„Stătea sprijinit pe balustrada balconului, privind fără gânduri forfota din jur. Cartierul se pregătea de sărbătoare, toată lumea era pe stradă, pregătind evenimentul aşteptat tot anul. Era o sărbătoare care îi plăcea în mod deosebit, toată lumea cumpăra şi dăruia celor dragi cărţi şi trandafiri. Arabii de la parter aveau deschis, ei nu închideau niciodată magazinul alimentar plin de mirodenii ciudat parfumate. Trebuia să coboare să-şi cumpere o pâine, mai târziu probabil va fi prins de agitaţia zilei şi va uita. Cu toată forfota momentului, se simţea perfect desprins de lume, acolo la etajul cinci al blocului în care îşi ducea zilele şi unde agitaţia vecinilor de cartier părea să nu-l atingă şi pe el.
Trăia de trei ani în cartierul rău famat al acestui frumos oraş. Era plin de marocani, arabi, negri, sudamericani, români, bulgari, ruşi, ucrainieni. Toate naţiile lumii păreau să-şi fi dat întâlnire în cartierul care mirosea exotic şi uneori, foarte familiar. Sub el stătea Mamadou, de fapt familia lui Mamadou. Un negru african, ajuns cu barca din Africa lui, o barcă ca o coajă de nucă pe care veniseră înghesuiţi el şi cei patru copiii ai lui. Şi cele două neveste. Alături de restul africanilor, vreo treizeci în total, care supravieţuiseră miraculos traversării. Apoi şi-a adus şi restul familiei, adică o parte a ei, celor cărora reuşise să le plătească enormele taxe mafiote cerute la traversare. Celor rămaşi le trimitea bani în fiecare lună, trimitea vreo 50 de euro, mai mult nu reuşea. Dar şeful satului în care se născuse îi împărţea corect, aloca familiilor cu probleme sumele mai consistente şi astfel avea toată lumea de mâncare în satul lui. Mamadou lucra acum la fabrică, acolo unde se primeau peştii proaspeţi şi unde tranşa şi curăţa prada pescarilor locali. Câştiga atât cât să-şi îmbrace şi hrănească familia de aici şi cea rămasă acasă. Nevestele lui nu lucrau, erau analfabete şi ar fi fost aproape imposibil să înveţe limba ţării de adopţie. În plus, nevestele lui purtau burka, nu doreau să renunţe la tradiţiile lor şi era cu atât mai greu să fie acceptate undeva la muncă. Copiii mergeau la şcoala din cartier, învăţau limba, să scrie şi să citească şi asta îl umplea pe tatăl lor de mândrie şi de speranţă. Îşi amintea de ziua în care copiii au văzut pentru prima dată apa curgând la robinet. S-au uitat înspăimântaţi la jetul limpede care se scurgea în chiuvetă, încercând să reţină apa şi să caute pe unde se pierde. Sau ziua în care, o organizaţie caritabilă din oraş i-a invitat la una dintre piscinele municipale din oraş. Copiii lui Mamadou au refuzat să se bălăcească alături de restul copiilor, nu puteau înţelege de ce apa aceea limpede şi curată este folosită pentru ceva atât de inutil şi prostesc.
