie pentru proiectul traducerii cărţii lui Petre Solomon, Dimensiunea românească a lui Paul Celan, semnată de Xavier Montoliu Pauli, care s-a publicat într-o colecţie de eseuri îngrijită de poetul şi specialistul în Paul Celan, Arnau Pons. Proiectul Marin Sorescu propus de el şi de Montoliu, ne-a interesat imediat, în momentul în care am citit un grupaj de poeme traduse, astfel încât l-am inclus în colecţia coordonată de Arnau Pons, L’obriülls (Ochiul deschis). Volumul tradus din Sorescu a fost publicat cu o prefaţă a renumitului poet Francesc Parcerisas, care îl citise pe Sorescu într-o traducere în limba engleză cu ceva timp în urmă. Cea de-a doua ediţie am decis să o includem în colecţia „La fosca” unde au mai apărut, printre alţii, poeţi ca Stefani Benni, Mario Luzi sau catalanii Màrius Sampere, Josefa Contijoch, Francesc Vallverdú şi Bartomeu Fiol, şi urmează să îi publicăm, după Sorescu, pe Mallarmé şi Philippe Jaccottet”
Noua a inclus douăzeci de noi poeme şi a apărut, nu cred că întâmplător, chiar în apropierea zilei de naştere a poetului, în februarie 2016, când Marin Sorescu ar fi împlinit 80 de ani. Atunci, au fost organizate două lansări: prima în Palma, capitala insulei Mallorca, cu scriitorul şi criticul Sebastià Perelló şi poetul Pau Vadell, care a citit din Sorescu şi, cea de-a doua, la Barcelona, cu poetul şi prefaţatorul volumului Francesc Parcerisas şi, bineînţeles, cei doi traducători. Lansările au fost organizate de către Editura Lleonard Muntaner Editor împreuna cu Institutul Cultural Român de la Madrid. Şi tot în primăvara 2016 am putut organiza o „Soresquiada”, un fel de lectură performativă, la care poeţi, traducători şi, mai ales, cititori au participat, la librăria „Nollegiu” din Barcelona („Nu citiţi”), la un maraton poetic pentru a-l omagia pe Sorescu 8 .
Cu siguranţă, faptul că prima ediţie primise în primăvara 2014 şi Premiul „Cavall Verd Rafel Jaume”, decernat de Associació d’Escriptors en Llengua Catalana (Uniunea scriitorilor de limbă catalană) pentru cea mai bună traducere publicată în anul anterior, a relansat interesul pentru Sorescu, ca şi aprecierile specialiştilor. Prefaţatorul volumului, Francesc Parcerisas, un foarte respectat poet, fost decan al Facultăţii de Traduceri a Universităţii Autonome din Barcelona, scria în prefaţa volumului: „Marin Sorescu este, de fapt, un scriitor cu o capacitate foarte personală, la care lectorul poate ajunge cu uşurinţă, fără multe obstacole, dar în a cărei lectură se împotmoleşte prin forţa neaşteptată a sensului pe care ni-l oferă şi ni-l ascunde – ca un joc cu mâinile prin care un magician ne arată o anumită scamatorie numai ca să ne distragă atenţia şi să ne poată amăgi cu o nouă minune despre care nu vom şti niciodată nici de unde a ieşit, nici cum s-a realizat”
Xavier MONTOLIU PAULI Institutul Literelor Catalane Barcelona, 7 noiembrie 2016
Trebuia sa vină pe 24 ianuarie. Mă sunase, cu câteva zile înainte, Sevastian Hulub din Barcelona să mă întrebe dacă sunt de acord să-l întâlnesc. A trecut pe la ei, pe la redacția RoBarna. Mă uit, da, au publicat o fotografie și un mic text. Mi-a spus că e un om care vine de foarte departe, din America Latină, unde a umblat doi ani de zile pe jos, iar acum se îndreaptă spre casă. „Pare ciudat, dar nu e, e un om pasionat” — m-a asigurat Sevastian.
M-am gândit că 24 ianuarie e o zi potrivită să mă întâlnesc cu un romån, aici, în La Ciotat (Franța – n.r). Sigur, doi sântem prea puțini pentru Hora Unirii, dar de stat la o cafea sântem suficienți. Am căutat cu atoateștiutorul Google ce și cum cu globetrotterul nostru: Mirel Magop e cunoscut mai ales pentru că a refăcut, în zilele noastre, în mileniul nostru, drumul lui Badea Cârțan spre Roma, în întregime, pe jos. De aceea i se mai spune chiar așa, Badea Cârțan. Are și o adresa de mail cu numele ăsta.
Mi-am adus aminte că am citit, pe când eram elev în școala generală, o carte, Prin vama cucului. Viața lui Badea Cârțan. Autorul nu mi l-am mai amintit, dar internetul și-a facut datoria: Octavian Metea. Am fost impresionat atunci de țăranul care-și depășise condiția, care a trecut munții clandestin… Nu-mi mai aduc aminte exact conținutul carții, dar îmi este foarte clar cine a fost Badea Cârțan, coborât de pe Columnă, la Roma (a zis cineva asta, așa mi se pare). Acum îmi dau seama că putea prinde un loc în întrecerea „Mari Români” de la TVR.
