Marioara si nucul

impreuna

Mărunțică, firavă ca o păsărică, gârbovită de timp și de griji, Marioara răscolea cu degetele țărâna seacă precum scrumul, căuta cu grijă tuberculii de cartofi care or mai fi, acum  vestejiți și mărunți. Îi aduna într-un coș împletit din lozie, un coș de care nu se despărțea, niciodată, poate, doar când mergea pe vremuri la biserică, în zilele de duminică, în satul vecin. Seceta din acea vară a stors vlaga din toate: și din pământ, dar și din rod.

Ofta și iar ofta:
–     Doamne, Doamne, ce ne facem? Nu ne lăsa să ne prăpădim! Fie-ți milă de noi, păcătoșii!

marina dirul barcelona
Marina Dirul

În satul Buconeștii Vechi au rămas doar vreo câteva suflete. Au plecat mic și mare, departe, peste țări și ape, cu gândul că se vor întoarce vreodată la vatră, dar deocamdată a rămas numai gândul plutind în aer ca o pasăre fără cuib, ca un torent  zbătându-se între maluri.

A luat coșul cu puțintica roadă și s-a îndreptat spre casă. În drum, oprindu-se de mai multe ori, căuta cu ochii vreun suflet rătăcit pe după gardurile prăbușite, pe după pomii singuratici și zidurile părăsite. Dorită de un „bună ziua”, de un „ce mai faci, lele Marioara?”, dar nimic nu afla, doar liniștea tristă, apăsătoare care îi strângea timpanele ca într-o tortură.

De la depărtare își admira copacul ei drag, sădit în timpul copilăriei demult trecută de bătrânul ei taică. Prin coroana lui se zăreau frunzele îngălbenite înainte de timp, soarele nemilos și lipsa ploii le-a grăbit îmbătrînirea. Zăceau și ele răsucite dureros ca și sufletul Mărioarei, gata-gata să se desprindă de pe ramuri.

–      Ce faci, dragule?  se adresă către nuc Marioara. Mă aștepți, saracu’ de tine, știu că mă aștepți! Uite vin, am fost pe deal, mai jos de Izvorul Ilenei. Cât am adunat cartofii, răscolind pământul făcut pulbere, mi-am amintit cum l-am cunoscut pe bietul meu Vasile, Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească. Ți-aduci aminte cum a venit aici la noi și m-o cerut de la părinți de nevastă? Cu staroste, cu colaci, cu un burlui plin cu vin curat ca lacrima, cu prosop, cu horboțică și cu un fecior de lăutar, ți-amintești, Nucule? Câtă dragoste, câtă iubire era între noi! La horele din sat eram perechea cea mai frumoasă, ne priveau cu drag mic și mare, pentru că ne stătea bine cu cămășile albe brodate cu fir roșu, ne prindea bine și dragostea de pe chipurile noastre și din inimile tinere pline de jarul iubirii. Iar acum, ce mă fac eu acum?! Vai și-amar de sufletul meu și al tău, sărăcuțul de tine! Am rămas doi bătrâni, fără puteri și fără vlagă. Tu cu crengile plecate de multă tristețe, iar eu, cu brațele întinse spre cer într-o rugă cuviincioasă. Vasile s-o dus la îngeri, copiii își caută de viață prin lumi străine, de m-ar strânge și pe mine Dumnezeu să nu mai fiu de chin și de osândă, Nuculeee, of, Nuculeee!

Femeia s-a întors apoi căutându-și de grijile ei, că se lăsa seara, iar nucul a rămas să vegheze în continuare,  cu ramurile plecate pământului, în ograda care i-a dăruit clipe de neuitat, cu desfătări, dar și cu dureri și mahnă câteodată.

Iarna a venit pe nepusă masă și frigul a pus stăpânire pe întreg meleagul. Zăpada era așteptată ca un leac, ca o salvare, pământul secătuit de vlagă gemea de dorul ninsorii. Ca o binecuvântare, mantia albă a acoperit satul, căsuța băgată în pământ a Mărioarei, gardurile prăvălite din vecinătate, dar și Nucul, prietenul intim și fidel al bătrânei, apărea acum în albul pur ca un bătrân împovărat de ani și de griji.

