Revolutia de la 1848 – fenomen general european – a deschis un capitol nou în istoria omenirii. O parte însemnată a continentului european a fost cuprinsă de procese revoluționare. Deși acestea au îmbrăcat fiecare, forme specifice, ele au avut și numeroase trăsături unitare iar scopul lor principal a fost acela de instaurare a unei noi ordini în existența națiunilor și statelor europene.

Aceste revoluții au marcat apusul absolutismului în Europa.

Pentru intelectualii români 1848 a însemnat triumful ideii de națiune. În ambele Principate și în Monarhia habsurgică ei au justificat cererile de independență sau autonomie politică invocând drepturile popoarelor la autoderminare. Dreptul popoarelor la autodeterminare va fi considerat mai târziu fundamentul internațional, ilustrat ca atare în cadrul istoricului discurs al președintelui american Woodrow Wilson susținut la Conferința de Pace de la Paris din 1919. Acesta a fost cel mai mare susținător al autodeterminării ca principiu călăuzitor al popoarelor.

În Moldova și Țara Românească intelectualii români au căutat să scape de protectoratul rusesc și să restabilească echilibrul istoric cu Imperiul Otoman. S-au gândit chiar la unirea românilor de pe ambele versante ale Carpaților, întrucât resimțeau puternic legăturile etnice, de limbă și de cultură. Dar trebuia manifestată o prudență extremă, deoarece în cazul izbucnirii unei revoluții aceasta ar fi fost înăbușită impediat de către Imperiul Otoman, iar Rusia era postată într-o expectativă amenințătoare.

Revoluția de la 1848 din Țările Române a fost în primul rând opera intelectualilor liberali, a pașoptiștilor, iñcare care ajunsese la maturitate în anii 1830-1840.  Ei sunt aceia care au ințiat-o, care i-au definit obiectivele și care i-au asigurat conducerea. Această conducere nu putea veni din partea clasei mijlocii de comercianți și fabricanți, redusă ca număr și lipsită de coeziune.

Pașoptiști aparțineau în mare parte clasei boierești dar nu de rang înalt sau a celor mai vechi familii. Aceștia au studiat în străinătate luând contact cu realitățile Europei Occidentale. Majoritatea dintre ei au studiat în Franța, cel de-al doilea cămin spiritual al lor fiind Parisul. Aici au stabilit programul revoluției. Dar au existat puncte de vedere diferite în privința desfășurării propriu-zise a revoluției.

N.Bălcescu a propus ca revoluționarii să se adune în Țara Românească, declanșând mai întâi revoluția acolo și apoi să treacă în Moldova. Dar inelectualii moldoveni erau de părere ca mișcarea revoluționară trebuia să fie simultană. Rezultatul acestor divergențe a fost acela că gruparea liberal-democrată de la Iași a început revoluția înainte ca revoluționarii aflați în străinătate să se poată grupa în Țara Românească și să fie suficient pregătiți.

Mișcarea pașoptistă din Moldova

Un comitet prezidat de Vasile Alecandri și din care făcea parte Alexandru I. Cuza, viitorul domnitor al Principatelor Unite au convocat la data de 27 martie, la Iași, o adunare care a redactat Petiția-Proclamație, adresată deopotrivă masei mari a populației și domnitorului Mihail Sturdza. Obiectivul general era acela de a instala un regim politic liberal moderat și de a stimula dezvoltarea economică. Membrii comitetului au formulat ca principiu de bază al guvernării stricta respectare a legii de către oficialități, și de către cetățeni, aceasta fiind o aluzie evidentă la regimul autoritar, de corupție și arbtrariu al lui Sturdza. Una dintre cerințele Petiției-Proclamație era și alegerea unei noi Adunări, mai reprezentative și cu puteri sporite, incluzând dreptul de a înainta propuneri domnitorului în toate chestiunile privind binele general și de a examina toate ordonanțele guvernului privind administrarea treburilor publice și justiția, înainte ca acestea să intre în vigoare.