Mirel Magop
Și cum stăteam eu așa și mă gândeam la toate astea, dar și la altele, păstrând un pas hotarât, pe traseul meu zilnic pe la Mugel, apoi, în coborâre, prin Vechiul Port, spre promenadă și plaje, sună telefonul. Era chiar Mirel Badea Cârțan. Vorbea de pe un număr franțuzesc. Cum eram pe 23 ianuarie, și spun: deci, ne vedem mâine, nu? Când ajungeți? – „Păi, am ajuns deja, cu o zi mai devreme… Sânt în La Ciotat” Gata, îmi întrerup traseul și merg să-l întâlnesc la intrarea în Parcul Municipal.
Îmi spusese ca știe cum arăt. N-a fost problemă să ne întâlnim, i-am vazut de departe silueta înaltă, cu un rucsac mare în spate și unul mai mic în față „pentru echilibru”. Pe rucsacul din spate e fixat un tricolor, trecut prin multe, vizibil marcat de ploile de pe traseu. Un steag plimbat de-a lungul drumului, precum oglinda lui Stendhal. – Am ajuns mai repede pentru ca am mai și făcut auto-stopul, parcă nu mai am rabdare, vreau să ajung acasă, după mai bine de doi ani… M-a adus cineva din Aubagne până aici…
Deci, avem un musafir venit cu o zi mai devreme, cum procedăm? Parcă nici întrebările nu-mi sunt pe limba, întârzie… Îl întreb dacă-i e foame, deși suntem dupa ora trei după amiaza, când restaurantele din Franța trag oblonul. Aici dacă nu te-ai așezat la masă între doisprezece și două, salut, nu te mai servește: „Ne pare rău, a plecat bucătarul”. Între prânz și cină mai poți prinde ceva chioșcuri, în sezonul estival, cu sandvișuri. Dar acum, iarna, nu ai unde mânca, doar la fast-food-uri, dar astea sunt departe de centru, unde ne aflam noi. Îmi raspunde ca nu-i e foame. Deci, cu asta am rezolvat-o. Dar o cafea tot putem sa bem împreună.
Ajungem în Portul Vechi și ne așezăm la un fel de berărie, La Civette, unde n-am mai fost niciodată, de patru ani de când locuiesc în La Ciotat. „Ar merge o bere?” Da, merge o bere, îmi confirmă. Apoi trecem și pe cafea. Mă uit la românul venit cu o zi mai repede, are o barbă care-l face să semene, mi se pare mie, cu Don Quijote interpretat de Peter O’Toole, în Omul din La Mancha. Cum vine din Spania, comparația mi-e și mai la îndemână. Nu-i spun asta, el vrea sa fie Badea Cârțan. Ne privim în tăcere…. Marea mea problemă, care mă și apasă, e că nu am cum să-l găzduiesc. Îi spun asta din start, nu vreau să păstrez ambiguitatea. Nu am unde, Carmen e cu gripă, e complicat. Nu se aștepta să-l găzduiesc, are cortul cu el, trebuie să-și găsească un loc în care să-l ridice pentru o noapte… Vine berea, începem sa legăm discuția. Îi pare bine ca ne-am vazut pentru că vrea să-mi ceară părerea despre cărțile pe care vrea să le scrie. Una din ele e o carte-joc, Toate orașele din Romånia. Nu intru în amănunte. Aflu doar că întreaga nebunie (în sens placut) cu drumeția asta necontenită s-a născut din dorința de a vedea toate orașele din România. De a le vizita pe toate, pe jos. Sa fie primul român care a vizitat toate orașele țării. Și-a făcut un program, cu termene de vizitare. Numai că, în 2004, planul lui a fost dat peste cap, au mai apărut douazeci și șapte de orașe din mijlocul unor comune mai răsărite. Așa că proiectul i s-a întins cu niște luni.
Popasul din Barcelona
A dus gândul la capat timp de trei veri, însumând 11.000 de kilometri. Între timp, cineva i-a spus că merge pe jos ca Badea Cârțan. L-a interesat personajul, a citit despre el, și-a pus în cap să-i calce pe urme, și la propriu, și la figurat. A facut pregătiri, a căutat sponsori, a mers în Cărțișoara, satul personajului… A căutat cizme, cojoc, traistă, totul ca la carte. La Cartea pe care e pregătit să o scrie. Nu insist pe tema asta, chiar aștept memoriile. (Mi-a trimis pe mail, ulterior, niște pagini foarte interesante. Scrise alert, cu suficientă auto-ironie…). Între timp, a trecut peste oraș o perdea de ploaie, s-a oprit, apoi vântul a plimbat norii și a lăsat un cer senin. Am ajuns la cafea. Măcar nu va ploua atunci când Mirel își va întinde cortul. Sunt trist când mă gândesc la asta, la faptul ca n-am cum să-l ajut. Încă o dată viața e nedreaptă: eu o sa dorm la căldură, el se va adăposti la marginea orașului, pe jos, în cort. Îmi exprim încă o data părerea de rău, iar el zâmbește sincer și îmi zice să fiu liniștit, nu e nici cea mai mică problemă. Nu-i ger, nu-i viscol, e obișnuit să doarmă în cort, face parte din povestea călătoriei. Iar o calatorie lungă înseamnă austeritate. Duci cât poți să duci în spate, restul nu te interesează. Totul e drămuit.