Lângă el stătea Angelica, guraliva columbiancă din apartamentul căreia răsuna salsa şi reggaetonul, spre exasperarea bătrânilor catalani care stăteau chiar sub ea. Dar pe Angelica nu se putea supăra nimeni, avea mereu zâmbetul pe buzele ei cărnoase de latină şi avea întotdeauna timp pentru nevoile vecinilor. Angelica spăla scara blocului pentru o sumă modică şi alte câteva scări de bloc, asta pe lângă casele în care făcea curăţenie de câţiva ani. Îşi plătea la timp partea ei de chirie, cheltuielile, iar restul îl trimitea acasă. Mama ei rămăsese cu copiii, al ei şi al surorii ei, plecată şi ea de ceva vreme din Columbia. Nu câştiga mult Angelica, dar acasă ar fi murit de foame cu toţii, dacă ar fi rămas. Nu-şi văzuse copilul de şapte ani încheiaţi, îl vedea doar pe ecranul calculatorului din când în când, dar tot avea zâmbetul pe buze şi o vorbă bună pentru fiecare. Şi nici nefericită nu era Angelica, ţara asta fusese generoasă cu ea şi banii pe care îi trimitea lunar acasă erau pentru majoritatea celor din ţara ei o mică avere. Angelica împărţea apartamentul cu două rusoaice, amândouă lungi, slabe şi blonde, două pete de culoare în cartierul celor cu piele cafenie. Nu ştia prea multe despre ele, apăreau de obicei dimineaţa, le aducea cineva cu o maşină neagră, cu geamuri fumurii. Păreau mereu prea dezbrăcate pentru aerul rece al dimineţii, salutau scurt şi cu capul plecat. Le vedea apoi plecând seara, cu aceeaşi maşină, la fel de zgribulite și tăcute. Mai stătea şi pictorul mexican, ajuns cine ştie cum tocmai în Europa şi care împărţea camera cu Daren, nigerianul solid şi negru ca tăciunele, care nu-şi găsea niciunde de muncă. Daren vorbea perfect franceza, engleza şi spaniola, fusese profesor în ţara lui. Acum îl ajuta pe colegul de cameră atunci când era ceva suplimentar de muncă pe şantier. Daren n-avea bani să trimită acasă, n-avea bani să-şi plătească nici partea lui de chirie. Cu toate astea, de foame nu murea nimeni în casa Angelicăi. La două-trei zile, Angelica umplea căruciorul de la supermarket cu baghete de pâine albă, proaspătă şi multe cutii de lapte. Cu pâine şi lapte în casă, nimeni nu moare de foame.
Mirosea a peşte prăjit, înţepător şi puternic. Muzica din apartamentul vecin nu reuşea să
acopere zgomotul străzii. Grupul marocanilor de la colţ începea să se adune încet, încet. Poliţia trecea cu masina la fiecare sfert de oră, pentru intimidare. Marocanii însă n-aveau treabă cu nimeni, îşi spuneau poveştile de peste zi, ca şi cum ar fi stat pe prispa din faţa casei. Poate doar încurcau puţin trecerea pe trotuarul ocupat. Arăboaicele se adunau în grupuri mari, înconjurate mereu de o puzderie de copii care se ţineau de fustele lor. Nu se amestecau niciodată cu negresele colorat îmbrăcate, cu turbanele lor fanteziste şi cu şlapii de gumă în picioare. Şlapii nu le lipseau niciodată din picioare, nici măcar iarna, când temperatura scădea uneori sub 5 grade, aşa cum nu le lipseau nici copii, legaţi de trupul lor cu şaluri, după tradiţia africană. Arăboiacele şi negresele, în grupurile lor separate, povesteau zgomotos, îşi atenţionau mulţimea de copii care le însoţeau în permanenţă ca un stol de vrăbii şi se comportau ca oricare alt grup de femei din lumea asta.
Mirosul de mâncare i-a amintit de pâine. Şi-a tras pantalonii pe el şi a coborât la Jamal, după o baghetă proaspătă. Jamal l-a invitat la un ceai de mentă şi au stat puţin de vorbă. În timpul ăsta a intrat în magazin Gheorghe, românul care lucra pe camion. Şi-a cumpărat faină de mămăligă, avea musafiri la masă și pregătea o tocană ca acasă. La magazinul lui Jamal se vindea cea mai bună făină de porumb din cartier. A mâncat o prăjitură cu miere, poate prea dulce pentru el şi i s-a făcut poftă de o bere rece. Cartierul era deja plin de tarabe cu cărţi, vechi şi noi. A ales una şi s-a aşezat la o terasă. În timp ce-şi sorbea berea, se gândea la culorile cartierului în care trăia, la cărţile de pe tarabe şi la toate poveştile ştiute şi neştiute din spatele fiecărei uşi. La cartierul lui ca o lume, plin de mirosuri exotice, debordând de culori exuberante, cartierul în care curgea apă curată la fiecare robinet şi în care nimeni nu murea de foame, atâta timp cât exista lapte şi pâine în casă.”
Mai mult cu Delia Oltea Rusu citind volumul „Sarme si Portocali” – il gasiti online aici: