Am tras adânc aer în piept înainte de a scrie acest text. Nu știam cum să încep pentru că nu voiam să fie un text politic, nu voiam să fie nici eseu, compunere sau cum or mai spune cei obșnuiesc să cârtească la orice, doar de dragul de a nu fi de acord. Sau doar pentru că sunt români și se știe, românii mor dacă n-au o opinie contrarie. Ok, mor și cu opinia contrarie de gât.
Angela Tocila
Am ales să scriu despre diaspora românească, hulita, învinuita și disprețuita diasporă. Știți că parte din ea se află acum în România, acest tărâm în care nu poți trăi, dar depărtarea de el te ucide. Nu știu să existe un neam mai legat de pământul natal ca cel al nostru. Nu știu ce resort îi împinge pe românii din toate colțurile Europei, din locurile în care și-au construit o viață mai bună, să tânjească să vină vara sau de sărbători, ”acasă”. La niciun neam n-am auzit pomenindu-se atât de natural cuvântul ”acasă” referindu-se la locul unde s-au născut și au crescut iar apoi l-au părăsit, ca la români. Nu vă speriați, n-am să fac un elogiu pe tema asta, este o simplă, dar caldă și duioasă constatare.
Vreau să vă vorbesc în schimb, despre curentul ce vine dinspre politic vis-à-vis de românii plecați la muncă în alte țări, despre ”spălătorii de cururi”, ”căpșunarii” și ”slugile”, așa cum mulți dintre noi îi numim. Oameni pe care i-au mânat din spate sărăcia, buda din fundul curții, copiii îmbrăcați în zdrențe sau bolile părinților. Despre mamele care și-au lăsat copiii și sufletul acasă, să slugărească uneori, doar pentru o farfurie de macaroane cu sos de roșii pe zi și câteva sute de euro, bătrânii sau copiii altora. Despre femeile cu studii superioare aflate într-un moment de cumpănă al vieții, care au ales să mature, să spele pe jos, să facă munci pe care nu le-ar fi făcut la ele în țară. Despre bărbații care-și rup oasele pe șantiere și dorm câte 30 într-un apartament, ca să poată trimite acasă câteva sute de euro. Despre temerarii care aleg să nu-i ajungă vârsta de 30 de ani blazați, cu berea-n mână, la televizor și cu doi-trei copii cărora știu sigur că nu au ce să le ofere în afară de strictul necesar, în România. Despre cei care s-au săturat să trăiască într-o țară mistuită de plaga corupției și nu văd nicio scăpare rămânând în ea. Despre cei care visează și speră că viața înseamnă mult mai mult decât a plăti taxe ce se duc în buzunarele hoților sau a-și duce zilele de la o leafă la alta.
Ei bine, despre ei vreau să vă vorbesc acum, când au devenit un fel de paria pentru politicienii români. Au devenit obiectul urii lor pentru că votează. Votează altfel decât românii aflați pe feudele baronilor, votează de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Votează din simț civic, votează pentru țara în care speră că se vor putea întoarce vreodată fără să regrete. Diaspora votează contra stângii, cu excepții, desigur, pentru că politicienii români s-au întins fără nicio jenă sau opreliște și dincolo de hotare iar acolo fac ce știu mai bine: mint, mituiesc, promit. Și da, sunt români care încă n-au trăit suficient în țări în care votul e un drept și nu o obligație de partid, dar aceștia sunt puțini. Aversiunea politicienilor se face simțită în preajma campaniei electorale, când partidele arondate PSD-ului și PSD-ul însuși, își amintesc de cei care n-au mâncat sau refuză să mănânce salam cu soia, să bea nechezol sau să înghită pe nerăsuflate minciunile, aceleași minciuni spuse de 26 de ani.
PSD-ul urăște diaspora, dar iubește județele cuminți care votează cu el, desi nu sunt răsplătite decât ca niște slugi umile, ca niște câini maidanezi, cu câte-un os pe care n-a rămas nici măcar un zgârci. PSD-ul și partidele satelit urăsc orice curent, orice idee nouă, dar mai ales, urăsc faptul că trăitorii de câțiva ani în Occident se deșteaptă și realizează că nici popa din sat, nici primarul, nici directorul de școală nu le mai pot face nimic dacă votează altfel decât li se impune. Că n-aveau ce să le facă, în afară de șicane, nici când erau acasă. Românii din diaspora au învățat că a sta la coadă să votezi nu e obligație, e o alegere personală. Și nu, nimeni nu-i mână din spate, nimeni nu-i mituiește și nimeni nu le spune cum să voteze.
Câte parale dau politicienii pe românii plecați, se vede din atitudinea președintelui României care ”urmărește cu îngrijorare” cum sunt scoși conaționalii săi de sub dărâmăturile cauzate de cutremurul din Italia. Urmărește din concediu, din Palma de Mallorca, cu alte cuvinte, i se rupe… inima. Se vede din atitudinea unor derbedei politici ca Ponta și Dragnea, care, dacă ar putea, ar interzice dreptul diasporei la vot pentru simplul motiv că nu-I votează pe ei.
În acest timp, unii români din diaspora cer doliu national. Fraților, cu ce-i încălzește doliul pe copiii, frații sau părinții morților? De ce nu cereți ca trupurile lor să fie repatriate pe cheltuiala statului român, atâta vreme cât ei sunt cetățeni români? De ce vă pierdeți și voi în detalii absolut inutile în astfel de momente? De ce vă erijați și voi în simpli guriști, când ați putea da dovadă de pragmatism și empatie?
Nu știu câți dintre cei care se referă cu dispreț la ”spălătorii de cururi” ar înțelege cu câtă umilință face un român așa ceva, cât își rupe din suflet, cu gândul la cei de acasă care așteaptă în fiecare lună amărâtele de sute de euro care fac diferența între foame și o masa decentă, între școală și abandon, nu știu câți dintre fanfaronii de bani gata ar fi capabili să-și rupă spinarea pe șantiere sau ridicând bătrâni neputincioși să le schimbe scutecele pișate și căcate. Nu știu câte cucoane, ca doamna fomistă Anghel, ar fi în stare să aibă grijă de copiii altora fără să țipe la ei sau fără să-i bată și nu știu câți dintre țărănoii ajunși din trântorii satelor, senatori sau deputați, ar putea face pe chelnerii sau pe femeile de serviciu.
De fapt, asta ar trebui să le fie școala înainte de a candida… Un stagiu la ”spălat cururi”, la cules căpșuni sau portocale pe câteva sute de euro, cu umilințele aferente. Pentru că, munca n-o fi rușine, dar căcatul miroase la fel oriunde în lume… Cam ca și politica noastră.
