---

Când am decis să plecăm din Spania către casă, aveam deja ani buni trăiţi aici, ani care au dat naştere în timp la obiceiuri şi tradiţii noi, la prieteni buni şi la multe reinventări personale. Fetele mergeau la şcoală, aveau prieteni, iar micuţa mea avea accent catalan. Cu toate că nu era nici mai rău, nici mai bine decât alţi adolescenţi ai românilor emigraţi, cea mare mă ameninţa că la 18 ani se întoarce în România, iar micuţa făcea ce fac fraţii mai mici: o imita. Am avut intr-adevăr probleme de adaptare cu fiica mea cea mai mare. Vara le lăsam pe amândouă acasă, în vacanţă. Noi munceam toată ziua, vara era lungă si toridă, iar pentru ele doream ce e mai bun. Ori, în acele momente, cel mai bun era libertatea de pe uliţa prăfuită, din satul în care crescuseră şi unde erau prietenii din copilărie. N-am reuşit să-i scoatem România din cap, pentru că o ţară nu poate fi scoasă din capul nimănui. Poate fi conservată într-un loc special, pe care să-l administrezi cu grijă, cu acces limitat, în doze realiste şi nepericuloase.

Am plecat de aici, lăsând brutăria din colţ, de unde cumpăram pâine de căţiva ani, măcelăria preferată, coafeza şi cosmeticiana, vecina de la doi, prietenii care deveniseră ca o familie pentru noi, un serviciu stabil. M-am dus spre casă cu reţetele lor, îndrăgostită pentru vecie de salatele simple, de fructele de mare pe care le descoperisem aici şi de maslinele verzi, care mi-au creat adicţie.

Odată ajuns acasă, realizezi că nu toate sunt aşa cum ţi-ai amintit, multe chestiuni conservate în memoria ta sunt total deformate de doruri, nostalgii, de inimă albastră şi singurătăţi dureroase. Dar eşti acasă, acolo unde mereu ai visat să fii şi de fapt, e singurul lucru care mai contează.

Vă invit să citiţi unul dintre textele scrise în România, un scurt rezumat al furtunilor declanşate in mintea şi sufletul meu de această mutare. Vă mulţumesc pentru lectură şi vă aştept săptămâna viitoare, cu o poveste concretă, despre integrarea fiicelor mele în sistemele şcolare de aici şi de acolo.

De ce te-ai întors?

N-aş putea să vă spun de câte ori am auzit această întrebare! Ca un reproş, ca o curiozitate, ca o ironie, sau pur şi simplu, adresată ca pe o consolare, pentru o pierdere dureroasă. Îmi amintesc o fostă colegă de muncă din Spania, ea mă încuraja să mă intorc în ţara mea. Îmi vorbea despre acomodare, ori acomodarea în casa de unde ai plecat, pare mult mai simplă decât în sens contrar. În mod logic, aşa ar trebui să fie. Vorbeşti limba, chiar dacă unele cuvinte îţi sunt încă străine. Ele, cuvintele care denumesc obiecte şi tehnologii devenite uzuale doar după plecarea ta,le deprinzi târziu, nu-ţi sunt la îndemână şi lucrul acesta te face să pari un farsor. Bancomatul este cajero, cardul este tarjeta, laptopul era portabil. Dar prietenii tăi se obişnuiesc cu lipsurile de vocabular, le acceptă, ajung chiar să cunoască cuvintele tale ciudate, denumind obiecte uzuale, le traduc şi celor din grupul tău lărgit.

Lumea se obişnuieşte cu revoltele izbucnite fie din banalităţi, fie din probleme vitale: nu primeşti plasă la cumpărături, n-au rest şi te trimit pe tine să schimbi bani pe care nu-i schimbă nimeni, copiii îţi sunt batjocoriţi de sistemul şcolar românesc, sistemul medical îţi este o necunoscută, nimeni nu-ţi răspunde la reclamaţii, la petiţii şi sesizări, nu ştii la cine să apelezi şi nimeni nu-ţi explică ce să faci ca repatriat. Abia acum realizezi că este o umblătura mare şi cu repatrierea, nu doar cu expatrierea. În plus, la fiecare izbucnire, ai parte de un zâmbet ironic, şi de o replică menită să-ţi amintească că a fost alegerea ta. Ei ţi-au spus, de ce te-ai întors?