Marioara îl privea din casă prin fereastra cu perdeluțele croșetate de mâinile ei harnice și-i vorbea cu îngrijorare:

–    Îți mai aduci aminte, frate Nuc, cât de tare a nins în ’50? Cerul și pământul s-au unit atunci ca printr-un zid fără capăt, și era un frig prelungit încât a ținut omătul până-n primăvară în etaje, strat după strat. Digul încă nu era; care dig, nici pomeneală de dig nu era pe-atunci! Și când o început în primăvară să se scurgă apele la vale, că se topea zăpada văzând cu ochii, râul, ca un balaur nestăvilit, înghițea pâraiele și puhoaiele în matca sa,  până când s-a revărsat odată, a rupt și a surpat ogoarele,  ba a luat și casele din coasta satului… Apă mare venise atunci: pluteau rădăcini, bucăți de garduri, copaci tineri, mai că am rămas fără tine atunci, Nucule, și fără casă; noroc de tătuca, săracu’, că a știut să sape un șanț și să îndrepte apa, să nu treacă pe sub talpa vetrei noastre. Offf, Doamne, Doamne! Mare potop a fost! Ferească Dumnezeu de așa mânie cerească! Ai grijă, Nucule, acum ești cu rădăcinile adânci și puternice, toată nădejdea e la tine; te ții tu, se va ține și căsuța asta a noastră…

Nucul părea să fi înțeles, fiindcă a ciulit, parcă, ramurile grele de sub povara omătului, apoi iar s-a plecat să dormiteze în lunga sa așteptare până la sosirea primăverii.

*
Primăvara își începu cântările printre culorile mustoase și blânde. Marioara și nucul ei prindeau seninul și bucuria de a trăi din văzduh, din zbor de rândunică, din verdele fraged al pământului.

–     Vezi, Nucule, a dat Dumnezeu și am ieșit din iarnă, zise bătrâna cu o liniște născută din dragostea-i fără margini față de Atotputernic. Ne-a purtat Dumnezeu de grijă și de data aceasta. Dar nu pot uita, frate Nuc, cum cam prin această vreme, în primăvara din ’87, am primit vestea care ne-a distrus sufletele! Copilul nostru drag și scump, Mihai, plecat la armată, s-a pierdut fără veste într-o luptă în apropierea Candagarului. Câtă vreme a trebuit să treacă pentru ca să se stingă, măcar oleacă rana, câtă vreme a trebuit să treacă împlinită ca să pot vedea cărarea pe unde calc, fiindcă lacrimile îmi înecau ochii și durerea din suflet îmi ucidea dorința de a mai trăi. Inimioara lui Vasile n-a rezistat și a încetat să mai bată, Nucule! Ți-amintești? Dar Dumnezeu a avut grijă de copilul meu, mi-a auzit ruga și mi l-a întors. Mi l-a întors peste patru ani! Cărunt și osândit, stors de vlagă și puteri, cu ochii afundați, dar viuviu, Nu-cu-leee! Văd că te dor și pe tine aceste amintiri, simt cum îți tremură mugurii frunzelor în ramuri. Dar acum ce ne mai rămâne de făcut? Trebuie doar să-i așteptăm pe aceia plecați: pe cel mare și pe cel mic, să vină să ne vadă că sîntem tari, că mai putem…

Bătrâna a intrat în casă, copacul a rămas cu ramurile întinse în urma-i, de parcă ar fi căutat cuvinte de alinare, dar ca un moș împotmolit în ani abia a foșnit din frunze, negăsind, ca întotdeauna, răspunsul. Doar adierea vântului primăvăratic a mișcat ramurile mai tinere și mai mlădioase, le-a legănat cu duioșie și le-a lăsat în visare.

**
Marioara, întinsă pe pat, asculta depărtările, străbătea cu gândul drumurile lungi spre feciorii ei dragi, înstrăinați în țări necunoscute pentru ea. Durerile și vârsta o țineau în pat, credea că nu se va mai putea ridica din acea lâncezeală neputincioasă care-i acaparase trupul, dar nu și mintea. Într-o dimineață devreme s-a trezit, auzind niște lovituri puternice în geam. S-a ridicat după multe zile de suferință din pat, crezând că a venit cineva. Ploua, vântul sufla cu repeziciune, ramul lovea cu insistență în geam. Era Nucul, prietenul ei devotat, care nu o lăsa să moară, o chema să trăiască, să trăiască și să aștepte copiii și nepoții ei dragi.

