Pentru oricine, data de 24 ianuarie 1859 rămâne piatra de temelie a românismului, e ziua în care cele două provincii istorice Moldova şi Ţară Românească s-au unit spre a forma nucleul viitoarei Românii Mari. Se cuvine să acordăm atenţie sporită evenimentului istoric fără de care astăzi nu am putea vorbi despre neamul, poporul ori naţiunea română.
Într-un climat internaţional atât de complex şi complet ca cel al primei jumătăţi a secolului al IX lea, anii în care Rusia intrase în izolationism politic după înfrângerea suferită în Războiul Crimeii iar Franţa şi Anglia pozau în arbitrii politici ai Europei, ne putem întreba ce a determinat Marile Puteri să accepte această unire realizată prin politica faptului împlinit. O scurtă cronologie a evenimentelor de după 1800 ne arată că efeverescenta de pe scena politică europeană nu era neapărat favorabilă chestiunii româneşti (ideii de unire); o privire mai atentă însă va scoate la lumina abilitatea diplomaţiei româneşti a perioadei la care ne referim şi asta cu resurse limitate, cu încă simple agenţii diplomatice în cancelariile Europei.
Oamenii politici ai spaţiului românesc au acţionat pe deplin conştienţi că spaţiul autohton era o unealta în mâinile Marilor Puteri dar au ştiut în acelaşi timp să transforme interesul tocmai interesul altora în cauza autohtonă. Aşa se face că în cadrul lucrărilor Conferinţei de la Paris din anul 1853 ei au reuşit să obţină încuviinţarea unor Adunări Ad-Hoc care să evidentieze (sau nu?!) dorinţa de unire a românilor din Moldova şi Ţară Românească. Cu rezultatul acestui tip de referendum naţional (pro unionist) în scris, Marile Puteri s-au văzut nevoite la Conferinţă în anul 1858 să admită unirea la nivel federativ al Modovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat. Ceea ce stipula însă actul conferinţei iar românii au ştiut să folosească în favoarea lor nu erau articolele privitoare la denumirea oficială de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, nici că fiecare în parte dintre urmă să aibă propriul sau domn, guvern şi organ legiuitor ci faptul că se cerea organizarea de alegeri în ambele principate în vederea desemnării domnitorilor. Ei, iată dovadă agerimii clasei politice româneşti: niciunde în tratat nu se prevedea că persoană celui ales domitor în Moldova să fie altă decât în Ţară Românească. În urmă organizării alegrilor la Iaşi (5 ianuarie 1859) şi Bucureşti (24 ianuarie 1859) unicul domitor ales este ofiţerul de carieră Alexandru Ioan Cuza.
Evenimentele ce au urmat momentului 24 ianurie 1859 s-au succedat cu repeziciune, deşi Imperiul Otoman şi Austria au reacţionat şi au luat poziţie fermă faţă de “actul de rebeliune” al românilor, acuzaţi că ar fi încîlcat cu bună ştiinţă prevederile tratatelor internaţionale, ameninţând chiar cu o reacţie militară, cauza românească a avut de câştigat. Sigur că Marile Puteri “au lăsat garda jos” mai ales în momentul în care pentru unirea românilor şi-a manifestat susţinerea deschisă Napoleon la III lea, la rândul său mult mai preocupat de iminentul conflilct franco-austro-piemontez.
Este de adăugat vehemenţă cu care domnitorul Alexandru Ioan Cuza a refuzat să se lase intimidat de Poartă dar mai ales acţiunile agenţiilor diplomatice româneşti în marile capitale europene. Toţi aceşti factori cumulaţi au determinat în cele din urmă toate Marile Puteri să recunoască înfăptuirea Micii Uniri – rezervat şi reticent a rămas Imperiul Otoman care a trimis în septembtie 1859 firmanele de investiruta dar recunoscând această unire doar pe durata domniei lui Alexandru Ioan Cuza..
Astăzi când sărbătorim cu fast sau pe alocuri doar cu nostalgie 157 de ani de la unirea în plan federativ a Pricipatelor Moldovei şi Ţării Românesti să privim cu mândrie şi onoare la diplomaţii şi politicienii de atunci care au ştiut să susţină cauza românilor mai bine decât o facem noi azi.
Hai să întindem o hora mare şi să cântăm cu toţi, aşa cum ne îndemna încă din 1856 Vasile Alecsandri:
„Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!”