Bun, zic, dar un bărbat singur plecat prin lume, întâlnind atâția oameni… nu ajunge, cumva, să se îndrăgostească pe drum? – Mereu mă îndrăgostesc. Dar îmi trece repede. Îmi dau seama că nu ar merge.. Poate fi doar o atracție fizică temporară. Oricum, eu nu subestimez puterea dragostei, ar fi singura putere în stare să mă „ancoreze”! Nu insist, deși sunt convins că, bărbat atrăgător fiind, învelit în misterul călătoriei, a lăsat ceva inimi bătând mai tare la gândul lui. Poate vom afla din carte.
– Dar alte aventuri?
– Am fost prădat în Argentina. Norocul meu a fost ca hoții erau începători și că, după discuții cu ei, au plecat cu mai puține obiecte decât îmi luaseră inițial… îi spun că și eu am avut o idee de mers pe jos, refacerea călătoriilor Apostolului Pavel, ca o expediție ecumenică. Mirel, însă, nu crede c-ar putea merge în grup. Au fost doar câteva etape în care s-a însoțit cu alți călători întâlniți pe drum. Dar nu s-a putut adapta. „Fiecare cu ritmul lui, cu bioritmul lui, cu gândurile lui… Nu, călătoriile lungi se fac de unul singur”. Nu, n-ar fi fost bun de apostol, dar ideea o reține. Poate iese ceva… și cu încălțămintea cum se descurcă? – La început mergeam la noroc cu papucii. Au fost perechi cu care mergeam și două mii de kilometri și au fost unii care s-au rupt după o săptămână. Acum am experiență și știu ce să iau. Ultima pereche de bocanci m-a ținut tot anul în America de Sud, cinci luni înainte (prin Europa) și două săptămâni după ce am ajuns.
Terminăm și cafeaua, se înserează, dar încă nu e ora de culcare. Mă gândesc să-i arăt ceva cu care noi, locuitorii din La Ciotat, ne mândrim. Eden Theatre, cel mai vechi cinematograf din lume încă în funcțiune. Îi spun că aici e leagănul cinematografului, iar Mirel îmi spune că, după informațiile lui, ar fi Lyon-ul. Adevărul e parțial: frații Lumière au locuit la Lyon, dar vacanțele și le făceau pe domeniul lor din La Ciotat. Într-o astfel de vacanță au filmat Intrarea trenului în Gara Ciotat și Stropitorul Stropit, prima comedie și, totdată, primul film în care s-au dat indicații de regie. Grădinarul care uda florile a primit următoarea indicație: „Te comporți normal, ca în viață”. Și, de atunci, cam asta a rămas ambiția cinematografiei, să se comporte ca și când ar fi adevărată, nu doar o iluzie proiectată pe un perete.
Mai am un disconfort: când mergem spre Eden Theatre, el are doi saci (în spate și în față), iar eu sunt cu mâinile în buzunar. Îl întreb dacă nu vrea să-l ajut. Iar el: „La ce?!” (Câte kilograme are toată încărcătura? Treizeci și cinci în spate și zece în față. Îmi spune că după ce încheie o călătorie toată coloana i se dilată, devine mai înalt cu câțiva milimetri și are dureri de spate. Dar în timpul călătoriei totul trebuie dus în spate, așa e regula. Mai am o întrebare: câți kilometri înseamnă o etapă? -În Turul Romaniei s-a întâmplat o singură dată să fac 54 km, iar când am fost Badea Cårțan o dată 52. În America de Sud am mers 38 de kilometri într-o zi (record sud-american) și a doua zi 23 de kilometri, fără oprire, pentru că eram în Peru, în Cordiliera Blanca, lângă Huascaran (la înălțimea de 6700 m) locul cu cea mai mică valoare a gravitației. Nu știam atunci despre asta. Am crezut ca am întinerit brusc! Râdem. Face o poză cu Eden Theatre.