Domnitorul Mihail Sturdza a primit Petiția-Proclamație la 9 aprilie și a fost de acord cu 33 din cele 35 de puncte, respingând-le doar pe acelea privind dizolvarea Adunării Obștești și formarea unei gărzi naționale. Spre surprinderea lui conducătorii mișcării de protest au rămas fermi pe poziție cerând acceptarea întregii petiții. Sturdza s-a retras în cazărmile armatei iar în cursul serii a luat măsuri pentru zdrobirea opoziției. Câteva persoane au fost ucise în încleștările de scurtă durată și aproximativ 300 au fost arestate.

Liberalii moldoveni s-au regrupat la Cernăuți unde au format Comitetul Revoluționar Moldovean și l-au însărcinat pe Mihail Kogălniceanu să redacteze o nouă declarație de principii, Dorințele Partidei Naționale din Moldova, care a fost publicată în august. Mai liberală decât petiția din 9 aprilie, declarația atribuia unei adunări alese puteri extinse, inclusiv dreptul de ințiativă legislativă și lărgea dreptul județelor, orașelor și comunelor de a-și administra propriile treburi, fără nici un amestec din partea administrației centrale.

În lupta lor pentru adaptarea societății la cerințele epocii boierii liberali-democrați moldoveni au căutat să se mențină în cadrul legalității și să evite pe cât a fost posibil violența. Ei tindeau spre o colaborare cu boierii conservatori care nu excludeau dorința unui real progres al societății. Prin înăbușirea mișcării revoluționare Mihail Sturdza și-a prelungit domnia pentru încă un an. Revoluționarii moldoveni s-au ascuns o parte în Bucovina iar altă parte în Transilvania sperând să obțină ajutor armat de la confrații lor români.

Pașoptiștii din Șara Românească

În Țara Românească, revoluționarii au decis să cucerească puterea prin insurecție. Planul politic și militar al mișcării insurecționale a fost elaborat în timpul reuniunilor secrete ținute la București. Nicolae Bălcescu dorea ca revoluția să înceapă imediat, la 23 aprilie, în prima zi de Paști, considerând că elementul surpriză va face ca balanța să se încline în favoarea lor. Dar majoritatea a hotărât amânarea acțiunii revoluționare evocând lipsa de pregătire și discuțiile au continuat până în mai.

Între timp guvernul rus urmărea cu îngijorare evenimentele care se desfășurau în Principate. La sfârșitul lui martie, acesta i-a informat pe domnitorii Sturdza și Bibescu că armatele sale vor fi trimise din nou peste Prut, în cazul oricărei tentative de schimbare a sistemului politic la Regulamentelor Organice.

Proclamația de la Islaz

La rândul său guvernul otoman a considerat alarmantă situația din Țara Românească și a trimis în luna mai la București un comisar special, cu misiunea de a-i cere lui Bibescu să-i reprime pe revoluționari. Domnitorul nu întreprins nimic iar puterea a fost preluată de comitetul revoluționar. Centrul activității revoluționare a fost stabilit la Islaz, o localitate de la Dunăre.Aici, în fața unei mari adunări Ion Heliade Rădulescu a dat citire, din partea Comitetului revoluționar, la o proclamație care prezenta programul revoluției. În această Proclamație de la Islaz pașoptiștii nu au exprimat nici o ostilitate față de sultan și chiar și-au declarat intenția de a respecta toate obligațiile tratatelor încheiate cu acesta. Însă nu au putut să își ascundă aversiunea față de Rusia și au cerut să pună capăt regimului instituit de Regulamentele Organice. Proclamația de la Islaz a fost un program caracteristic pentru intelectualii liberali europeni de la 1848, datorită accentului pus pe libertățile individuale, încrederii în bunele instituții și prevederilor sale privind un rol sporit pentru cetățean în treburile publice.