–     Mulțumesc, dragule, mulțumesc! Bucură-te, m-am ridicat! Știu, e încă prea devreme să plec!
Bătrâna s-a apropiat apoi de pomul rotat, i-a cuprins tulpina cu o mulțumire lăuntrică, înțeleasă doar de inima ei și, poate, de nuc. Picăturile de ploaie și lacrimile Marioarei se prelingeau îngemănate, ca o binecuvântare pe chipul ei senin. Erau stropii alăturați ai împlinirii speranțelor care o reîntorceau la viață, împreună.


Marina Dirul
Barcelona,  20.01.2020

Intre doua case

intre case

Mirele Butnariu
Mirela Butnariu

Mama, mă întreabă al meu, ieri, dis-de-dimineaţă, ai fost aseară?” Îi explic, după ce mă dumiresc la ce se referă, că am avut motive întemeiate pentru care nu am fost la „Simfonii de toamnă”, dar că am tras cu ochiul la „directul” transmis de Mihai Chira şi că a părut a fi fost tare frumos, din ce-am văzut eu.

Cei plecaţi ştiu tot de acasă, tot. Stau cu ochii pe ştiri, pe site-uri, sunt uneori mai la zi decât noi, ăştia de ne ducem zilele aici. Se informează până la amănunt, atât cât se pot informa, o fac, uneori cu riscul dezinformării, de unde apucă, mai caută, mai citesc şi sunt cu ochii aici. E felul lor de a fi în legătură cu „acasă”. Sunt la curent cu toate bunele şi mai puţin bunele ce se întâmplă în ţară, se bucură şi suferă pentru tot ceea ce e legat de România. Mai toţi.

Degeaba îi certaţi ca, odată plecaţi, să facă bine şi să-şi vadă de vieţile lor, în ţările alea perfecte unde trăiesc. Cum să le ceri să nu îi mai intereseze ceea ce se întâmplă în casa în care s-au născut? Cum să nu le pese că parte din sufletul lor e sau nu în regulă, se bucură sau suferă? Cum să rupă lanţul ancorei care îi ţine, zdravăn, înfipţi în locurile astea?

Sunt în situaţia de a compara, cei care au ochi, zilnic, în ţările de adopţie, ce e acasă cu ce e acolo. Ce e acasă naşte supărare, de multe ori, naşte frustrare şi grijă de cei rămaşi. Şi doare.

Sunt între două case, cu sufletul rupt. Au soluţii care cu greu îşi găsesc rezolvare acasă, dar nu obosesc în a le face cunoscute. Şi iar doare.

publicat în social media

Târgul de Fete de pe muntele Găina – sărbători

găina

La mijlocul lunii iunie a fiecărui an are loc tradiționala sărbătoare a moților din Apuseni „Târgul de fete” de pe Muntele Găina

Situat la întâlnirea a patru judeţe, Arad, Hunedoara, Alba şi Bihor, Muntele Găina găzduieşte, la mijlocul lunii iulie a fiecărui an, tradiţionalul Târg de Fete.

ioan Matiuț
Ioan Matiuț

Devenit una din marile atracţii turistice, el are mai multe legende legate strâns de obiceiurile şi tradiţiile locului. Una dintre ele spune că o găină de aur venea din mină şi se aşeza pe vârful muntelui unde făcea şi clocea ouă de aur. Fugărită de locuitorii din zonă care râvneau la ouăle ei, găina a fugit luând cu ea şi tot aurul din munte.

Pe vremuri, târgul debuta cu câte doi reprezentanţi ai moţilor ciubărari şi doi ai crişenilor păstori care trăgeau o linie de despărţire între moţi şi crişeni.

În prima zi a târgului, era o petrecere feciorească, fetele şi nevestele sosind abia a doua zi când se încingea jocul. În centrul atenţiei erau fetele de măritat şi fetele mari care voiau să fie peţite. Acestea îşi etalau lăzile de zestre, portul şi priceperea la diferite îndeletniciri specifice femeilor din zonă. Ele erau supuse şi la diferite probe pentru a dovedi că nu au niciun defect fizic. După ce o fată era peţită, era invitată la joc şi apoi cântărită pe o scândură, în balans, la capătul căreia era pusă zestrea. Se credea că o fată peţită pe muntele Găina va avea parte de noroc şi prosperitate în căsnicie.

