Dar înainte de asta trebuie neapărat să vă povestesc una, una pe care o uitasem şi mi-am adus-o aminte scriind. Tot despre felul în care funcţiona propaganda aia slinoasă şi spălarea pe creier până la ultima consecinţă.
Eram printr-a şasea. La un moment dat vine diriginta noastră şi ne spune că şcoala noastră participă la un concurs naţional cu teme istorice. Era ceva la scară naţională. Bine, dacă am ajuns aici trebuie să vă spun că într-a şasea ne-au schimbat diriginta. Până atunci o avusesem pe profa’ de engleză, o minionă tânără şi deşteaptă. Avea un stil nemaivăzut în „Generală 10”. O iubeam toţi ca pe mamele noastre.
Şi asta şi era pentru noi. O mamă. Una mai „cool” aşa. Învăţam engleză numai ca să-i fim pe plac. Ne scotea uneori în timpul orelor la cinematograf şi la cofetărie, iar în ora de dirigenţie stătea de vorbă cu noi pe bune, nu rahaturi din alea cum se făceau. La PTAP am scris în prima oră din an toate prostiile alea cu orientarea în pădure, muşchii copacilor şi cum poţi prezice vremea funcţie de cum zboară păsările, iar după aia nu am mai deschis caietul.
Când ne scoteau la munci agricole avea grijă să urcăm primii în autobuz, să prindem locurile alea bune, şi să coborâm ultimii când ajungeam pe câmp. Ştia că uneori ăia nu aveau suficiente seceri (tăiam cu ele cocenii de porumb) şi până aduceau ei cu căruţele de la CAP stăteam degeaba jumătate de zi. Ne ascundeam în căpiţele de coceni şi încercam să fumăm „păpuşoi” sau mâncam zacusca de acasă şi îl ascultam pe ăla care citise şi volumul următor din „Old Shurehand”.
Când strângeam maculatură mai punea de la ea că nu aveam toţi de unde aduce trei kilograme de hârtie, cât era norma. De unde naiba să aduci non-stop atâta hârtie, când nimeni nu cumpăra ziare şi cărţi toată ziua şi când orice petic de hârtie se folosea drept capac la borcane? Norocul meu că tata era abonat obligatoriu, ca secretar de partid pe secţie, la Scânteia. Îl băteam la cap până aducea un teanc de ziare de la combinat. Veneau la el şi el nu avea cui să le distribuie că nu vroia nimeni să le ia. Le împachetam frumos, puneam deasupra vreo hârtie murdară sau ceva, ca să nu se vadă că dau Scânteia la maculatură, şi le predam la şcoală. Trei kilograme să fie. Mulţi făceau la fel. Diriga’ nu ne întreba nimic şi mai punea din pix ca să iasă cota pe clasă. Oricum, când predam ne suiam în camion şi în vreme ce unii aruncau sus, noi ne uitam după vreo revistă rătăcită sau vreo carte şi o dădeam jos pe partea cealaltă.
Asta era diriga’. Îi fenta cât putea şi nouă ne plăcea asta de muream. Parcă era dintre noi. Eram complici. A culminat totul cu ziua în care a adus un televizor şi un video în clasă şi ne-am uitat la „Dune”. Vă spun. Era ceva. O idolatrizam. Toate clasele din şcoală erau invidioase pe ăia din 6B. Şi nouă ne plăcea să ne dăm mari. Râdeam de ei când îi vedeam cum se târăsc de-a buşilea prin cauciucuri la PTAP şi se agaţă ca maimuţele de barele alea de fier, iar noi mergeam încolonaţi „la un suc” sau prin parc. Nu putea nimeni să parcurgă toată bara doar în mâini şi cădeau ca sacii. Fetele în special. Iar noi pocneam de râs.
N-a ţinut prea mult. Nu ştiu cine a pârât-o sau care idioată de profesoară comunistă i-a făcut bucata, dar într-o zi ne-au anunţat că nu mai este diriga’ noastră. A fost înlocuită, clar că în mod special, cu cea mai dracului comunistă din şcoală, profa’ de sport. Cred că aţi întâlnit genul. Era tot timpul îmbrăcată în trening şi cu fluierul de gât. Ne-a zis-o din prima. Gata cu „indisciplina”! Venise să ne bage minţile în cap. Prima ei decizie a fost să ne aşeze în bănci câte un băiat şi o fată. Asta a fost cea mai nasoală fază. Cine vroia să stea cu o fată în bancă? Nimeni. Alea erau cuminţi nu puteai să mişti nimic în oră. Se întorsese roata şi acum toţi ăilalţi râdeau de băieţii din 6B în pauză. „Bă voi staţi cu fete în bancă!”. Să mori de ruşine. Şi ăsta a fost începutul.