La începutul lunii septembrie, sub presiunea Țarului, trupe otomane s-au îndreptat spre București pentru a restabili regimul Regulamentelor Organice. N. Bălcescu împreună cu alți conducători ai revoluției a fost arestat. I.Heliade și Cristian Tell s-au refugiat la consulatul englez. Deposedată de arme și de conducători, populația bucureșteană a făcut mari sacrificii pentru a opri intrarea trupelor de invazie otomane. Compania de pompieri comandată de Pavel Zaganescu, împreună cu sprijinul soldaților din cazarma 3 regiment au inscris o pagină glorioasă a rezistenței eroice în istoria românilor. La 15 septembrie 1848 unități ale armatelor țariste au trecut frontiera de la Milcov spre București restaurând regimul Regulamentelor Organice. Trupele de ocupație au trecut la măsuri represive împotriva revoluționarilor.

Transilvania anului 1848

În ceea ce privește Transilvania situația a fost oarecum diferită față de cea din Principatele Române. De fapt se poate spune că aici a avut loc o contrarevoluție a Impreiului austriac împotriva maghiarilor, în anul 1848 Transilvania aflându-se sub stăpânirea Imperiului austriac. În contextul revoluţionar apărut în acest an în întreaga Europă, Ungaria aflată şi ea sub aceeaşi stăpânire habsburgică decide să îşi proclame independenţa. Ungurii din Ardeal, văzând atitudinea Ungariei, doresc să unească Transilvania la aceasta. Ei declară în Dietă că în Ardeal există o singură naţiune, cea maghiară, şi declară uniunea Ardealului cu Ungaria, fără să ţină cont de dorinţele şi protestele celorlalte naţiuni din Transilvania, românii şi saşii. Era normal ca în asemenea condiţii să se ajungă la război civil, formându-se două tabere opuse. De o parte se aflau ungurii din Ungaria şi Ardeal, care doreau formarea unei Ungarii mari, iar de cealaltă parte se aflau austriecii care îşi vedeau ameninţat imperiul şi saşii şi românii care îşi vedeau ameninţată fiinţa naţională.

Luptele între cele două tabere încep în vara anului 1848 şi vor dura până în vara anului 1849, când armata şi insurgenţii unguri sunt înfrânţi de trupele austro-ruse care au beneficiat de un deosebit de important ajutor din partea românilor, mai ales a moţilor conduşi de Avram Iancu, din munţi. Lupta pentru drepturi politice şi sociale ale românilor ardeleni a început în primăvara anului 1848 şi a fost deosebit de dificilă, având ca opoziţie partea maghiară, care dorea unirea Ardealului cu Ungaria şi care datorită programului ei politic nega dreptul la existenţă naţională, la drepturi şi limbă a celorlalte naţionalităţi care locuiau în Transilvania. Maghiarii îşi doreau eliberarea de sub stăpânirea austriacă sub care erau de mai bine de un veac şi jumătate, dar doreau să o facă neţinând cont de doleanţele celor care locuiau alături de ei în Ardeal, românii şi saşii. Aceştia aspirau la rândul lor la drepturile fireşti ale popoarelor care doreau să îşi câştige libertăţile.

În acest context, românii realizează că victoria armelor maghiare ar duce la o asuprire şi mai mare şi chiar la negarea totală a existenţei naţionale a poporului român din Ardeal. Saşii sunt şi ei de aceeaşi părere şi vor lupta şi ei împotriva maghiarilor, consideraţi astfel insurgenţi care s-au ridicat împotriva ordinii austriece. Atât românii, cât şi saşii, se vor alătura cauzei habsburgice, ca fiind garantul supravieţuirii din punct de vedere naţional.

La scurt timp după declararea de către maghiari a unirii Ardealului cu Ungaria, declaraţie făcută fără luarea în considerare a poziţiei românilor ardeleni şi a saşilor, se mobilizează armata regulată maghiară şi miliţiile maghiare din Ardeal şi începe lupta acestora împotriva armatei austriece cu scopul de a pune stăpânire pe Ardeal. Armata austriacă se pregăteşte şi ea de război, iar românii, sub conducerea lui Avram Iancu, se organizează militar prin constituirea de miliţii.

Milițiile lui Avram Iancu

Miliţiile româneşti vor adopta organizarea după modelul armatei romane, cea mai mare unitate fiind legiunea, compusă din tribunate, centurii şi decurii. Organizarea după model roman era făcută şi în ideea de a sublinia rădăcinile latine ale poporului român. Ca baze de operaţii, legiunile româneşti de la 1848 se adunau în tabere, numite în epocă „lagăre” sau „loagăre”, cum le mai spuneau ţăranii. Aici se făcea concentrarea subunităţilor legiunilor, se completa armamentul şi se făcea instrucţia militară a luptătorilor.

