Curcubeul
… Cică a fost odată ca niciodată, pe la răsărit de soare și-a luat Făt-Frumos merinde și s-a pornit la vânătoare să-i aducă Ilenei Cosînzeana rărunchi de căprioară, căci de vreo săptămână era țintuită la pat și Sfînta Vineri i-a spus, că rărunchii îs leacul cel mai mare. A înșeuat el un cal alb ca spuma laptelui de se lumina pădurea, și-i mai avea alături pe Ogarul cu Dinții de Argint și Arcul cu Săgeată de Aur, și cum își făcea el pârtie prin hățișuri, aparu o ciută cu umblet mlădios, încît lui Făt-Frumos i se făcu jale s-o răpună și s-a gâdit voinicul:
– Mai bine să împing o săgeată în Barbă-Cot, că a încălecat pe un nour și se tot duce să acopere soarele.
Și a ochit Făt-Frumos în nourul cela, dar n-a nimerit. Iar între timp soarele a topit nourul de l-a prefăcut în ploaie și cînd a căzut odată Barbă-Cot s-a cutremurat pământul din țâțâni, de au răsărit pe dată munții și au apărut râurile…
Și după ce și-a mai venit în fire, s-a aruncat Barbă-Cot pe un nor și mai mare. Acum lui Făt-Frumos îi era și mai greu să-l răpună și atunci unde face calul lui năzdrăvan cu glas omenesc: „Stăpâne, stăpâne, dă-mi voie să mă răfuiesc eu cu dânsul”.
Și a zvârlit din copită, că s-a desprins potcoava cea de aur și când l-a pălit în frunte pe Barbă-Cot, s-a rostogolit de-a berbeleacul și s-a prăbușit în inima pământului, de unde nu v-a mai ieși niciodată.
Și după aceea s-a făcut multă lumină și pe cer a apărut o frumoasă potcoavă, purtând culorile Soarelui, Grîului, Mării… Și când a zărit Ileana Cosînzeana această frumusețe parcă i s-a luat cu mâna boala și ea a șoptit încet cu duioșie: „Bună ziua, Mărite Curcubeu, din culorile tale aș vrea să beau” … Din culoarea roșie i-a dat vin, din cea galbenă – grîu, din cea albastră – apă tămăduitoare, din cea verde – aer de pădure.
M-am suit pe-un curcubeu și v-am spus ce știu si eu…