Cine stabileşte limitele? Când e cu adevărat prea târziu să începi, să pui punct, să revii, sau să restartezi totul? Când e prea târziu să recunoşti, să te recunoşti, să accepţi? Să te accepţi.
Aveam vreo 14 ani, eram o elevă mediocră, matematica era cea care dicta clasamentul în epoca în care eu terminam şcoala generală. M-am dus la Liceul Agricol, unde se intra fără examen de admitere. Am evitat astfel un posibil eşec, deşi n-aveam nicio legătură cu agricultura, nici măcar cu plantele ornamentale, care lipseau cu desăvârşire din viaţa mea de adolescentă . Mie îmi plăceau cărţile, îmi plăcea limba engleză şi-mi doream să învăţ franceza, pentru că mă cucerise sunetul chic al expresiei „Je t`aime”. Şi pentru că mă fascina muzica unei cântăreţe pe care o descoperisem, ascultând vinilurile tatălui meu şi citindu-i biografia. O carte groasă, ca un manual obositor, tipărită pe pagini de hîrtie de proastă calitate, având coperţile roz bombon: Edith Piaf. Poate aţi avut-o şi voi!
M-am dus la Agricol, pentru că a fost alegerea cea mai uşoară, cea mai puţin riscantă. La liceul acesta n-am putut studia franceza, pentru că m-au distibuit într-o clasă de rusă începători. Nimeni nu-şi dorea să facă rusă, pe vemea aceea. Eu nici atât, deşi acum aş da timpul înapoi şi aş acorda mai multă atenţie orelor de rusă. Un gând pur pragmatic !
Am avut norocul să am cea mai bună profesoară de limba şi literatură română pe care şi-ar putea-o dori o elevă neştiutoare de matematică, eu fiind pasionată de literatură, cu oarecare înclinaţii spre cuvinte, aşternute prin jurnale secrete. Prin clasa a XI-a, profesoara despre care vorbesc, mi-a propus să mă îndrept spre litere, oferindu-se chiar să mă mediteze gratuit în particular, având convingerea că menirea mea este printre cuvinte, nicidecum n-are a face cu îndeplinirea unor planuri cincinale calculate în tone la hectar, aşa cum o cerea agricultura colectivizată a anilor pe care îi trăiam.
Am crezut că e prea târziu pentru mine şi am refuzat oferta. Aveam 17 ani.
Tot prin liceu am jucat în montaje, pentru Cântarea României. Mi-a plăcut enorm, m-am visat actriţă şi interpretam seara roluri fără spectatori. Eram doar eu şi imaginea reflectată în uşa de mahon lucios a dulapului din camera mea de fată. Au fost câţiva care mi-au spus că aş putea să fac din pasiunea mea secretă o meserie, dar eu am crezut că e prea tîrziu pentru mine. Aveam vreo 18 ani.
Am devenit profesoară de agricultură. Meserie care mi-a plăcut mult mai mult decât aţi fi tentaţi s-o credeţi. Aveam o colegă suplinitoare, puţin mai în vârstă decât mine, care preda limba şi literatura română. Între timp, studia la fără frecvenţă meseria pe care o practica deja! Mi-ar fi plăcut enorm să fiu profă de română! Puteam s-o fac şi eu, dar am crezut că e prea târziu pentru mine. Aveam 27 de ani.
Mi-a plăcut mereu să dansez. N-am visat niciodată să fiu balerină, dar m-am visat mereu dansând tango. M-a fascinat acest dans, probabil ca o premoniţie neştiută a destinului pe ale cărui urme calc acum. Flamenco a intrat în viaţa mea mult mai târziu, dansul oriental l-am descoperit odată cu lumea în care mi-am pierdut urma, destul de trecută fiind. M-am visat mulţi ani dansând tango, flamenco, dans oriental. Am crezut că e prea tîrziu pentru mine să învăţ, n-am văzut decât ridicolul posturii şi nicidecum bucuria unei trări. Aveam 15, 20… 40 de ani!
La 40 de ani m-am înscris la dans oriental. La tango nu m-au primit fără pereche, iar perechea mea nu se visează dansând tango. Acum caut un curs de flamenco, care este restant în agenda mea. La 43 am dat examenul pentru traducător de spaniolă, chestiune care n-are nicio legătură cu meseria în care mi-am luat licenţa, urmând pur şi simplu un compromis făcut cu destinul meu. La 40 de ani, m-am aşezat la un calculator şi am încercat să recuperez toate cuvintele pierdute pe drumul compromisului. La 47 de ani am publicat primele texte pe bloguri şi o carte, pe care sper s-o citiţi şi voi. La 48 am decis că destinul meu are doar limitele pe care le stabilesc eu şi am ales un drum pe care nimeni nu l-a prevăzut pentru mine, nici măcar eu!
Şi toate astea mi se întâmplă pentru că niciodată n-am să înţeleg când e prea târziu să începi, să pui punct, să revii, sau să restartezi totul? Când e prea târziu să recunoşti, să te recunoşti, să accepţi? Să te accepţi.