Târgul era şi un prilej de negustorie şi schimburi de mărfuri între locuitorii din zonă. Astfel se vindeau ciubere şi oale de lut smălţuite, alte obiecte din lemn, ţuică, brânză, miere. Pe mesele fetelor de petit se puneau bucate şi băuturi tradiţionale care erau oferite peţitorilor de către tatăl fetei. Ca o simplă comparaţie, astăzi târguiala s-a mutat pe internet, iar zestrea fetelor este frumuseţea (exterioară) şi sex apell-ul în timp ce a băieţilor, maşinile scumpe şi vilele luxoase. Sentimentele au fost şi sunt considerate mai degrabă slăbiciuni.

În zilele noastre, târgul a devenit o nedeie populară, prilej de întâlnire a moţilor risipiţi prin Munţii Apuseni, de exprimare a folclorului, obiceiurilor şi tradiţiilor din această adevărată conservă de civilizaţie ocrotită de culmile domoale ale Apusenilor şi de drumurile proaste care descurajează turismul. Din păcate, „binefacerile” civilizaţiei aşa-zis moderne, încep să-şi facă simţită prezenţa şi aici. Portul popular şi produsele tradiţionale sunt tot mai mult substituite de chinezisme ieftine, mâncăruri şi băuturi de talcioc. Doar folclorul, cosmetizat de multe ori neinspirat, mai supraviţuieşte şi se exprimă pe scena de aici, datorită implicării instituţiilor culturale din cele patru judeţe, angrenate într-o competiţie a orgoliilor, profitabilă până la urmă pentru cei care se încumetă să urce şi să petreacă o zi sau două de vară pe Muntele Găina.

Din Arad se poate ajunge acolo cu maşina pe traseul: Arad – Vârfurile – Hălmagiu – Baia de Criş – Avram Iancu şi de aici 7 km pe drum de piatră.

Celor care preferă drumeţia, le recomandăm două puncte de plecare mai apropiate de Arad, unde se poate ajunge cu trenul care circulă pe ruta Arad-Brad: Hălmagiu şi Baia de Criş. Din Gara Hălmagiu, traseu de două zile, pe potecă, aproximativ 20 km, prin Comuna Hălmagiu – Satul Hălmăgel – Satul Băneşti – Lungşoara de Sus – Vârful Muntelui Rotunda – Vârful Găina (1484 m), marcaj cu bandă albastră. Necesită echipament de campare pentru noapte. Din Gara Baia de Criş, aproximativ 25 km, prin satele Raşca – Baldovin – Râşculiţa – Bulzeşti şi de acolo pe potecă spre Vârful Muntelui Găina.

Iar ca bonus, natura vă oferă pe săturate delicioasele afine aflate din belşug în această perioadă prin toate golurile alpine.

Ioan Matiut

Traian si Livia

traian

Traian si Livia…

O pereche de oameni necăjiți, neînțeleasă de cei, așa-ziși, sănătoși la minte. El, ciung de o mână, șchiop de un picior, ea, oarbă și năpădita de dureri.

Nicolae Patrut
Nicolae Pătruț

Dumnezeu știe pe unde și-au întâlnit nefericirile, într-o bucurie, pe care noi, nu o putem înțelege. Stăteau, Sub Dos, într-o casă moștenită de la părinții lui Mihai Traian, Traian Dușa, cu numele său de sat. Deși bolnav și neputincios, Traian Dușa nu a așteptat pomană de la nimeni. Nici de la regii puterii, nici de la bogații satului.

Și-a acceptat handicapul, n-a plâns și a căutat să fie folositor celor care nu îi înțelegeau durerea. A plecat la Anina, unde, ani în șir a măturat străzile orașului cu miros de cărbune.

Cu o singură mână, ținea mătura de bobari și aduna gunoaiele. Unii râdeau, alții îl admirau. Traian își căuta de muncă. Și, după program, se îmbrăca elegant, cu pantaloni albi și cămașă albastră, admirând strada.

După ani de muncă s-a reîntors acasă. Era singur, necăjit, cu o pensie de invaliditate. A găsit-o pe Livia. O femeie tristă, oarbă, ce simțea căldura soarelui, dar niciodată nu îi vedea lumina.

Puterile îi erau limitate, viața îi cerea mai mult. Și-a cumpărat un cal alb și schiop, bătrân și fără vlagă. Din sărăcia lui, din bani împrumutați de la cârciumarii satului. Și căruța! Cu roți de lemn, cu loitrele mâncate de cari, toată legată cu sârmă. Dar, el, Traian Dușa, se simțea liber, independent. Simțea că nu depinde de nimeni, simțea libertatea ca o binecuvântare ce îi oblojea sarcaia din blestem.

