De profesie – nostalgic
Toată viaţa mi s-a spus că sunt o nostalgică incurabilă, ca şi cum aş fi suferit de-o boală vizibilă, transmisibilă. Ca şi cum nostalgia mi s-ar fi imprimat sub piele, în formă de doruri, având graniţe determinate, coloraţii distincte, deranjante la vedere şi apăsătoare prin prezenţă. Ca şi cum nostalgia mea ar fi necesitat un tratament, sau măcar un ceai cu lămâie şi-o aspirină.
La ultima insomnie, am văzut un film japonez: „An – Sweet Red Bean Paste”. Nu mă întrebaţi cum am dat de el, mi-a plăcut prezentarea şi i-am dat drumul. Pe parcursul filmului, m-a surprins sonoritatea unui cuvânt, care parcă îmi amintea ceva, deşi mi-am spus că e imposibil, doar japoneza n-o aud atât de des! Şi totuşi, când mi-am amintit, m-au izbit ca un val uriaş toate amintirile mele japoneze, venite dintr-o copilărie foarte mică, din anii de la care păstrez vii o multitudine de arome de gem proaspăt fiert, mirosul de cretă, mâinile care pansau, Eurocremul în două culori, penarul chinezesc cu burete şi magnet. Era despre Heidi, fetiţa munţilor, prima telenovelă care m-a subjugat, m-a făcut să fug din curtea blocului, să stau cu gura căscată în faţa unui ecran alb-negru, aşteptînd să înceapă. Un singur cuvânt, strigat în japoneza acelei pelicule de insomnie, care mi-a readus totul în minte: okasama. Am căutat informaţii despre Heidi, filmul de desene animate japonez despre care vorbesc, dar n-am găsit mai nimic. Am încercat să caut şi cuvântul, despre care pot doar să îmi imaginez că înseamnă bunicule, pentru că traducătorul de pe Google a râs la propriu de mine, când i l-am dat spre traducere! Odată cu amintirea în alb-negru a micuţei Heidi, mi-am amintit vocile celor care mă avertizau că-mi încep desenele. Vocile celor care m-au vegheat, părinţii şi bunicii mei.
M-am uitat până foarte târziu la desene animate, nu pierdeam Mihaela, desenele de la Albumul duminical, de la Sâmbăta în familie. Şi cam atât, pentru că restul era tăcere. Eram studentă deja, dar nu ratam niciodată cele 5-10 minute cu desene animate, sau celelalte 5-10 de umor, în care-i mai vedeam pe Stan şi Bran, sau pe Chaplin, scăpaţi ca prin minune printre reflectoare, romanţe şi ode patriotice. Pe măsură ce-am crescut, programele au fost tot mai scurte, desenele animate au dispărut aproape de tot, iar noi ne-am cablat la videourile ilegale din cartier. Televizorul era pe vremea aceea o cutie minunată, am prins anii în care Sâmbăta în familie ţinea chiar toată după-amiaza, dădeau uneori video clipuri cu ABBA şi Boney M, seriale americane, teatru scurt, cu participarea marilor noştri actori, scenete care încă circulă pe facebook, spre bucuria celor nostalgici ca mine. Şi mi-am reamintit de părinţii mei, tineri, de bunicii mei, de preferinţele lor televizive. De tatăl meu, care nu pierdea niciun meci, fie el fotbal, rugy, handbal, sau orice alt sport, pe care se îndura să ni-l transmită cenzura acelei epoci. De bunica mea, pe care am văzut-o foarte rar aşezată în faţa cutiei magice, nelipsită în schimb de la Dallas, iar mai târziu, în altă epocă, de la Tânăr şi neliniştit. Pe bunicul matern, pe jumătate surd spre finalul vieţii, aşezat foarte aproape de televizorul demodat din casa bătrânească, aplecat cu urechea bună spre difuzor. Şi apoi pe mine, purtând şosetele din aţă cu ciucuri, împletite cu acul de Babi; apoi copila uşor supraponderală, cu freza a la Mathieu , mestecând guma cu arome dulcege; mai apoi, adolescenta rebelă cu păr lung, deloc la moda în anii ‘80. Mereu ocupând locul de pe fotoliul încăpător, cu margini capitonate în imitaţie de piele neagră şi căptuşeală din silon roşu. Alături de părinţii mei, tineri, sănătoşi, comentând scenele pe care cutia magică le emitea din ce în ce mai rar, din ce în ce mai cenzurat, pe măsură ce anii ne afundau în cea mai neagră şi poleită epocă trăită de poporul nostru.
Mi-am aminti la fel de clar, frigul din apartamentul minuscul în care am crescut, instalaţia fabricată de tatăl meu, dintr-o baterie la care ataşase un bec şi la care învăţam pentru admitere; duşurile la ibric, gustul portocalelor obţinute cu sacrificii de mama, durerea tatălui meu, când vorbea rar şi pe ascuns despre epoca pe care o traversam. Rafturile goale de la alimentara din cartier şi cartierele gris, în care mereu creşteau de niciunde blocuri, din ce în ce mai inegale, mai descentrate, mai indiferente faţă de viaţa care trăia între plăcile de beton turnat. Blocuri pentru oameni tot mai trişti şi mai puţin vii. Dar cel mai greu îmi este când îmi amintesc de visurile spulberate şi de blazarea pe care o trăiau părinţii mei şi părinţii prietenilor mei. Noi eram fericiţi, aşa cum eşti atunci cînd inconştienţa vârstei te face orb la durerea celor din jurul tău, prea tineri ca să ne asumăm o durere imposibil de înţeles.
Nostalgia pe care a născut-o în mine filmul ultimei insomnii este poate pentru mulţi o boală care necesită un tratament urgent. Pentru mine, în schimb, este o noapte în care am reîntâlnit, într-un vis cu ochii deschişi, oamenii care m-au vegheat, despre a căror durere surdă n-am înţeles nimic atunci, fiind prea ocupată să-mi urmăresc cele câteva minute de bucurie animată, scăpate de absurda cenzură a unei epoci poleite cu deziluzii.
Trăiri irepetabile, mistificabile, incurabile!