„Caminante, no hay camino, se hace camino al andar”! („Călătorule, nu există cărare, se face cărare mergând!”)
Antonio Machado
Ne uităm increduli cum fierbe România, îngrijorați de soarta alor noștri. Ne dorim pentru ei normalitatea, chiar facem planuri pentru anii în care ne vom retrage la vatră lăsând copiii să-și vadă de viețile lor. Cotidianul nostru cuprinde mai ales liste de cumpărături și ne interesează „închiriez camera de matrimonio cu baie proprie in Coslada (la Rambla) aproape de metro” dar toți avem televizoare cu canale românești în casă.
Dinafară România se vede rău, copil flămând care își suge mucii ajuns adult autofag care se mănâncă pe el însuși începând cu mâinile și nu se mai satură. Niciuna dintre țările care ne găzduiesc nu are tendințe sinucigașe similare iar 28 de ani de rătăcire în labirint sunt mulți ani, o viață de om.
Cioloș a fost un personaj bulversant. Ne-a încurcat pe toți. Un animal tehnocrat care nu ar fi trebuit să existe, element perturbator pornit să încurce ordinea feudală cu erezii logice, ticălos răspândite. Cioloș e dovada că lucrurile pot fi simple, măsurabile, controlabile prin predictibilitate și mai ales clare. Că nu trebuie să fie complicat să trăiești bine de capul tău. Adică fix cum trăim prin țările unde suntem răspândiți. Cioloș ne-a dat speranța că ne-am putea întoarce în țară, la un sistem deslușit care să ne includă. Nimeni nu a înțeles atunci de ce era nevoie de tehnocrați, politica e complicată, dar am acceptat conceptul și ne-a plăcut propunerea. Părea că duceau țara spre ceva familiar, trăim aici după reguli clare iar asta ne priește.
Românii stabiliți în Vest au luat-o de la capăt în cel mai primar sens al cuvântului. Coborâți din autobuz după trei zile pe scaunul strâmt fără arcuri, mirosind a usturoi, cu 20 de euro în buzunar, cărând o plasă de plastic cu chiftele în franzelă și-o apă, avortați în creierii nopții la marginea autostrăzii, au pornit aventura reinventării personale cu mâinile goale iar după câțiva ani, nu foarte mulți, la un schimb de locuință au nevoie de un TIR să se mute. Pe oamenii ăștia e greu să îi minți, să îi cumperi cu găleți roșii de plastic și te înjură groaznic când te revendici șef numit la apelul bocancilor. Nu contează cine ești, cum te cheamă, cine te-a pus unde ești sau ce neamuri ai, nu te cumpără, reprezinți motivul pentru care își văd familia din an în paști.
Reguli puține, clare, acceptabile și previzibile. asta a fost ce l-a făcut mare pe Cioloș. A fost și motivul pentru care diaspora a votat masiv pentru Iohannis, un neamț, fost primar de Sibiu. Toți am fost în vizită la Sibiu și ne-a plăcut, am fi vrut o românie ca în Sibiu. Cel puțin.
Credeam că cei de acasă vin spre noi, că o să ne întâlnim undeva la mijloc și ne vom întoarce. Nu e cazul, vom fi diaspora încă pentru mult timp de acum încolo. Ne construim comunitățile după mintea și puterile noastre, continuăm să ne urmărim interesele care pe unde trăim.
Între timp, în țară, inflația crește, banii noștri nu mai au aceeași valoare, prețurile au explodat, costă 200 de euro un căruț decent de 80 la orice Lidl din Spania, motorina are preț de Monaco, prin curtea economiei românești pare că nu deretică nimeni. Guvernele se succed cu frenezie lăsând pe nepusă masă partenerii europeni fără interlocutori frecventabili iar agenda nu aduce nici pe departe a proiect de țară european.
După ultimele alegeri speram la curse TAROM ieftine pentru destinații europene, pentru noi, nu spre Azerbaijan sau Tbilisi. Speram la o companie românească care să ne transfere convenabil banii, la un asigurator român care să ne îmbie cu polițe pentru repatrierea decedaților, la o teleco cu oferte pentru televiziunea românească prin internet, la centre comunitare în comunitățile extinse sau o bancă românească în Barcelona să ne plătim hangaralele prin conturi.
Prioritățile diferă mult față de ce credeam noi că vor fi în urmă cu doi ani, atunci când n-am putut vota dar ar fi putut s-o facă cei care ne întreabă astăzi de chirii și grădinițe ieftine în Barcelona. Cei care vin acum în diaspora sunt altfel decât cei care eram cu ani în urmă, noi am venit de nevoie, ei sunt cei care sar din tren în plină viteză, cu toate riscurile, acum când înțeleg și nu le place direcția spre care se îndreaptă.