Se va face referire în cronologia de faţă la evenimentele care i-au implicat în principal pe români, atât pe cei din gărzile naţionale, cât şi pe cei înrolaţi în regimentele austriece, dar şi la altele, desfăşurate în acelaşi timp, uneori la distanţă mai mică sau mai mare, vizând forţele ungare, austriece şi/sau ruse. Sursele maghiare indică faptul că românii au avut un rol foarte important în înfrângerea revoluţiei maghiare, deoarece pe parcursul ostilităţilor jumătate din forţele maghiare au fost ţinute în şah de către români, dând astfel posibilitatea armatelor austriece şi ruse să înfrângă trupele maghiare mai repede şi mai uşor. De asemenea, rolul românilor în apărarea cetăţii Alba Iulia, atât direct cât şi indirect, este indiscutabil de o mare importanţă, această cetate fiind la un moment dat singurul oraş din Ardeal care se mai afla în stăpânirea austriecilor, după căderea în mâinile maghiarilor a Clujului, Sibiului şi Devei, cele mai mari importante centre urbane transilvănene.

Marea adunare națională de la Blaj

Punctul culminant al evenimentelor care s-au desfășurat în Transilvania în primăvara anului 1848,a fost marea adunare națională de la Blaj care a durat de la 3 până la 5 mai. În timpul acestor zile o mulțime imensă de 40 000 oameni din toate categoriile sociale: țărani, intelectuali, artizani, vânzători s-au adunat în locul cunoscut apoi drept Câmpia Libertății. Aici s-a proclamat o decizie cunoscută cu același nume. În fruntea maselor s-au aflat patrioți ardeleni precum Avram Iancu, Simion Barnuțiu, George Barițiu, Timotei Cipariu,etc. A fost proclamată de asemenea independența națiunii române și egalitatea deplină cu celelalte naționalități din Transilvania.

Adunarea de la Blaj a gravat profund în conștiința participanților ideea de unitate a poporului român,exprimată într-o manieră vibrantă de cuvintele ”Vrem să ne unim cu țara”

Revoluția română de la 1848 este un fenomen de sinteză. Ea își afirmă caracterul european și legătura ei cu mișcările revoluționare de pe continent prin problematică, orizont și interdependențele multiple ale lumii noi moderne. Fiind situată la un punct de cotitură a unui uriaș proces înoitor de transformare al societății românești care dura de mai bine de o sută de ani; revoluția trasează profilul și dimensiunile națiunii române în spațiul Daciei strămoșești. Practic întraga dezvoltare ulterioară a istoriei moderne a românilor, care a dat expresie ideilor înoitoare ale liberalismului, a stat sub semnul programului de la 1848.

Chiriac Diana, Parohia Sfântul Gheorghe, Barcelona

Bibliografie:
1.Academia Română-Istoria românilor,Vol.VII,Tom I, Edit Enciclopedică, București,2003
2. Keith Hitchins-Românii 1774-1866,Humanitas, București,2013
3. Constantin Daicoviciu-Histoire de la Roumanie, des origines à nos jours

În mai 1821 armata otomană a intrat în Principatele Române pentru a înăbuși mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu și pentru a-i alunga pe eteriști. Comandanții turci după ce au îndeplinit această misiune, în loc să plece, au constituit o administrație militară cu scopul de a consolida suzeranitatea otomană în Principate. Populația română a fost împovărată cu costurile întreținerii armatei otomane.

Ocupația turcă din principate a tensionat mult relațiile ruso-otomane, țarul Nicolae al II-lea considerând viitorul Principatelor o chestiune exclusiv rusească. În iulie 1821, a cerut ca sultanul să respecte tratatele existente și să-și retragă trupele.

Un nou război ruso-turc a izbucnit în 1828 care s-a terminat victorios pentru trupele țarului rus, atunci Principatele Române au trecut sub protectorat rusesc, ca despăgubire de război.

