Nu mi-am dorit niciodată să mă fi născut bărbat, chiar dacă părinţii mei aşteptau un Radu şi n-aveau pregătit un nume pentru o fiică. După cum mi s-a povestit , cu câteva zile înainte de a veni pe lume, mama a întrebat ca din întămplare: „Şi dacă e fată?”
Nu că ar fi fost imposibil, zic eu, probabilităţile erau clar de 50 la sută! Şi nici că m-ar fi abandonat, sau dat spre adopţie, sau schimbat în maternitate cu vreun băiat născut în aceeaşi perioadă! A fost pur şi simplu o revelaţie, nu le trecuse prin cap c-aş fi putut ieşi fată. Nici acum nu ştiu cum de nu mă cheamă Rada, ar fi fost un nume care ar fi putut salva lipsa de inspiraţie, deşi nu m-ar fi transformat în băiatul pe care îl aşteptau amândoi. N-am avut fraţi, nici surori, dealtfel. Verişorii mei primari, băieţi, au crescut departe de mine, ambii şi unicii pe care îi am din partea celor doi părinţi. N-am avut alte modele masculine în viaţă, în afara tatălui meu, dus devreme dintre noi, dar care în mod categoric a fost un model care a însemnat cât toate celelalte modele masculine lipsă.
Nu ştiu acum să vă spun cu precizie când am început să mă simt femeie. Şi să fiu fericită cu destinul meu. Nu cred c-a fost atunci când m-am transformat oficial femeie, din copila care eram. Acel moment se pierde printre amintiri în care mă jucam cu păpuşile de la vechea fabrică din Arad, în care momentele stânjenitoare provocate de entuziasmul exagerat al mamei mele sunt singurele pe care mi le amintesc. Poate a fost atunci când tata mi-a dăruit primul buchet de lăcrămioare, la un început de martie, ca o recunoaştere oficială a faptului că are în casă încă o femeie.
Mi-am dorit mereu fiice, pe care le-am şi avut. Nu m-am văzut niciodată mamă de băieţi şi nici n-am fost, spre dezamăgirea unora. Numele meu de fată s-a pierdut pe ramura mea, dar desigur, se va pierde şi cel pe care acum îl port. Cât contează asta şi cui îi pasă, habar nu am! Mie una, deloc.
Nici numele meu şi nici numele lor nu contează, în ecuaţia actuală. Am născut trei fete, am alăptat natural, am muncit cot la cot cu bărbaţi, am studiat, am plecat, am revenit, am mai făcut câte-o ciorbă între timp, după care m-am dus la coafor, ca să-mi refac imaginea. Când n-am putut să fac ceva, l-am rugat pe el s-o facă. De exemplu, eu fac o friptură şi îl rog pe el să deschidă sticla de vin cu dop de plută. Asta nu pot s-o fac, am degete subţiri şi n-am deloc putere în mâini. Nu mă simt neputincioasă, nici incapabilă şi nici defavorizată, pentru că am născut trei copii şi am alăptat natural. E drept că s-au inventat tirbuşoane care aproape scot singure dopurile de plută din sticlele de vin, dar acelea se strică mereu. E drept şi că bărbaţii deviază uneori, nu sunt mereu acolo unde ar trebui să fie, ca să scoată dopurile din sticle. Mi-am acceptat cu bucurie condiţia de femeie, tocmai pentru că m-am văzut mereu ca o egală a perechii mele masculine. Nu fac caz de posibilităţile mele financiare pentru a găsi variante ajutătoare neputinţelor mele, deşi am înţeles că toate pot fi depăşite: mecanicii schimbă roţi la maşină, electricienii repară prize, grădinarii tund gazonul, copii se fac in vitro şi pot fi perfect de bine educaţi în familii neconvenţionale. Bărbaţii se depilează şi îşi pensează sprâncenele, in timp ce femeile urcă tot mai sus în funcţii de conducere . Rozul nu mai este demult o culoare doar pentru femei, aşa cum nici concediul de maternitate nu mai e doar pentru mame. Avem şi concediul de paternitate, avem prea mulţi copii abandonaţi de mame, abandonaţi de taţi, dar avem şi familii neconvenţionale, în care copii cresc fericiţi şi iubiţi. Lumea s-a schimbat mult şi asta îmi dă speranţe, pentru că sunt mamă de fete, aşa cum mereu m-am visat. Pot să cred că lumea se va schimba într-atât, încât nimănui nu-i va păsa care dintre numele de familie se va moşteni şi care se va pierde.
Habar nu am cum e să fii bărbat. Habar nu am cum văd ei femeia şi nici nu pot să-mi explic de ce unii dintre ei n-o văd aşa cum e: reflecţia lor, intr-o jumătate din populaţia cu care împart o planetă. Mai ştiu, pentru că am văzut-o cu ochii mei, lumea se schimbă. Uneori în bine. Devenim liberali în gândire, ne dezbrăcăm de convenţii false, învăţăm să ne susţinem drepturile şi ne învingem teama de-a ne exprima liber. O facem împreună, bărbaţi cu femei. Lumea se va schimba, fie ca eşti cu lumea, fie că eşti împotriva ei. Şi dacă încă nu eşti capabil s-o vezi deja aşa cum va fi cu siguranţă, vei rămâne marginalizat, invizibil, mergând un pas în urmă, cu faţa acoperită, fără drept de replică, molestat, abuzat, ridiculizat, uneori mai prost plătit decât egalul tău, folosit… Vei fi reflecţia imaginii pe care acum o vezi în jumătatea ta!
În 8 Martie, Isabel Allende scria pe Facebook:
„ Astăzi este Ziua Internţională a Femeii şi m-a prins seara gândindu-mă ce mult au obţinut femeile în ultimii ani! Nu vă puteţi imagina care era condiţia femeii prin anii cincizeci, când eu eram o copilă. Cu toate astea, Forumul Economic Mondial estimează că, datorită progresului lent, nu va exista egalitate între sexe la nivel global până în jurul anului 2133. Asta înseamnă că nici măcar strănepoatele mele nu vor trăi pentru vedea asta! Trebuie să ne mişcăm mai repede!”