Nimeni din sat nu știa ce mănâncă și cum o duc. Vedeau doar aparențele, doar ce lăsau ei să se vadă. Așa, prin sat, printre zâmbete, batjocuri, Traian, Livia și iapa lor albă, de fapt, căruntă, au străbătut anii, umilințele rămânând drepți, ca doi atei care nu cred în rugăciuni frivole.

Au murit și Livia și iapa căruntă și schioapă. O vreme, Traian Dușa a rămas în sat. Își lua pensia ca o lacrimă de sărăcie și, pentru supraviețuire, bătea toba cu o singură mână. – Se aduce la cunoștință că mâine se taie porc la …x și la y, iar kilogramul de carne costă… Cine voia reclama, plătea. În bani sau în natură. Traian Dușa nu avea un preț, ci doar o demnitate pe care urmașii profitorilor de ieri nu au avut-o nici înainte de-a se naște și nici după, ce azi răgesc ca niște animale bolnave.

In loc de epilog

Traian Dușa a murit în Sanatoriul din Marila, unde, în urmă cu un secol, poposea Sisi, regina celui mai frumos secol de viață. Livia a murit la Ilidia și a fost îngropată de parintele Remus Ania, un patriarh de sfințenie și omenie despre care nu poți scrie cuvinte.

Din când în când mai trec pe lângă fosta casă a lui Mihai Traian, Traian Dușa, de Sub Dos, de lângă puntea lui Sandu Iencia. E doar o grădină frumoasă și niște ziduri care plang…

Nicolae Patrut, 2 iunie,19, Ilidia

Ion Monoran – Poetul care l-a scos din priză pe Ceaușescu

monoran

„În toate poemele mele
sunt un băiat de şapte ani
care abia învaţă să taie pâinea
cu cuţitul
viaţa a pătruns în mine
o dată cu versul
poemele mele sunt ochii lui
gălăgioase
şi
albe
cenuşa după ce am ucis poezia
civilizaţia
murdăria
singurătatea
în care va trebui şi eu să dispar
altfel le-ar putea scrie
oricine.”

Da. Le-ar putea scrie oricine. Dar nu le-a putut scrie oricine. Nu le-a putut face oricine.

madalin hodor
Mădălin Hodor – Istoric

Poetul, ca și soldatul nu are viață personală spunea Nichita Stănescu. Iar Ion Monoran a fost un soldat al poeziei și mai mult decât atât un soldat al libertății. E logic, e în firea lucrurilor. Poeții sunt cel mai fin aparat de percepție al societății în care trăiesc. Ei prind acordurile și nuanțele pe care le nu le vede nimeni. De ce să ne mirăm că poetul Ion Monoran a oprit tramvaiele în acea zi de decembrie 1989 la Timișoara? Era firesc. Era în natura lui. Nici nu s-ar fi putut întâmpla altfel. Cine mai potrivit să smulgă milioanele de fire invizibile cu care o dictatură nemiloasă ne controla pe toți? Căci Ion Monoran nu a oprit doar tramvaiele din Timișoara. Ion Monoran a oprit mașinăria metalică, aparent inexpugnabilă a statului represiv al lui Nicolae Ceaușescu. L-a scos din priză.

„Când am ajuns în Piaţa Maria, în jurul casei pastorului Tokes nu se aflau mai mult de 250 de persoane. Am intrat în mijlocul lor şi le-am spus: Trebuie să facem ceva, dar pentru asta avem nevoie de lideri, altfel vom avea soarta celor de la Braşov, din 1987! Primul lucru pe care trebuie să îl facem e să oprim tramvaiele, pentru a fi cât mai mulţi, iar apoi să mergem cu toţii la Comitetul Judeţean de Partid! Am oprit primul tramvai care venea dinspre Gara de Nord. Speriat, vatmanul, un tânăr între 25 şi 30 de ani, îmbrăcat în costum de blugi, a început să plângă şi să ne roage să-l lăsăm să plece. I-am spus să urce în vagon şi am coborât pantograful chemând lumea din tramvai să ni se alăture. Ca prin minune, nu a protestat niciun călător şi ni s-au alăturat cu toţii. În câteva minute, în piaţă s-au strâns 800-1.000 de persoane şi numărul lor creştea vertiginous. Mulţimea a început să strige lozinci precum „Libertate!”, „Vrem căldură!” sau „Vrem mâncare la copii!” Așa a început.