Ocupatia Rusa 1828-1834

Ocupația rusească a durat șase ani până în 1834 și a adus schimbări majore în viața politică din Principate. De o importanță crucială a fost introducerea unei noi legi fundamentale pentru fiecare dintre ele. Această lege numită Regulamentele Organice poate fi considerată ca fiind prima ”constituție” a Principatelor Române și a oferit cadrul unei guvernări riguroase și eficiente. Dar rațiunile dregătorilor ruși erau departe de a fi altruiste. În realitate se căuta ca Principatele Române să fie încorporate în Imperiul Țarist unul din motive fiind acela că Îarul dorea ca stăpânirea rusească să ajungă până la strâmtorile Bosfor și Dardanele, iar faptul că ar fi stăpânit teritorii la Dunăre și Marea Neagră l-ar fi ajutat să își atingă acest scop. Aceasta a atras un sentiment rusofob în rândul populație române și cu toate că Regulamentele Organice au fost oarecum inovoatoare și au introdus și lucruri bune în administrarea Principatelor,acestea au fost arse în timpul revoluției de la 1848. În felul acesta românii și-au arătat clar dorința de libertate și de a-și organiza singuri viața politică și administrativă fără amestecul nimănui din afara.

Imperiul țarist a promovat ordinea și eficiența, ce trebuiau asigurate de către clasele avute,drept calea cea mai sigură de realizare a obiectivelor sale pe termen lung în Principate. Țarul Nicolae l-a însărcinat pe contele rus Pavel Kisselef, ofițer energic și administrator luminat, ca reprezentant al său în Principate cu responsabilitatea de a aplica prevederile Tratatului de la Adrianopol de la sfârșitul războiului ruso-turc. Cu toate că titlul oficial al lui Kiseleff era de președinte plenipotențiar al Divanului, el era de fapt – deși nu cu numele – domn al fiecăruia dintre cele două Principate.

În timpul mandatului său care a durat până la 1834 Kiseleff a folosit puterile sale aproape nelimitate pentru a organiza viața politică și economică în conformitate cu principiile acceptate ale vremii. La sosirea sa a găsit Principatele într-o situație disperată în urma ocupației militare otomane. Bolile bântuiau necontrolat, peste tot domea foametea, aparatul administrativ și finanțele erau total dezorganizate, iar inventarul viu de animale de povară de care depindeau țăranii pentru arat și transport fusese primejdios sărăcit. Au fost luate imediat măsuri pentru stăvilirea ciumei ce izbucnise în 1828 fiind numite comisii sanitare la București și la Iași. S-au înființat spitale și s-au trimis medici în zonele cele mai afectate de molimă.

Sfarsitul domnilor Fanarioti

Regulamentele Organice au introdus inovații cruciale în administrația publică. Unul dintre principiile călăuzitoare a fost separarea puterilor în stat. Adunarea Obștească a fost învestită cu autoritatea legislativă. Cu toate că Adunarea nu avea puterea să ințieze legi ea putea să prezinte observațiile sale domnitorului și să aducă plângerile țării în atenția suzeranului și a puterii protectoare (Imperiul Otoman și Rusia). Nu era în nici un caz un organ reprezentativ ci mai degrabă instrumentul unei elite restrânse hotărâtă să își mențină privilegiile. De asemenea erau înlăturate pentru todeauna domniile fanariote și guvernarea Principatelor era încredințată unor principi autohtoni, chiar dacă aceștia de cele mai multe ori guvernau doar cu numele și sprijineau interesele străine.

Ocupația în Țările Române a luat sfârșit ca urmare a îmbunătățirii relațiilor dintre Rusia și Imperiul Otoman. Politica de conciliere a țarului la care s-a adăugat amenințarea militară la adresa sultanului, exercitată de conducătorul Egiptului, Mahomed Ali, au condus la stabilirea unui protectorat rus asupra Imperiului Otoman, care garanta în mod satisfăcător interesele rusești în Principate ceea ce a făcut ca anexarea lor să nu mai fie necesară, mai ales că aceasta ar fi implicat costuri ridicate pentru Imperiul Țarist.

