Am venit, am plecat, am revenit, într-atât încât puteam să fi uitat unde mi-e casa.
Am ajuns pentru prima dată in Catalunya în 2001, singură. Ne-am reîntregit familia după un an, am locuit aici împreună cu fiicele noastre până in 2008,an în care soţul meu a primit o ofertă de muncă pe care probabil doar un nebun ar fi refuzat-o. Acasă, in România, pentru o firmă spaniolă. Ne-am repatriat cu toţii în 2008 şi lucrurile au mers foarte bine o perioadă bună de timp.
Cum tot ceea ce e bun şi frumos se termină repede, n-a durat atât cât am crezut noi că va dura, adică o viaţă. Afacerea a căzut după vreo 5 ani, soţul meu trebuia să aleagă între a fi şomer la o vârstă nu foarte avantajoasă, sau să continue cu firma respectivă, dar în Spania. Sinceră să fiu, nici măcar nu a încercat să caute altceva de muncă prin ţară. Aducea cu el dezamăgiri peste care probabil că n-a putut trece.
Eu am rămas acasă, pentru că aveam două fiice mari deja, dar nu atât de mari încât să consider că aş putea să le las de capul lor. Mi-am dorit să am familia pe lîngă mine şi socoteala era simplă. Scorul era: unu plecat, la trei rămaşi. Am stat cât am putut, eu aveam serviciu, destul de bun dealtfel. O casă mare şi frumoasă, bine aranjată şi cu tot confortul. O fiică pe punctul de a-şi da Bacul, alta încercând să-şi facă un rost în viaţă. A venit însă un moment în care am simţit că nimic nu mai contează, dacă nu suntem împreună: nici casa, nici serviciul,nici prietenii, nici liniştea şi resemnarea cu care părea că aştept doar să mai treacă câţiva ani din viaţă. Până când, m-am întrebat? Într-o zi m-am decis, am renunţat la tot şi am revenit aici, in Spania, lângă soţul meu.
Aş putea să vă vorbesc despre bucuriile reîntoarcerii. Sau despre dezamăgirile suferite acasă. Sau poate despre cum s-au reintegrat fiicele mele în sistemul românesc de învăţământ. Despre cum te priveşte lumea, atunci când nu mai recunoaşte în tine decât o parte din omul care ai fost. Despre cum trebuie să te reinventezi, acasă la tine fiind. Aş putea să vă scriu cum gândesc cei mai mulţi români despre cei plecaţi, reveniţi, despre rătăcitorii ca noi, cei care mereu rămânem agăţaţi undeva între cele două lumi, fie că suntem aici, fie că suntem acolo.
V-aş putea scrie cum e să trăieşti cu dorul de Spania, pentru că ai lăsat aici o parte mare din amintirile tale. Aşa cum v-aş putea vorbi despre dorul de ţară, care va rămâne mereu o coordonată după care ne vom ghida simţurile, toţi cei stabiliţi departe de ea. Despre doruri şi simţiri aş putea să vă vorbesc, despre fricile pe care le înfruntăm, oriunde ne-am afla. Despre reuşite şi eşecuri, cele care ne duc mereu înainte, spre noi orizonturi şi despre visurile avute cu ochii larg deschişi. V-aş putea răspunde la multe întrebări despre reveniri şi întoarceri, în toate sensurile pe care le-am trăit eu.
Ceea ce vă pot spune însă, chiar fără să mă întrebaţi nimic este că suntem într-un fel blestemaţii norocoşi care putem alege. Blestemaţi să trăim mereu cu nostalgia tărâmului pierdut printre amintiri, fie că este un ţărm de mare scăldat de soarele Mediteranei, fie că este un sat oarecare, la poalele Apusenilor. Norocoşi să putem alege, pentru că decizia stă doar în mâinile noastre. Nu vă amăgiţi crezând că aici n-ai nimic de lăsat. Vei descoperi cu uimire câte ai lăsat în urmă, departe fiind de toate. Şi îţi va fi la fel de dor de vara lor toridă, precum îţi este acum de primăvara efervescentă, pe cale să izbucnească în toată splendoarea ei, acolo, undeva prin Apusenii cei falnici.
Dar cum spuneam, aş putea să vă vorbesc despre multe, decizia vă aparţine!