La revedere fotbal în ora de sport! Făceam ture de teren de parcă ne pregătea pentru maraton şi săream la groapa de nisip până ne venea rău. Plus că îi venise ideea să facem echipă de handbal şi ne ducea la sala de sport unde mai veneau fetele de la Ştiinţa să se antreneze. Ne era frică de muream. Dacă îţi dădea una vreo minge în cap te băga în spital. Cică noi trebuia să jucăm cu ele. Ce să jucăm? Vai de ăla pe care pica măgăreaţa să stea în poartă. Pleca vânăt de la sală. Bine că nu s-a întâmplat asta decât de vreo două ori. Probabil au văzut fetele că le-au adus nişte deştepţi copii ca să se antreneze şi au renunţat. Era oricum pierdere de timp pentru ele.
La PTAP făceam tot circuitul, ba a dus dementa şi nişte puşti cu aer comprimat să tragem cu ele. Noroc că s-au dovedit defecte. În rest, militărie nene! Orice abatere se lăsa cu sancţiuni din alea nasoale. Nu vreţi să ştiţi de câte ori am cărat pubelele de gunoi ale şcolii, sau de câte ori am măturat curtea. Apoi ne scotea sâmbăta cu măturoaiele să „facem curăţenie în oraş”. Aveam un sector pe lângă şcoală, spre stadion, şi măturam de ne lua naiba. Ne întorceam negri de praf acasă. Ajunsesem cei mai prigoniţi din şcoală. Plângea până şi directoarea de mila noastră.
Acum, după atâţia ani, mă mir că nu pocnea splina în noi. Ca să nu zic cum erau orele de dirigenţie. Cu lecţii despre ultimele evenimente politice, cu Tovarăşul, cu de toate. Plus aliniaţi pe detaşament, cu scosul în faţă al ălora care „trăgeau clasa în jos”, făcuţi de ruşine şi puşi să-şi „dea angajamentul”. Ne venea s-o omorâm.
Ne plângeam la fosta noastră dirigă’ când o mai vedeam pe holuri. Nu zicea niciodată nimic. Se uita la noi aşa trist şi ne zicea câte o vorbă de încurajare. Dar se vedea că îi făcuseră ceva. Nu ştiam ce, dar era puţin schimbată. Îi dispăruse veselia şi se ferea ca celelalte profesoare să o vadă că vorbeşte cu noi.
Ei, vine tovarăşa asta cu fluierul la piept şi ne anunţă chestia cu concursul. Noi ce să zicem? Bine. Vine după aia la ora de dirigenţie cu nişte pliante din carton pe care erau scrise nişte întrebări şi cu spaţii punctate pentru răspunsuri. Vreo douăzeci de întrebări din ce ţin minte. Din alea clasice. Pe ce loc este România ca şi contribuţie la înfrângerea nazismului? Pe ce loc este România la producţia de oţel? Dar la ciment? Şi aşa mai departe. Ne împarte pliantele, ne ameninţă de zece ori să nu scriem pe ele până nu ne spune ea ce şi începe să scrie pe tablă răspunsurile.
Eu eram deja în alt film. Văzusem că la sfârşit erau trecute premiile la concurs. Nu mă interesa pe mine nici excursia nu ştiu unde, nu mă interesa nici tabăra de două săptămâni, ci premiul trei: o bicicletă „Pegas”. Eu visam la un „Pegas” de un an de zile. Îmi promiseseră ai mei unul dacă învăţ bine şi iau vreun premiu la sfârşitul anului, dar nu mă bazam pe asta. Mai ales că nu prea aveam şanse la premiu. Mi-am făcut planul în trei secunde.
Clar e un concurs propagandistic, ca să demonstreze ăia că elevii şi-au însuşit „realizările”. Or să ia cartoanele aste şi or să le dea premii unora. Şi cum o să distingă ei între toţi, dacă toţi răspund acelaşi lucru? Simplu. Or să vadă care este cel mai patriot. Şi cum poţi demonstra că eşti cel mai patriot? Pui România pe primul loc la toate. Văd ăia cât de tare iubesc eu ţara şi îmi dau „Pegasul”. Clar.