Regulamentele Organice

Prin Convenția de la Sankt Petersburg (29 ianuarie 1834) sultanul a aprobat Regulamentele Organice, iar țarul a promis să evacueze Principatele în termen de două luni. Administrația rusească a luat sfârșit, iar guvernarea Principatelor a fost încredințată unor noi domnitori: Alexandru Ghica în Țara Românească și Mihai Sturdza în Moldova.

Chiriac Diana, Parohia Sfântul Gheorghe, Barcelona

Bibliografie

1. Constantin Daicoviciu-Histoire de la Roumanie, des origines à nos jours
2. Dinu C. Giurascu-Histoire illustree des roumains
3. Keith Hitchins-Românii 1774-1866,Humanitas, București,2013

În primăvara anului 1821 Țara Românească a fost scena unei mișcări sociale și naționale complexe. O mișcare revoluționară a izbucnit în Oltenia și a cuprins cea mai mare parte a Principatului. Cauzele sale se găseau parțial în condițiile insuportabile ale abuzurilor domnitorilor fanarioți și parțial în abuzurile fiscale și administrative ale dregătorilor locali. La alt nivel, câțiva boieri se străduiau să pună capăt suzeranității otomane, în timp ce alții se concentrau asupra izgonirii fanarioților.

Acțiunile lor răspundeau direct puternicului sentiment patriotic și reprezentau o manifestare de conștiință națională care-și găsise deja expresia teroretică în proiectele boierilor reformatori. Cerințele economice și sociale ale țăranilor și aspirațiile politice ale boierilor s-au intersectat în mișcarea condusă de Tudor Vladimirescu, una dintre cele mai influente personalități din istoria modernă timpurie a românilor.

Tudor Vladimirescu se trage dintr-o familie care de două generaţii se lupta să facă avere şi să se ridice peste condiţia în care se născuse. El s-a născut în anul 1780 în comuna Vladimir, judeţul Gorj, părinţii lui fiind Constantin şi Ioana. Ajutat fiind de preotul Pîrvu Cihoiu, a învăţat să scrie şi să citească. La vârsta de doisprezece ani a fost trimis la Craiova, intrând în serviciul boierului Ioan Glogoveanu acesta a învăţat carte şi limba greacă. Ajuns la vârsta de optsprezece ani, a părăsit casa boierului şi a intrat între panduri, după obiceiul judeţului în care se născuse.

În timpul primei domnii a lui Constantin Ipsilanti, Tudor a fost ridicat la rangul de mare comis, iar în a doua domnie a fost numit vătaf de plai la Cloşani. A îndeplinit această funcţie din 1806 până în 1811. În 1820, Tudor izbuteşte din nou, cu sprijinul consulului rus, să obţină vătăşia plaiului Cloşani. În viaţa civilă, Tudor se ocupă cu comerţul şi cu arendăşia de moşie. El exportă vite, cereale în Ardeal şi Ţara Ungurească. Acesta avea şi o cârciumă, la 6 km de Balta, făcută pe moşia sătenilor din Balta.

Eteria

Tudor Vladimirescu împreună cu boierii și țăranii au fost animați să pornească o revoltă generală împotriva dominației otomane dinEuropa de Sud-Est, de o organizație secretă înființată de greci, Philike Heteria (Eteria).Aceasta a fost înființată pe teritoriul Rusiei la Odesa cu sprijinul tacit al autorităților rusești în 1814. La început țarul Alexandru a sprijinit această mișcare dar apoi pentru că a înființat o coaliție împreună cu Imperiul Austriac și Prusia a trebuit să se dezică de această organizație.