La București Iulian Vlad turba (vezi postarea cu notările din agenda lui Alexie). Cum de nu se gândiseră la asta? Cum de nu prevăzuseră asta? Cum de nu închiseseră stația de tramvai, cum făcuseră la Iași, sau nu opriseră circulația lor? Greșeală. Prostie. Incompetență. De fapt, depășiți de cursul istoriei. Înfrânți de un poet. Toți securiștii lui Vlad, toți activiștii de partid, toți colaboratorii și lătrăii regimului nu mai făceau doi bani. Scoși din priză. Ultima soluție a fost să tragă.

Dar astăzi am uitat. Am mâncat Revoluția și am vomitat-o ca pe o mâncare prea bună pentru stomacul nostru obișnuit cu răcitura de porc. Nu o mai vrem. Nu o recunoaștem. Ne batem joc de ea și de cei care au făcut-o. Ne răzbunăm ca proștii pe singurul act memorabil făcut de acest popor în ultima sută de ani.

Centenarul. Unul nu a spus ceva despre Revoluție! Toată lumea a sărbătorit generația Unirii, dar de ce nu a spus nimeni că poporul ăsta a mai făcut ceva de atunci? Ceva cel puțin la fel de înălțător și demn. Mergeți în Ungaria și contestați revoluția din 1956 sau, mai bine, mergeți în Franța și spuneți că 1848 a fost făcut de germani. Apoi veniți înapoi și spuneți care au fost reacțiile. Asta în cazul în care mai supraviețuiți. Vreți comparații între popoare? Gândiți-vă puțin la asta. Noi suntem singurul popor care scuipă pe propriul eroism. Îl relativizează, îl ia în râs. Vin toți decerebrații, securiștii și impostorii și cu gurile lor gângave scuipă printre dinți cu suficiență „Loviluție”, „Marea aglomerație din decembrie”, „Lovitură de stat a KGB”. Iar voi căscați gura la ei. Îi credeți.

Ce ironie că s-a întâmplat în ultimele zile ale lui decembrie! E nasol. N-ai timp, preocupat să alergi după cadouri, după umplut căruciorul de cumpărături, după aranjat casa. Câte nu ai de făcut? La televizor vor fi zece minute de imagini. Sunt același de zeci de ani. Le pun în buclă. Te uiți cu coada ochiului în timp ce învârți în oală. Revoluția Română. Băgată între răcitura de porc și slata de boeuf. Asta a ajuns. Bătaia de joc a tuturor neisprăviților și securiștilor care au scos tomuri de rahat cu care au mânjit-o. Dar nu ei sunt principalii vinovați. Ei au scris. Voi sunteți vinovați că îi credeți, le cumprați cărțile, îi promovați la televizor și le credeți elucubrațiile. Filip Teodorescu la „Profesioniștii”.

Profesionistul crimei. Într-o țară normală doamna aia zbura a doua zi cu tot cu emisiune. La noi ia premii pentru jurnalism. Rușinea nu mai este a obrazului, ci a stomacului. E deja vomă.

Ion Monoran a fost un erou. Autentic. Ion Monoran a fost un poet. Ion Monoran a iubit libertatea și a făcut ceva concret pentru ea. Ion Monoran s-a pus pe șinele regimului și l-a oprit. El singur.

Pentru asta eu îl voi aminti mereu și îl voi ține minte. Nu ca pe omul care a oprit tramvaiele, ci ca pe poetul care l-a scos din priză pe Ceaușescu.

Mădălin Hodor – Istoric

Meditațiile unui secui, de 1 Decembrie

secui

Noi, secuii și ungurii, ar trebui să începem prin a cere iertare pentru crimelor noastre față de români!

Naghy Attila

La mulţi ani România, la mulţi ani, români!

Attila Nagy
Attila Nagy

Cred că maghiarimea ar trebui să adopte, în locul izolării cauzate de frustrările istorice, calea dublei identităţi, calea biculturalității! Despre aceasta nu se vorbeşte, deși reprezintă o formă de păstrare a identităţii în relaţie de armonie cu majoritatea! Ceea ce ar însemna asumarea istoriei, chiar dacă, eventual, aceasta a fost nefavorabilă ungurimii şi secuilor!

