“Ma numesc Oana Boza , am 21 ani şi sunt Berbec, tenace şi încăpăţânat. M-am născut la sat, într-un colţ de rai, într-o comună frumoasă, dintr-o familie modestă.
Fiecare dintre noi avem amintiri, nostalgii, despre locul unde ne-am născut, unde am învăţat a spune primul cuvânt şi unde am facut primul nostru pas. Fie că suntem născuti la oras sau la sat, mereu de locul copilăriei ne vor lega dulci amintiri. O comună în nordul județului Galați, cu oameni gospodari, primitori si frumosi. Satul copilariei mele este ca intr-un basm minunat, cu dealuri si paduri frumoase. Acolo am copilarit, iar amintirile pe care le am despre anii aceia imi luminează viaţa. Imi aduc aminte, cu zambetul pe buze, de toate nazdravaniile copilaresti – Sunt mandra de satul meu, de frumusetea lui speciala, Radestiul – este o creatie a Lui Dumnezeu. Un colt de rai.
-Există în lume un loc al primelor amintiri, acolo unde sufletul fiecăruia dintre noi a îmbrăcat pentru prima data haina luminii. Străbatem multe drumuri prin lumea mare, dar gândul ne zboară fara sa vrem spre locul unde ne-am născut. La căsuța părintească ce îmi pare mai frumoasă ca palatele din povești veghează fără odihnă chipul tatei, să mă ocrotească și să mă ferească de orice rău. Dragostea bunicilor îmi încântă sufletul cu cele mai minunate povești. Și cu câtă rabdare și blândețe îmi răspund la multele întrebări pe care le pun! Sfaturile bune ce mi le-au dat, nici măcar o zi nu le voi uita.
Tabloul cel mai încântător al satului se contureaza toamna. Pădurea ruginie cu pete verzi și aurii stă de strajă alături de livezile încărcate de roade. Parfumul fructelor coapte răspândit în aer pătrunde în cea mai dosnică încăpere a casei. În scurtă vreme anotimpul alb îi cheamă pe bunicii mei să țeasă povești la gura sobei obiectul fascinatiei copilului care eram. Poveștile din casa părintească vor rămâne în comoara amintirilor, acolo unde satul meu natal este cel mai minunat loc din lume. Cand vorbesc despre satul meu natal,as povesti neintrerupt. As povesti cu atata nostalgie si atat drag despre satucul meu frumos. ACASA.
Suntem 4 frati, eu si fratii mei am ramas orfani de TATA la o varsta frageda, copii inca. Eu aveam numai 12 ani cand pe mama a inzestrat-o vaduvia de tanara. S-a mai inzestrat cu un grad in plus. GRADUL de TATA. Imi este foarte dor de el si-l iubesc mai mult decat cuvintele o pot spune. Va ramane intotdeauna in sufletul meu si amintirea mea. Imi este foarte greu sa vorbesc de trecut, presupun ca trebuie sa ma întorc în mine, sa-mi triez valorile, sa-mi distrug lanturile ce ma tin încatusata de resentimente, sa-mi exersez forta aripilor pentru a putea parcurge mai usor cealalta etapa a vietii, adolescenta, pe care s-o traiesc cu adevarat.
Mi-am dat seama ca intr-o lume plina de mistere si de frumusete, bucuria clipei pare să fie pe primul loc pentru toata lumea, numai pentru mine clipa are cu totul si cu totul alta valoare. Stau asezata pe pragul adolescentei, privesc nostalgic inapoi spre copilaria petrecuta între vise si dezamagiri, între zambete si lacrimi, intre „a avea” si „a nu avea” si ma întreb ce trebuie sa iau cu mine mai departe. Trebuie să iau amintirea acelor clipe minunate pe care le-am petrecut alaturi de mama mea cand revenea de pe meleagurile straine, amintirea mangaierilor primite de la ingerasi în fiecare seara dupa ce perina mi se uda de lacrimile amare ale copilului amagit de dorul soaptelor mamei. De la varsta de 12 ani, am devenit mama si pt fratii mei. Treburile gospodaresti in locul mamei, preluasem eu stafeta. Înghesui repede în întunericul sufletului alte amintiri, care mi-ar otravi adolescenta, amintiri a caror însemnatate abia acum începeam s-o vad.
Acum încep sa înteleg de ce ma alaturam mereu copiilor ai căror parinti erau plecati la munca, în „străinatate”! Deseori priveam fetele prichindeilor de pe holurile scolii si-mi dadeam seama care imi seamana după cenusa asternuta pe ochii lor. Ochii celorlalti erau plini de lumina, pe fetele lor trona zambetul încrederii, iar pasii aveau elasticitatea falfaitului de aripi, în vreme ce noi, cei lasati în grija bunicilor, avem miscarile umbrei si stralucirea rece a ghetii. Încerc sa uit momentele de deznadejde cumplită provocate de plecarea mamei. Doamne, cat de groaznica era trecerea din bratele calde ale mamei în cele tremuratoare ale bunicii! Cat de mult îi uram vocea soptita, în spatele căreia și ea încerca să-și ascundă neputința, cu care ar fi dorit să-mi potolească urletele mute izvorate din sufletul ars de despărțiri asemănătoare! Eram bolnava de dorul mamei.
Câte am uitat să fac în copilărie, încercând să-mi număr „pașii înălțării” prin zilele trăite despărțită de cei dragi! Zilele mi se păreau cumplit de lungi, așteptam apusul soarelui mistuită de dor. Toată lumina soarelui, pierdută în timpul zilei, se revărsa în vocea mea și strigătul meu grăbea trupurile gârbovite de muncă ale bunicilor spre casă. Eram în al noulea cer cand stiam că voi vorbi cu mama.
Acum îmi dau seama că, totuși, nu l-am urât niciodată pe Dumnezeu, nu l-am considerat vinovat de durerea mea și a tuturor copiilor aflați în aceeași situație ca mine. Oare de ce? Nu există om fără o fărâmă de speranţă sau de veselie, asa cum nimanui nu ii este straina o fărâmă de tristeţe. Mă gândesc că trebuie să fii fericit atunci când mândrul soare răsare sau apune, să te gândeşti că, la fel cum acesta apune pentru ca a doua zi să răsară din nou, în toată splendoarea lui, la fel trebuie să trăim și noi bucuria/tristețea fiecărei clipe. Trebuie să fii fericit atunci când ştii că ai pe cineva pe care te poţi baza în orice moment plin de tristeţe, când simţi că întreaga lume s-ar putea prăbuşi peste tine într-o clipă. Ai putea cunoaşte o fericire dincolo de raţiune privind bucuriile vieţii, privind cum în fiecare zi apare ceva nou, cum oamenii încearcă să fie mai buni şi cum, pe zi ce trece, bunătatea ne face să ne simţim sensul în acest univers plin de încercări.
Si povestea continua…