Are mii de poze de peste tot. Ar putea face o expoziție de kilometri de poze… îl întreb ce face de mâine încolo. Va merge să vadă faleza de pe Route des Crê-tes, cea mai înaltă din Europa, în drum spre Cassis. (Ce chestie, zice, nu știam cum să-i explic celui care m-a adus de la Aubagne cuvântul faleză. Până când s-a prins el și mi-a spus pe franțuzește, ah, falez — falaise n.m.) Îl întreb dacă are hartă și-mi spune că nu are nevoie. I s-a dezvoltat un spirit de orientare foarte bun. În Europa, mai ales, totul e atât de bine indicat, trebuie doar să știi unde vrei să ajungi. Drumurile nu mai sunt încurcate. Pe jos e mai greu să te rătăcești. Îi spun că-l voi însoți până în locul în care își va pune cortul. Știu o zonă, spre Mugel, unde am văzut vara niște turiști înoptând. Ne ducem acolo și tristețea mea crește. E greu de explicat… Ajungem, scoate lanterna, examinează, îi convine. Îl las să se aștearnă și am sentimentul nu că-l las, ci că-l abandonez… Am avut o noapte agitată, n-am reușit să adorm. Apoi m-am trezit de dimineață și m-am dus să-l mai prind acolo, demontând cortul. Am luat niște croissante și o sticlă cu cafea. Mirel nu mai era. Nu mai rămăsese nicio urmă. Mi-a trecut prin cap că totul a fost doar în imaginația mea de dromoman refulat. Până peste trei zile, când am primit un mail de la Mirel: a ajuns la Torino, va pleca cu un autocar spre Timișoara, unde va locui la fratele lui. N-a dormit acolo unde l-am lăsat eu, s-a mutat pe plaja Mugel. Ajuns în Timișoara, Mirel mi-a mai trimis un mail. Era îngrijorat pentru că i s-a spus că nu poate folosi numele de Badea Cår]an. A auzit că e o decizie nouă a Academiei Romåne referitoare la denumiri istorice. L-am liniștit, spunându-i că nu-i așa. Și că, în fond, chiar dac-ar fi fost așa, nicio decizie nu e retroactivă. Dacă ai fost pe jos din Cârți-șoara pânâ la Roma, dacă ai fost în opinici, în cojoc și ai dus cărți în traistă, nicio Academie din lume nu te poate obliga să nu fii Badea Cârțan. Pentru că tu ai fost deja.
Publicat în revista Orizont a Uniunii Scriitorilor din România
Românii din Jonquera au sărbătorit Ziua Femeii cu flori, muzică, tombola, chef și voie bună
Petrecerea organizată de Restaurant Andrea din Jonquera, cu ocazia începutului de primăvară a fost un festin dedicat femeilor din viețile noastre. Desfășurată în primitoarea locație oferită de Figueres Parc sărbătoarea a fost evenimentul din zona de nord catalană pe care nimeni nu a dorit să îl piardă, saloanele arhipline făcând dovada interesului extraordinar pentru această petrecere.
foto: Tarraco Studio
Sărbătorile românești nu mai sunt de mult doar despre mâncare și băutură, în ultimii ani se remarcă tendința spre organizarea de evenimente complexe, cu o accentuată tentă comunitar-culturală, iar cel de la Jonquera a respectat rețeta. Un program muzical bogat, surprize pregătite de organizatori, artizanat și carte românească de la RoBarna, o prezentare de produse cosmetice Plantar potrivită sărbătorii, o tombolă atractivă și multă voie bună.
foto: RoBarna
Special pentru eveniment au fost invitate din țară interpretele de muzică populară Andreea Haisan și Virginia Irimuș care, cu recitalurile extraordinare au încălzit atmosfera de sărbătoare până la incandescență, dansul și horele marcând orele până spre dimineață. Vinul bun, alb și roșu – culorile mărțișorului după cum au opinat hazliu pasionații – a dezlegat inhibițiile și au lăsat loc veseliei spumoase.
foto: Tarraco Studio
Printre participanți am remarcat prezența unor reprezentanți ai asociațiilor culturale: Stela Vidrascu – Centrul Cultural Român, Ștefan Dubală – Asociația Culturală a Românilor din Igualada sau Emil Băgneanu – Asociația Culturală Română Dacia din Arbucies. Domnul Valentin Cocoș de la PNL precum si câțiva membri ai PSD, prezenți la manifestare, s-au dovedit a fi buni dansatori ai jocurilor românești.
foto: Tarraco Studio
“ Ziua femeii, această sărbătoare a noastră, ne-a oferit prilejul să arătăm femeilor românce, cât de mult contează pentru noi. Vă mulțumim pentru tot ceea ce am învățat de la voi, iubirea și cum să dăruim necondiționat. Vă mulțumim pentru că sunteți cele care insuflați dragoste în tot ceea ce faceți pentru familie, pentru că sunteți cele care dați lumii frumusețe. Vă mulțumim pentru că, oricât v-ar fi de greu, reuşiţi să o luați de la capăt în fiecare zi, mai puternice și mai hotărâte, oriunde v-ați afla în lume. Vă urăm o primăvară frumoasă, cu soare, fericire și toată dragostea noastră prinsă într-un frumos buchet de ghiocei” spune Florentina Pleș, organizatoarea evenimentului.
Premii la tombolă au fost oferite de: MaxDSS – televiziune românească prin satelit, Ingrid Hodivoianu – traducător, interpret autorizat de limbă spaniolă, Plantar – reprezentanța Barcelona, RoBarna. Partener Media: Revista RoBarna, Tarraco Studio
România dispune de psihologi foarte buni, acreditaţi la nivel european şi cu o vastă experienţă în lucrul cu copiii şi tinerii, însă sunt mult prea puţin pentru cerinţa tot mai mare pe care o manifestă piaţa din România.