Nu-mi amintesc foarte clar sosirea, îmi amintesc în schimb plecarea din Spania. Ciudat cum îţi rămân în memorie momentele care marchează, iar despre asta îţi dai seama în timp, după ce amintirile îşi decantează emoţia. Acasă, timpul părea să fi încremenit în epoca tinereţii tale, pierdute printre străini, părea c-ai revenit la anii pe care îi credeai cei mai buni. Eşti fericit o vreme, te cauţi printre amintirile acelor ani, încercând să redescoperi omul care ai fost, atunci când ai plecat. Îngropi prin cutii de la Ikea dovezile amintirilor recente, aşa cum ai făcut cu celelalte, atunci când ai plecat din lumea în care acum te-ai întors. Sunt momente de confuzie, nu reuşeşti să-ţi aminteşti chipuri, nume.

Oamenii din viaţa ta se amestecă, se încâlcesc între etapele parcurse, uneori le vorbeşti în catalană foştilor colegi de liceu, pentru că pur şi simplu nu mai ştii unde să-i situezi în viaţa ta. Eşti defazat şi confuz, pare că fusul orar îţi vine de hac, deşi între locul abandonat şi satul tău din Apuseni sunt doar două ore de diferenţă. Umbli prin lume ca un somnambul , eşti ba în casa de acolo, ba în cea de aici, iar în vise eşti undeva într-un loc pe care nu reuşeşti să-l defineşti nici geografic, nici spiritual. Te trezeşti fiind o străină printre ai tăi, deşi îi simţi ai tăi, aşa cum niciodată nu i-ai simţit pe cei de acolo.

Nu este o dramă, n-am resimţit întoarcerea ca pe o dramă, dar categoric este o nouă provocare. Te obişnuieşti să vezi în asta o binecuvântare. Mergi înainte, suspinând în ritmuri de flamenco, şi dansând pe ritmurile unei societăţi pe care o accepţi, înainte de-a te accepta ea. Este acelaşi joc, doar că îl faci cu mult mai mult curaj, sunt oamenii tăi, cei care continuă să-ţi pună mereu şi mereu aceeaşi întrebare stupidă: de ce te-ai întors?

După ce-ţi trece entuziasmul şi bucuria provocării, ajungi să te întrebi şi tu acelaşi lucru. Pare că nimeni nu te vrea, nu prea eşti de folos, aşa cum ai crezut c-o să fii. Ai o vârstă, experienţa ta nu contează pentru că prefixul vârstei este unul nefericit, iar problema cea mai gravă e că nu mai ai pile, cele care încă dictează în ţara ta. Nu-ţi poţi încă răspunde la întrebarea cu întorsul, dar îţi reaminteşti foarte bine de ce ai ales să pleci de aici. Îţi cauţi un drum, îţi faci un drum, te împiedici de birocraţia despre care ai uitat.

Trec ani până când să realizezi că nu vei înţelege niciodată sistemul după care funcţionează societatea din care ai fugit odată. Unele bobârnace le încasează copiii tăi, acestea fiind cele mai grave şi pe care nu le poţi ierta. Sistemul şcolar românesc este o catastrofă pentru copiii reveniţi în ţară. Unele lovituri au repercursiuni asupra contului tău bancar. Îţi cumperi, printre altele, dreptul de a-ţi folosi propria maşină, singura maşină a familiei, adusă de dincolo. Plăteşti pentru ea o taxă enormă, ca să poţi umbla pe şoselele sparte şi strâmbe ale patriei tale.

Sănătatea te costă enorm, dar asta e problema tuturor, nu doar a ta. Te obişnuieşti cu dispreţul de-a fi clasificat căpşunar, cu asta te-ai învăţat de dincolo, atât doar ca acolo erai un emigrant. Într-un târziu, îţi găseşti şi tu rostul, copiii tăi la fel, maşina îmbătrâneşte şi până la urmă, o schimbi. Amintirile se decantează şi ele, îţi faci noi relaţii, legi noi prietenii, îţi construieşti o viaţă nouă. Eşti altul, din nou. Ai trăit, ai răspuns unei provocări. Şi poate, în sfârşit înţelegi şi tu de ce te-ai întors.

În fond şi la urma urmei, nu trebuie să înţeleagă nimeni de ce ai ales să te întorci. Este suficient să înţelegi tu!