Aşa că în loc să scriu de pe tablă, am scris după plan. Astfel, în fişa mea România a fost prima ţară din lume ca şi contribuţie la înfrângerea nazismului în al doilea război mondial, prima la producţia mondială de oţel şi ciment şi în general prima la orice. Am pus totuşi, prevăzător, URSS-ul pe locul doi, înaintea americanilor. Mi-am scris frumos numele, am împachetat cartonul şi l-am predat. Apoi am aşteptat răbdător premiul. Cum ştiam foarte bine cum merge cu mâncatul rahatului nu aveam cum să ratez.
Le-a luat vreo două săptămâni să ajungă la mine. Odată m-am trezit cu elevul de serviciu că mă cheamă la cancelarie! Intru acolo şi dau de directoare, directoarea adjunctă, aia cu fluierul şi un nene care se uita crunt la mine. Femeile erau roşii de furie şi singura întrebare care mi-au pus-o printre dinţi a fost: „Cine te-a învăţat să scrii asta?” Atunci am văzut pe masă „lucrarea mea” şi mi-am dat seama că am făcut-o de oaie. M-am făcut galben ca ceara şi am mârâit că nu m-a învăţat nimeni. M-au dat afară urgent. „Îţi strângi hainele, te duci acasă şi mâine vii cu părinţii la şcoală!”
Nu le-am spus alor mei de ce sunt convocaţi la şcoală urgent. Am zis că nu ştiu de ce. A venit taică-miu. Am intrat împreună în cancelarie, dar cât au vorbit directoarea şi diriginta vă jur că nu am auzit nimic. Stăteam cu capul în piept şi nu mă uitam în jur. Am zis ceva ca prin vis, cred că „îmi luam angajamentul”, nu mai ştiu. Apoi iarăşi m-au dat afară şi au rămas cu taică-miu. Acasă nu am mai vorbit nimic. Ai mei nu mi-au zis ce i-au spus atunci lui taică-miu, nici dacă i-am făcut probleme pe la muncă, doar că mi-au ţinut un discurs despre cât de important este să nu mai fac prostii din astea. Atât. N-am păţit nimic nici la şcoală. Bine. Aia cu fluierul a rămas cu pata pe mine, dar după ceva vreme i-a trecut şi ei. După aia mi-a părut bine că i-am făcut probleme (probabil şi-a luat-o pentru că nu a controlat lucrările), iar astăzi zâmbesc la gândul că au crezut probabil că am făcut-o intenţionat ca să îmi bat joc de ei.
Luaţi-o cum vreţi. Poate cei care s-au plâns că povestesc doar ce era rău vor fi mulţumiţi că am găsit şi ceva distractiv. Dar nu e de râs. Atât de cretinizaţi eram. Schizofrenici, fricoşi şi duplicitari. Minţeam de rupeam. Da. Eu am învăţat să mint în comunism. Nu acasă. Am învăţat la şcoală. Să nu spun niciodată adevărul în public. Pe lângă celelalte să ţineţi minte că asta a însemnat comunismul. Indiferent ce ştii că e adevărat, niciodată să nu spui adevărul. Trebuie să minţi. Cu cât minţi mai mult, cu atât ajungi mai sus.
Uite de aia atunci când văd câte o ştire despre Coreea de Nord eu nu împărtăşesc mirările de tipul „Ai văzut fată? Nu se poate aşa ceva ! Cum trăiesc oare ăia aşa?” şi nici varianta în care lucrurile sunt prezentate ca ceva exotic, ca un fel de clipuri amuzante cu animale de la Zoo. „Ia uite ce a mai inventat Kim Jong-Un ! Ce dement!”
Mă apucă amocul când îi văd pe toţi cum se zgâiesc la cea mai mare tragedie umanitară din istoria lumii cu punga de popcorn în mână. Ca la film. Ca şi cum ar filma cineva în timp real lagărele naziste şi ar spune, în timp ce ia cina: „Ce chestie!” Nu fac paradă, că nici eu nu mă gândesc toată ziua la Coreea de Nord, dar când văd câte ceva de acolo mie îmi vine rău. Nu îmi vine să râd. Marii politicieni ai lumii se fac că nu ştiu şi nu înţeleg că acolo se desfăşoară de mai bine de 70 de ani un experiment genetic de alterare a rasei umane. Acum că s-a ajuns aşa de departe nici măcar nu sunt siguri cum să procedeze.
Să ştiţi că din cauza a ceea ce v-am povestit eu mă uit cu groază la ştirile astea. Ştiţi de ce? Pentru că eu, când eram mic, am trăit în Coreea de Nord. (Va urma..)