Aceasta este concluzia principală pe care a tras-o psihoterapeutul Oana Maria Popescu, președintele Asociației de Cercetare, Consiliere și Psihoterapie Integrativă, în urma mai multor studii de piață pe care le-a realizat în decursul anilor. În acelaşi timp, formatorul consideră că părinții din România au depășit mentalitatea conform căreia mersul la psiholog este un lucru rușinos și au început să îl privească pe psihoterapeut mai degrabă ca pe un co-partener în munca de a-i oferi copilului echilibrul în viață.
În acest context, al numărului prea mic al psihologilor români acreditați la nivel european, Asociația de Cercetare, Consiliere și Psihoterapie Integrativă organizează, începând cu 18-19 martie 2017, la Timișoara, un program amplu de formare profesională pentru psihologi, dar și pentru cadrele medicale. În urma cursurilor de formare, care au o durată de 2 ani şi 6 luni, beneficiarii proiectului au posibilitatea de a obţine Certificatul European pentru Psihoterapia Copilului.
Proiectul educaţional, acreditat de Colegiul Psihologilor din România (COPSI) şi de Asociaţia Europeană Interdisciplinară pentru Terapie cu Copii şi Tineri (EITACYP), este împărţit în 18 module, și vor pregăti specialiștii pentru toate stadiile de dezvoltare mentală, psihică şi cognitivă a copiilor şi adolescenţilor şi pentru toate problemele cu care aceştia se confruntă în decursul anilor.
“Este îmbucurător faptul că și colegii psihologi au găsit utilitatea acestei calificări și au înțeles o nevoie crescândă a lor în domeniul psihoterapiei copilului. România se poate bucura deja de profesioniști calificați, însă numărul lor este mult prea mic pentru o piață atât de mare. Mulțumită parteneriatului internațional pe care l-am creat cu Asociaţia Europeană Interdisciplinară pentru Terapie cu Copii şi Tineri, am reuşit să aducem acest program de formare şi în România, cu scopul de a suplini acest gol pe care îl avem. La prima grupă de formare, scopul nostru este să formăm, la rigorile impuse de Uniunea Europeană, cel puțin 100 de psihoterapeuți, pe care să-i plasăm cât mai repede pe piață. Înscrierile pentru prima grupă mai sunt valabile până pe data de 17 martie 2017, iar înscrierile pentru a doua grupă vor debuta în 2018”, declară dr. Oana Maria Popescu, președintele Asociației de Cercetare, Consiliere și Psihoterapie Integrativă şi coordonatorul programului de formare.
Echipa de formatori este una mixtă, aceștia fiind atât din România, cât și din două ţări europene.
Anul acesta traseul Mocăniței se va prelungi cu încă doi kilometri, asta dacă nu o să-i pună nimeni „bețe în roate”. Acum Mocanita circulă pe 5 kilometri de cale ferată.
Mihai Blotor, președintele asociației care se ocupă de Mocanita a declarat că în 2016 peste 5.000 de turiști s-au plimbat cu trenul cu abur pe Valea Hârtibaciului.
„Fară îndoială, acțiunile noastre din ultimii 9 ani au contribuit la conștientizarea Mocăniței și a rolului pe care-l poate juca ea pe plan local. Fară modestie, pot spune că noi am creat, involuntar, ideea de brand a Mocăniței pentru județul Sibiu. Doar anul trecut am plimbat aproape 5000 de turiști cu trenul cu abur pe Valea Hârtibaciului, iar presiunea comunității începe să se facă simțită. Aceeași comunitate care și finanțează lucrările la Mocanita, prin Semimaratonul organizat anual de Fundația Comunitară Sibiu sau prin sutele de redirecționări ale celor 2% din impozitul pe venit.”
În spatele restaurării Mocăniței stau zeci de ore de muncă. Deși sunt criticați că se mișcă prea încet cu dezvoltarea proiectului și că ar trebui făcute mai multe trenuri, Mihai Blotor enumeră principalele acțiuni pe care le întreprinde pentru ca Mocănița să fie funcțională. „Unii spun că ne mișcăm prea încet, că ar trebui să facem cât mai multe trenuri. În spatele fiecărui weekend stau însă multe alte weekend-uri de muncă pentru repararea căii ferate și asigurarea unui parcurs sigur pentru tren. Gândiți-vă doar că trebuie să cosiți 5 km de cale ferată periodic, iar dacă asta vi se pare fezabil, mai adăugați inspectarea stării liniei, schimbarea traverselor, completarea terasamentului cu piatră spartă, repararea podurilor, plus toată logistica pentru aducerea, descărcarea și punerea în mișcare a garniturii de tren. Și toate astea le facem fară să fim plătiți de nimeni, în timpul nostru liber”, ne mai explică Mihai Blotor.