Uneori omul, ca să fie salvat, trebuie să-şi amputeze anumite părţi ale corpului! Câteodată aşa este şi în istorie! După părerea mea, o Ungarie mare în exces ar fi pus în pericol chiar existenţa maghiarimii! Nimeni nu se gândeşte ce s-ar fi întâmplat în cazul supravieţuirii Austro-Ungariei! Oare nu cumva a existat pericolul ca ungurimea să se fi dizolvat în alte neamuri, care erau majoritare în cea mai mare parte a Austro-Ungariei!? Trebuie să fim realişti: Ungaria aşa-numită mare, mult prea idealizată, în mod nerealist, de către naţionaliştii maghiari, nu mai era demult viabilă în sine! Dacă am judeca aşa, am înţelege că Trianonul a venit ca un sfârşit normal, natural, al Imperiului Austro-Ungar şi că durerea şi frustrarea care i-au urmat au fost nefondate!

Merită reţinută, în legătură cu frustrarea istorică a maghiarimii, afirmaţia lui Eugen Drewermann, teolog româno-catolic şi psiholog jungian, care zicea că, dacă cineva devine frustrat, în urma unui eveniment oarecare, înseamnă că era şi înainte! O identitate problematică, precum cea a maghiarimii, nu se vindecă prin imagini neverosimile, cum e imaginea Ungariei Mari, şi prin dureri/frustrări legate de această imagine, de dispariţia ei, imagine care niciodată nu s-ar mai putea reface! O frustrare nu se vindecă niciodată prin confruntare duşmănoasă cu mediul, cum cred naţionaliştii maghiari! Şi nu reprezintă o apărare a identităţii, a cărei problemă este boala în sine! Această confruntare nu poate genera decât tensiuni! Din păcate aşa se întâmplă în judeţul Covasna, prin primarul oraşului Sfântu Gheorghe, Antal Árpád András, pentru care Ziua Naţională a României reprezintă în fiecare an prilejul de a provoca tensiuni interetnice!

Cred că de alt comportament avem nevoie noi, secuii şi ungurii, în România, faţă de istorie, faţă de prezent, comportament care ar putea decide viitorul nostru comun în bună înţelegere! Chiar un sociolog secui, Magyari Nándor László, profesor la Universitatea Babeş-Bolyai, scria, că „în loc să plângem pentru Triannon şi pentru ceea ce i-a urmat, ar trebui să ne confruntăm cu ceea ce au simţit românii înainte de Trianon, adăugând la asta şi suferinţele românilor în timpul ocupației horthyste în Nordul Ardealului”! Problema maghiarimii, sursa frustrărilor ei, este neputinţă integrării, în conştiinţa naţională, a părţii întunecate a neamului maghiar! Avea dreptate scriitorul evreu Kertész Imre, care zicea că „maghiarimea este frustrată din cauza că n-a conştientizat niciodată atrocităţile sale comise în istorie faţă de alte neamuri, adică n-a avut curajul de a se confrunta cu propria istorie”! Lipsa curajului duce totdeauna la frustrare şi la idealizarea iluzorie a eroismului neamului!

Cred că, după ’89, noi, secuii şi ungurii, trebuia să începem o altă era, în România: cea a loialităţii faţă de Statul Român, pe care încă n-am acceptat-o după Trianon. Ar trebui să începem prin a recunoaşte public şi a cere iertare pentru crimelor noastre faţă de români! Cred că un astfel de gest ar fi însemnat o împăcare istorică între două neamuri şi ar însemna începutul integrării noastre, adevărate, în România. O integrare adevărată, fără izolationisme şi separatisme, pe care încă n-am făcut-o!

Guvernul maghiar anterior guvernului Orban a făcut un gest frumos faţă de România, când a acceptat ca ziua de 1 Decembrie să fie sărbătorită, la Budapesta, într-un teatru renumit. Guvernul Orban însă, ajuns la putere, a interzis acest lucru! Şi nu numai atât, el a declanşat și o retorică intensă antiromânească, revizionistă! Să nu uităm însă că Orban este aliatul lui Putin, deci nu trebuie ca noi, secuii şi ungurii, să cădem în capcană revizionismelor. Trebuie să fim loiali Statului Român, căci revizionismul serveşte unei cauze străine, nu cauzei noastre comune! Nu vom câştigă nimic prin revizionism, istoria ne-a arătat-o! Ocupaţia, administraţia horthysta, i-a discriminat pe secui, chiar în secuime! Ungurii sunt cei care ne-au furat identitatea noastră secuiască, asimilând-o cultural în maghiarime, în timp ce, în cea mai mare parte a istoriei noastre, ne-au asuprit! Vitorul nostru, dacă va fi, va fi comun. Dacă nu – nu va fi!