Primele ramuri ale Eteriei din Țările Române au fost înființate la Galați, București și Iași dar membrii lor erau în majoritate greci, doar câțiva boieri români alăturându-se lor. Eteria a luat ințiativa organizării revoltei în Țările Române în 1821 dar la început i-a conferit doar un rol secundar în timp ce confruntarea principală trebuia să aibă loc între greci și turci la Peloponez. Cu toate acestea, pe tot parcusul anului 1820, societatea s-a pregătit pentru o eventuală acțiune militară atât în Moldova cât și în Țara Românească iar, în toamna aceluiași an, conducătorii militari angajați în cauza Eteriei, Iordachie Olimpiotul împreună cu asociații săi Ioan Farmache și Sava Fochianos, erau gata să pornească la semnalul potrivit. Conducătorii Eteriei, care s-au întâlnit la Ismail, pe Dunărea de Jos, în octombrie pentru a plănui o revoltă a popoarelor balcanice în sprijinul cauzei grecești, au hotărât să intre în conflict doar dacă forțele otomane ar fi trecut Dunărea. Acest lucru fiind improbabil deaoarece ar fi încălcat tratatele existente cu Rusia și ar fi oferit un pretext pentru o intervenție rusă.

Conducătorul mișcării eteriste Alexandru Ipsilanti se considera un agent al țarului Alexandu al II-lea. El spera că țarul va inerveni cu trupe în sprijinul Eteriei atunci când va fi nevoie. Mihai Suțu, domnitorul Moldovei, își pusese resursele țării sale însprijinul Eteriei sperând să ajungă domn al Moldovei și al Țării Românești îndată ce trupele rusești ar fi intrat în Moldova.

Ipsilanti și confrații săi au făcut pregătrile finale pentru răscoală în noiembrie 1820 având motive întemeiate să creadă că boierii moldoveni și munteni îi vor sprijini întrucât mulți dintre aceștia erau dornici să pună capăt dominației politice și economice otomane. Așa cum aveau să arate evenimentele, Eteria a suprestimat simpatia de care se bucura cauza sa în rândurile claselor românești. Cu toate că un mare număr de boieri și de capi ai bisericii din ambele Țări Române salutau insurecția ca mijloc de a pune capăt dominației otomane o dată pentru todeauna aceștia intenționau să abolească regimul fanariot și să elimine concurența grecească în dobândirea unor funcții politice și a unor avantaje economice. Toți boierii conservatori și liberali, erau puternic influențați de noul patriotism care respingea dominația străină ca de nesuportat.

Revolta românilor

Inițiativa unei revolte armate a românilor a venit din partea lui Tudor Vladimirescu. Acesta avea sarcina de a a-i înarma pe olteni şi de a-l ajuta pe Alexandru Ipsilanti să treacă Dunărea pentru a ajunge în Grecia. La 15 ianuarie s-a constituit un comitet de oblăduire, care i-a poruncit lui Tudor să-l ajute pe Ipsilanti. Astfel, acesta a pornit cu însărcinarea comitetului, scopul acestei acţiuni fiind răsturnarea stăpânirii otomane şi cucerirea independenţei ţării. Dar programul lui nu se limita doar la cucerirea independenţei, ci mergea până la revendicări sociale, cum ar fi egalitatea tuturor în faţa legii şi abolirea privilegiilor boiereşti.

În ciuda cooperării sale strânse cu Eteria, Tudor Vladimirescu nu a devenit membru al acestei societăți. Nici nu a urmărit să-și subordoneze propriile sale obiective țelurilor lor. El a servit doar interesele naționale românești. În momentul în care și-a dat seama că Eteria nu beneficiază de sprijinul țarului așa cum susținea Ipsilanti,Tudor Vladimirescu a căutat să rupă orice legătură cu această mișcare. Din această cauză și pentru că urmărea înfăptuirea țelurilor națonale și sociale românești l-au pus într-un grav, și în cele din urmă tragic conflict cu grecii și marii boieri.

Tudor a intrat în Bucureşti la 21 martie, în fruntea unei armate de trei mii de panduri şi o mie cinci sute de arnăuţi. La stânga lui mergea un preot cu crucea în mână iar la dreapta Dimitrie Macedonski, comandantul arnăuţilor. Tudor a trecut peste voinţa boierilor şi a intrat în Bucureşti, înaintea lui Alexandru Ipsilanti. Dar a doua zi după sosirea lui Ipsilanti, trupele lui Vladimirescu s-au retras la Cotroceni. El însuşi, împreună cu o mână de oameni, a rămas la Bucureşti până la 31 martie/ 12 aprilie, după care s-a mutat la Cotroceni.