Pentru anul 2017, asociația are în plan mărirea numărului de kilometrii pentru Mocanita. La cei cinci existenți se vor mai adăuga doi. „Cea mai prețioasă resursă a noastră este timpul, așadar încercăm să găsim un echilibru între reparația liniei și organizarea de trenuri. Lumea vrea în fiecare an ceva mai mult, iar deocamdată tot ce le putem oferi este un traseu puțin mai lung. Asta însă cere timp, iar organizarea fiecărui weekend cu trenuri cu abur înseamnă alte câteva weekenduri de pregătiri, în care nu putem lucra la extinderea liniei.
Față de anul trecut, când am adus Mocanita la Cornățel de 3 ori, anul acesta plănuim să o aducem doar o dată, maxim de două ori la sfârșitul verii, ca până atunci să avem timp să lucrăm la linie. Datele sunt la fel de volatile precum posibilitatea organizării acestor trenuri, ținând cont de fundamentul juridic descris mai sus. Dacă o să fie trenuri, acestea pot circula doar pe traseul Cornățel-Hosman – fie pe cei 5 km pe care-i avem deja reparați, sau, dacă nu ne pune nimeni bețe în roate, pe toți cei 7 km până la Hosman. Acesta e targetul nostru pentru acest an.”, mai spune acesta.
Vânătorii de oferte lovesc din nou. Îmbrânceli și acuzații pentru role de hartie igienica. Brăilenii s-au luptat pentru 10 role care au costat mai puțin de 4,5 lei.
Vremea cozilor de care aveau parte românii din timpul comunismului nu a apus nici în 2017. Am putea considera statul la coadă și îmbrâncelile pentru oferte un “joc național” După lupta pe viață și pe moarte pentru oferta pe care au avut-o la tigăi acum ceva vreme, a venit timpul luptei pentru.. hartie igienica. Clienții unui lanț de supermarketuri din Brăila și-au dat coate și s-au împins. Unii au lăsat cărucioarele deoparte și au cărat baxurile de hartie igienica direct cu brațele. Ba mai mult, atunci când hârtia igienică de pe rafturi s-a epuziat, oamenii au dat buzna peste angajați în depozit și au luat baxurile.
Cu zâmbetul pe buze că au apucat să ia niște role, unii își făceau semnul crucii, mulțumiți că au scăpat din bătălie. Apoi, amuzați, întrebau pe cea care filma dacă va pune imaginile pe facebook.
Filmulețul postat pe facebook de brăileanca aflată la cumparaturi în momentul cu pricina nu mai are nevoie de niciun comentariu. A fost distribuit deja de peste 1.000 de persoane iar comentariile… sunt de prisos.
Mi-am achitat toate facturile lunare. Am gătit și am băgat și la congelator rezerve. Am ieșit în oraș la un film. Am făcut plinul la mașină. Am ajuns la locul de muncă. Seara în pat, înainte să adorm, mă gândeam când o să am și eu casa mea? Până și melcul are casa lui…
A doua zi am citit o statistică îngrijorătoare. 300 de copii mor pe oră, de foame, în toată lumea. Dacă mor de foame înseamnă că părinții nu au avut cum să achite nici facturile, nici să iasă la un film, iar de mașină, nici nu se mai pune problema. Mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a dat mai multe decât aș fi meritat. Sunt mai bogat decât milioane de oameni de pe tot globul.
Nu-i așa că de multe ori suntem nemulțumiți că nu avem aia, și aia, și cealaltă? Întotdeauna ne va trebui mai mult, niciodată nu e destul. Dacă avem o casă cu două camere, vom vrea cu trei. Dacă avem o mașină mică, vom vrea una mai mare. Dacă mergem în concedii în țară, vom vrea în străinătate. Iar acest “vreau mai mult” nu se va opri niciodată.
Am tăcut. Azi dimineață am dat o tură prin casă. Am ajuns în bucătărie. Am văzut un frigider mare cu de toate în el, am văzut un aragaz, robinetul cu apă caldă și apă rece. Am mai văzut oale și farfurii, linguri, furculițe. Am deschis cămara și am văzut mălai, făină, paste, condimente, ulei, zahăr, cafea. Am ajuns apoi în sufragerie: televizor, mobilă, căldură. M-am așezat pe fotoliu și am început să mă rog pentru fiecare lucru pe care îl am, cu care m-am obișnuit și nu-i dau importanță. Parcă ar fi fost normal să le am.
Mi-am adus aminte de o prietenă care a plecat printr-o organizație umanitară în misiune în Africa. Era profesoară. După ce a stat acolo cam trei luni, în ultima zi, copiii i-au făcut un cadou. Nu înainte să-i spună că toți au strâns bani pentru cadou. Știind că sărăcia este mare în acea parte unde a fost ea, nu a putut să-și stăpânească lacrimile în timp ce desfăcea darul. Putea să fie orice acolo, chiar și o piatră. Gestul a impresionat-o. După ce l-a desfăcut, a plâns în hohote. Copiii au fost tare mirați de gestul ei. Credeau că nu îi place cadoul. Dar ea era impresionată de gestul lor. Era un măr. Cel mai bun pe care l-au putut găsi. Toți copiii au pus bani ca să-i cumpere un măr profesoarei preferate. Mi-a spus că acel măr a fost cel mai frumos cadou pe care l-a primit vreodată. Pentru că acei copii au dat tot ce-au avut ei.
