Am ajuns în Girona in vara lui 2001. Nu ştiam nimic despre oraş, aşa cum nu ştiam nimic despre Catalunya. N-auzisem niciodată limba catalana şi habar n-aveam la ce să mă aştept.
Am descoperit oraşul la pas, cu ochi de turist flămând de experienţe, fără nicio listă a obiectivelor turistice la îndemână. E drept, au fost locuri pe care le-am descoperit după luni de plimbări, dar cu atât mai preţioase mi s-au părut surprizele primite pe neaşteptate. Am avut norocul să lucrez în primele luni chiar în centrul vechi, să mă plimb pe străzile oraşului, chiar şi în timpul serviciului. Avantajele unei bone, printre dezavantajele pe care le presupunea situaţia de emigrant ilegal. Printre primele mele constatări, au fost cele legate de multitudinea de naţii care convieţuiesc în frumosul oraş, pe care mie îmi place să-l numesc „al nostru”. Mi-am dorit cu ardoare să fac parte din experienţa multiculturală a oraşului, încă de la început. Mi-am dorit să simt că fac parte din ea, să fiu inclusă, vizibilă şi acceptată. A fost un fel de: dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!
Girona nu era un oraş foarte turistic pe vremea aceea. Mai degrabă, un oraş de trecere, prin care se mai rătăcea câte-un autocar, venit din Barcelona, în drum spre Costa Brava, spre Figueres şi spre obiectivele din zonă care poartă marca Dali. Brandul turistic a fost crescut cu grijă, în timp, iar turiştii au început să vină în valuri mult mai târziu, din ce în ce mai numeroşi.
Atunci, naţiile care împărţeam străzile Gironei eram majoritatea localnici. Stabiliţi aici pentru o vreme mai lungă sau mai scurtă, veniţi de departe, cu servicii sau la studii, cu dorinţa de-a ne găsi un loc printre gironezii de baştină. Singurii gironezi nativi pe care îi cunoşteam erau angajatorii mei şi aşa a rămas multă vreme. M-am integrat şi mi-am făcut primii prieteni printre cei ca mine, veniţi de departe, cursanţi la orele de catalană. Aveam prieteni din toată lumea, mai puţin catalani. Au trecut ani până să ajung să leg prietenii cu ei, dar unele s-au dovedit puternice şi de durată, rezistând chiar la distanţă. Pe atunci credeam că o parte din vină o are originea mea, puneam pe naţiei pe care o reprezint rezerva pe care o resimţeam în atitudinea lor. Şi o rezervă cu siguranţă exista, deşi o mare parte mi se datora chiar mie, în condiţiile în care mă avântam spre integrare cu un grav şi imperdonabil complex al emigrantului est-european.
În perioada despre care vorbesc am cunoscut puţini emigranţi de altă categorie. De fapt, nici măcar nu cred că e normal să le spun emigranţi. Vorbesc despre cetăţeni europeni din ţările bogate, rătăciţi aici, atraşi de soarele Costei Brava, majoritatea pensionaţi, cu rente solide în monedă forte, cu viaţa întreagă rezolvată şi cu detaşarea pe care ţi-o dă o sumă fixă intrată în cont în fiecare lună. Desigur, nici nu aveam cum şi unde să-i cunosc, drumurile mele căutau portiţele spre o situaţie ca a lor, în timp ce ei căutau doar cele mai plăcute modalităţi de a cheltui sumele intrate în cont!
Recent revenită, privesc totul cu alţi ochi. Nici vorbă de vreun complex care să mă reţină, abordez problema relaţionării cu siguranţa pe care mi-o dă vârsta. Am intrat pe site-uri, m-am înscris în grupuri care caută şi ei, ca şi mine să-şi lărgească orizonturile prin interacţionare. Constat cu surprindere că indiferent de unde vin, chiar şi cei mult mai norocoşi, veniţi din lumi de categorii suspuse, întâmpină aceleaşi probleme pe care le-am resimţit eu, în urmă cu câţiva ani. Nu se laudă cu prea mulţi prieteni localnici, se simt siguri şi oarecum marginalizaţi. Majoritatea dintre ei îşi doresc să practice spaniola, sau catalana, dar constată că n-au cu cine. În grupul în care de curând m-am integrat, sunt şi localnici. Dar toţi au fost plecaţi din Spania pentru studii, sau la muncă, perioade lungi de timp. Sunt convinsă că experienţele câştigate departe de casă i-au adus în grup, alături de nevoia lor de acum adictivă de a sta în preajma celor cu care împărtăşesc experienţe similare de viaţă.
Grupul expaţilor este foarte diversificat, unii sunt încă activi, muncesc în companii străine şi au un nivel de viaţă care îl depăşeşte pe al localnicilor. Cu toate astea, nu par deloc mai integraţi decât am fost eu, atunci când munceam la negru. Există cumva o limită impusă, peste care nu poţi trece, nefiind de-a locului. Sau poate e doar rezultatul unor experienţe de viaţă atât de diferite, care ne fac inabordabili unii pentru alţii?! Integraţi sau nu în lumea lor, oamenii găsesc oameni şi până la urmă barierele cad, se deschid alte porţi, în spatele cărora sunt mulţi ca mine, cei care împărtăşim o nedumerire comună: oare Girona ne iubeşte?