Ca orice om serios, cu burtă, am duminici anoste. Într-una din astea mă duce pofta într-o feerie locală (un fel de iarmaroc aşa, cu tiribombe şi comédii care are loc periodic în orice pueblo din Spania). Lume multă, copii, baloane. Şi miros de fum. Nas sensibil, realizez că fumul ăsta miroase altfel, familiar oarecum. Îmi urmez instinctul şi descopăr un grătar de mici pe cărbuni. Şi duminica mea brusc a devenit una cu o istorie.
Se cheamă Romania Transilvania şi merg cu postul lor de mancare prin târgurile catalane.
Mici, bere românească, kurtosch sau pălincă, toate au gust. Unul familiar, de acasă.
M-am obişnuit să îi găsesc de câteva ori pe an şi să mă bucur de prieteniile închegate acolo, la mesele de scândură întinse lângă grătar. Şi ştiu că s-a terminat iarna când le văd anuntul.