Știind toate astea, cum te crezi acum? Ești cel mai sărac și cel mai nenorocit? Cred că dacă apucăm să ne plătim toate facturile și să mâncăm o masă pe zi suntem mai bogați decât milioane de oameni din lumea asta.
Astăzi, 11 Martie, se împlinesc 13 ani de la tragedia din gara Atocha din Madrid unde, la o oră de vârf, un comando terorist a provocat explozia a 10 rucsaci încărcați cu explozibil provocând moartea a 198 de persoane și rănirea altor 1.900.
Este considerat a fi cel mai sângeros atentat terorist până astăzi. Au murit 16 conaționali români aflați în cele 4 trenuri de navetiști care plecau din gara madrilenă.
Justiția consideră că a fost responsabilitatea unei grupări extremiste islamice care de altfel a și revendicat atentatul din 2004. 21 de persoane au fost reținute și condamnate pentru implicarea în sângerosul atentat.
Astăzi, la miezul zilei, clopotele bisericilor din comunitatea de Madrid au bătut timp de 5 minute în semn de comemorare a tragediei și a victimelor acesteia.
Gabriela Dancău și Eulogio Paz Fernández; sursa: fb
Ambasada de la Madrid a punctat tristul eveniment prin depunerea unei jerbe de flori la placa comemorativă dedicată celor 16 români uciși. La eveniment au participat delegați ai asociației „11M Afectados del Terrorismo” și ai Episcopiei Ortodoxe, precum și rude ale celor decedați și alți membri ai comunității românești.
Îndrăgita interpretă de muzică populară, Elena Bosinceanu, stabilită de mulți ani în Tarragona – Spania, vine din dulcele târg al Iașului de unde provin multe femei frumoase, deștepte și talentate. Vă prezentăm o părticică din ea, din simplitatea și onoarea ei. „Păstrez adevărul în cântec”, ne spune. Despre cum a ajuns să trăiască printre măslinii din Spania, despre muzica cântată de ea, despre familie și credință ne-a vorbit în exclusivitate pentru RoBarna:
Să rezum în câteva rânduri relația mea cu muzica este foarte greu dar am să încerc.
M-am născut într-un sat din județul Iași, într-o casă cu șase copii, toți cu drag de învățătură și de muzică. Cred că înclinația spre arte se moștenește. Mama cânta doar pentru noi, cânta când era veselă și nu se oprea când o copleșeau tristețile vieții. Atunci, nici nu mi-am dat seama că toate acestea s-au aşezat adânc în sufletul meu. Dintre toți, mie mi-a plăcut cel mai mult a cânta, orice. Mi-a fost clar pe urmă de unde m-am încărcat, să aduc bucurie ascultătorilor prin cântec. Muzică populară, ușoară, folk, invățam cu ușurință orice melodie de la radio și o fredonam până ajungeam să-i plictisesc pe cei din jur.
Am făcut Liceul Pedagogic din Iași și am ajuns învățătoare.
După liceu m-am înscris la cursurile Școlii Populară de Arte de la Iași pe care tata nu m-a lăsat să o urmez până la urmă, „aveam destul cu meseria” spunea, dar am continuat să cânt. Am participat la festivalurile vremii – Cântarea României – unde am luat premii la faza națională cu muzica folk. Asta era de fapt mentalitatea în vremurile acelea. Tatăl meu trăiește și, la cei 94 de ani pe care îi are, mare îi este mirarea și plânge când mă duc în România să îi cant „pe viu” melodii care îl ung la suflet.
Îmi plăcea foarte mult meseria de învățătoare și m-am dedicat ei cu mult suflet, uitând sau necrezând că aș putea cânta bine și cu succes. Practic, la un moment dat, planurile muzicale luaseră sfârșit. Apoi m-am căsătorit, ne-am mutat din satul unde locuiam la Iași, am devenit mamă. M-am devotat acestei „meserii”, punând pe primul loc familia și apoi copii din clasele mele. Dar contactul cu muzica nu l-am pierdut niciodată, am predat cu plăcere limba română română și muzica. Copiii de la clasele mele cântau bine obligatoriu. Făceam coruri de copii prin școlile pe unde am lucrat pentru că muzica o aveam în sânge și încercam să dăruiesc tuturor din pasiunea mea, într-o formă oarecum inconștientă. Și chiar am reușit să transmit asta copiilor, am foști elevi, deveniți astăzi muzicieni, inclusiv băiatul meu cel mare.
Am plecat din țară cu gândul la viitorul copiilor și dintotdeauna am știut că am luat decizia bună, chiar daca ruperea de țară, de familie, de părinți, de tot – a durut și doare și astăzi.