Grija lui Tudor de a menaja pe boieri, cu toate sentimentele de ură pe care le nutrea împotriva lor, nu avea decât o singură explicaţie: el îşi dorea să ajungă domn cu aprobarea boierilor, cei care aveau dreptul să aleagă domnul. Dar nădejdile puse în boieri şi în intervenţia Rusiei s-au năruit rând pe rând. Ţarul i-a autorizat pe turci să reprime revolta şi aceştia au intrat în ţară. Atunci Tudor s-a proclamat domn.

În cele două luni de zile cât a domnit la Bucureşti, Tudor a încercat să facă ceva şi pentru ţărănimea căreia îi promisese eliberarea de sub stăpânirea boierilor. Pe de-o parte a încercat să pună capăt abuzurilor administrative şi judecătoreşti, pe de altă parte a intrat în tratative oficiale cu turcii de îndată ce şi-a dat seama că mişcarea eteristă nu mai avea susţinerea Rusiei. Acesta era de altfel singurul mijloc de a scăpa ţara de primejdia unei ocupaţii turceşti.

Tudor Vladimirescu a stat la Cotroceni până la 15/27 mai. De aici a plecat cu toată oştirea în amurgul aceleiaşi zilei. Când a ajuns la Goleşti, şi-a aşezat armata în poziţie de luptă. Iordache, unul dintre căpitanii lui Nicolae Ipsilanti l-a invitat să cadă la pace, dar Tudor a promis să rămână credincios Eteriei şi să-i atace pe turci. Planul a fost dat peste cap când un curier trimis de Tudor, de la Goleşti, i-a dovedit lui Iordache că scena împăcării avea în spate intenţia lui de a face cauză comună cu turcii pentru ai alunga pe Ipsilanti şi pe aderenţii lui din ţară. Planul concentrat între turci şi Tudor era ca acesta, înaintând spre Câmpulung, să cadă fără de veste peste corpul puţin numeros al lui Nicolae Ipsilanti şi apoi să taie retragerea eteriştilor spre munţi. În acelaşi timp, corpul principal al lui Alexandru Ipsilanti avea să fie atacat din faţă de turci. Refuzul căpitanilor de panduri de a-şi urma şeful în politica în care acesta se angajase a dus la ruptura dintre oştire şi comandantul ei.

În dimineaţa zilei de 21 mai, ieşind în faţa lagărului, Tudor a fost imediat înconjurat de căpitanii săi. Căpitanul Iordache ieşi atunci în faţa taberei şi arătă căpitanilor şi pandurilor scrisorile lui Tudor, spunându-le că vroia să-i dea pe mâinile turcilor ca să-i omoare pe toţi. Aceştia au fost nemulţumiţi de atitudinea lui Tudor şi nu l-au mai vrut căpitan. Atunci Iordache, i-a cerut armele şi l-a trimis pe acesta la Mitropolia de la Târgovişte unde noaptea a fost omorât pe malul iazului de pe râul ce curge pe lângă oraş, iar trupul a fost aruncat într-un puţ de lângă grădina Geartol.

Cu toate că mișcarea lui Tudor Vladimirescu n-a avut viață lungă, țelurile pe care a încercat să le realizeze s-au înrădăcinat adânc în conștiința românilor. Proclamarea de către el a dreptului la autodeterminare întruchipa voința generală de eliberare de sub dominația turcească și fanariotă. El a apărat depturile românilor nefăcând nici un compromis, asumându-și întreaga responsabiltate cu riscul asumat se a-și pierde viața. Înfrângerea lui nu a descurajat în nici un caz mișcarea de independență și nu a înăbușit nici curentele de reformă politică și economică.

Chiriac Diana, Parohia Sfântul Gheorghe, Barcelona

Bibliografie:

1.Andrei Oțetea-Tudor Vladimirescu,București,1871
2.Acad.Gheorghe Platon-Despre revoluția lui Tudor Vladimirescu
3.Keith Hitchins-Românii 1774-1866,Humanitas, București,2013