Am ajuns în Spania în 2003. Dan, băiatul cel mare avea 13 ani când a venit, începuse în Iași liceul de artă. A absolvit liceul la Reus și paralel școala de muzică din Vila Seca. Este pasionat de muzică iar acum este în ultimul an de Conservator la Londra. S-a acomodat destul de greu în Spania, pentru că cerințele erau mari și trebuia să învețe cele două limbi. Plus că era adolescent, o vârstă dificilă chiar atunci când nu trebuie să facă față provocărilor suplimentare pe care le implică diaspora. Dar cred că asta l-a motivat și mai tare în studiul instrumentului, ajutat fiind și de o profesoară de excepție care l-a înțeles și l-a sprijinit mult.
Emilian, băiatul meu cel mic, avea 5 ani, a început practic aici să studieze și n-a avut deloc probleme, ba chiar a fost un elev foarte bun. Îi place foarte mult chimia și a ales sa studieze la Universitatea din Barcelona.
Plecarea noastră din țară a fost un pas important și benefic pentru viitorul copiilor, le-am oferit cele mai bune șanse pentru realizarea lor ca oameni, să își împlinească visele.
Am crescut în spirit de credinţă, de smerenie şi de rugăciune spusă cu convingere. Eu chiar le spun celor cărora le plânge sufletul, că rugăciunea e cel mai bun medicament; aduce împlinire şi vindecă sufletul. Am intrat în corul bisericii din Tarragona pentru a-mi folosi darul dat de Dumnezeu. Am întâlnit apoi oameni cu care am împărțit afinități spirituale, am format un grup împreună cu care cântam în special colinde prin localitățile apropiate. Cântăm românilor, cântăm catalanilor și peste tot pe unde suntem invitați la spectacolele interculturale, unde aveam ocazia să facem cunoscută zestrea muzicală românească.
Am început sa cânt muzică populară moldovenească cu un muzicanții din zonă, cu ideea de a cânta la întâlnirile românești sau chiar la petreceri. Cu multă ambiție am descoperit că mi se potrivesc bătutele moldovenești și sârbele de peste Prut. Așa a renăscut dorința de a cânta, este forma mea de a păstra legătura cu țara, cu ce îmi este drag. Cânt muzica românească și sunt fericită când o fac. Nu contează că printre spectatori se află personalităti sau oameni simpli, eu simt că pot să îi bucur, să fac să le dispară norul din suflet.
Am multe costume populare de care sunt tare mândră.
Nu îmi fac planuri, îmi mențin stilul de muzică tradițională și ușoară doar că uneori cred că am luat prea in serios această ocupație și simt că imi este destul de dificil să îmi găsesc locul și să-mi păstrez felul de a fi sincer și deschis. Îmi respect foarte mult spectatorii și am simțit de multe ori sprijinul lor tocmai de aceea cred că am o datorie față de ei, față de cei care îmi acordă încredere. Unul dintre ei este soțul meu, unul pretențios dar generos în eforturi și răbdare.
Pentru că este Martie, urez tuturor femeilor să se bucure de fiecare rază de soare, spiritul acestei zile să le însoțească pretutindeni, sa fie înconjurate de căldură, dragoste, de zâmbetele copiilor.
Prezenţa lui Marin Sorescu în sistemul literar catalan este destul de recentă; chiar dacă câţiva scriitori catalani îl văzuseră personal pe Sorescu într-o lectură publică, majoritatea cititorilor săi catalani îl putuseră cunoaște prin traducerea lui Omar Lara în limba spaniolă, o ediţie din 1981 deja epuizată, astfel încât apariția antologiei poetice în limba catalană, Per entre els dies [Printre zile; titlu preluat din poemul „Indigo”], Palma, Lledonard Muntaner, Editor, 2013, a fost mai mult decât binevenită. A dovedit-o pe deplin interesul pe care l-a trezit atât în Catalonia cât și în România apariţia celei de a doua ediţii în 2016, unul dintre proiectele anunţate în decembrie 2015 pentru a sărbători Anul Marin Sorescu.
Trebuia sa vină pe 24 ianuarie. Mă sunase, cu câteva zile înainte, Sevastian Hulub din Barcelona să mă întrebe dacă sunt de acord să-l întâlnesc. A trecut pe la ei, pe la redacția RoBarna. Mă uit, da, au publicat o fotografie și un mic text. Mi-a spus că e un om care vine de foarte departe, din America Latină, unde a umblat doi ani de zile pe jos, iar acum se îndreaptă spre casă. „Pare ciudat, dar nu e, e un om pasionat” — m-a asigurat Sevastian.
Am ajuns în Spania în 2003. Dan, băiatul cel mare avea 13 ani când a venit, începuse în Iași liceul de artă. A absolvit liceul la Reus și paralel școala de muzică din Vila Seca. Este pasionat de muzică iar acum este în ultimul an de Conservator la Londra. S-a acomodat destul de greu în Spania, pentru că cerințele erau mari și trebuia să învețe cele două limbi. Plus că era adolescent, o vârstă dificilă chiar atunci când nu trebuie să facă față provocărilor suplimentare pe care le implică diaspora. Dar cred că asta l-a motivat și mai tare în studiul instrumentului, ajutat fiind și de o profesoară de excepție care l-a înțeles și l-a sprijinit mult.