Apărut în digitalul certitudinea

Ai copilarit sub comunism

frica

madalin hodor
Mădălin Hodor / foto:fb

Nu o să uit niciodată iernile alea. Ultimele dinainte de cea din 1989. Frigul, întunericul și mai ales frica. Frica. Ne era tot timpul frică.

O să spuneți că eram copii și nu știam noi ce e aia. Știam. Era ca un fum care se lipea de tine. Nu te părăsea niciodată. Era acolo, undeva în spatele minții tale. Trează. Când spun că ne era frică tot timpul nu e un eufemism. Nu ne temeam de Ceaușescu, de Partid și nici chiar de securiști pe care îi vedeam rar spre niciodată. Toate astea erau lucruri străine, distante, nu aveau legătură cu viața noastră. Frica noastră venea din alte lucruri. Concrete. Era o stare de fapt. Cum e lumina zilei și întunericul nopții. Nu ne temeam de ceva anume. Ne era frică de orice. Mai ales iarna, mai ales pe întuneric, mai ales când era frig și ceață.

Niciodată nu ne întorceam de la școală singuri. Învățam după-amiaza și ieșeam pe la cinci-șase. Iarna era deja beznă. Nu alegeam niciodată calea cea mai scurtă, printre blocuri, care ne-ar fi dus acasă în „Groapa cu Lei” într-un sfert de oră. Niciodată nu mergeam pe acolo când era întuneric. Ziua da. Pe acolo veneam la școală. Niciodată noaptea. Nu că era beznă și că nu-ți vedeai nici picioarele, că era gheață, că erau tot tipul gropi lăsate vraiștea de la construcții și puteai să cazi. Nu. Astea le miroseam. Vedeam prin întuneric precum șobolanii, ne orientam după miros și după umbre. Ați trăit în cartierele unde se lua lumina de la 4 la 9? După câteva ierni din astea știai drumul pe de rost. Din umbră în umbră, din contur în contur. Așa ne jucam și afară. Pe întuneric.
Dar chestia cu trecutul printre blocuri iarna era altceva. Iarna ieșeau recidiviștii. Le dădea drumul Ceaușescu acasă ca să nu consume cu ei. Îi adunau primăvara la loc și îi duceau la muncă. Era ciclic. Eu și Moșunoiu, singurii din clasă care stăteam în „Groapă” eram primii care îi vedeau apărând în fața scării la semințe și table cu băieții. Supți la față, cu paloarea aia inconfundabilă de pușcărie (un fel de culoare cadaverică, semn că omul nu a ieșit la aer de multă vreme) și plini de șmecherii. Nu ne apropiam noi de ei, trăgeam cu urechea la ce povesteau și ne bucuram când ne băgau în seamă și ne trimiteau după băutură sau țigări. Dar nu ei erau motivul nostru de frică. Pe ei îi știam, erau de la noi din „Groapă” și nu ne-ar fi făcut nimic. Ne era frică de ăilalți.

În fiecare iarnă, în perioadă asta orașul se umplea de povești de groază. Circulau cu viteza sunetului, le auzeam și le spuneam mai departe, le înfloream cu voluptate și le făceam și mai groaznice. Cadavre de femei descoperite în parc, gâturi tăiate, tâlhării pentru lănțișoare de aur, furturi de căciuli de blană. Asta mai ales ne băga în sperieți. Căciulile de blană. Umbla vorba că pușcăriașii stăteau pe gardul cimitiului și îți furau căciula din cap dacă treceai pe acolo. Ocoleam toată zona. Cine a avut căciulă de blană din aia cu urechi știe cât era de prețioasă. Se făcea trafic și cu asta. Mai bine îmi pierdeam capul decât să o pierd.

Da. Era psihoză. Nu conta cât era de reală sau nu. Era suficient de reală pentru noi. Mergeam în grup și ne uitam în permanență în spate. Ne isterizam la fiecare siluietă mai dubioasă. Suficient să se sperie unul mai tare că o luam toți la fugă. Mergeam prin centru, pe bulevard, până la Orizont. Acolo nu se lua lumina. Erau becuri chioare, o vitrină luminată, treceau mașini și oameni pe stradă.În capul nostru dacă mergeam pe la lumină nu avea ce să ni se întâmple. Problema era după Orizont. De acolo ne despărțeam și mergeam singur până la bloc prin întuneric, că acolo, în cartier, nu mai aveau interes să păstreze aparențele. Acolo nu mai exista lumină. Bucata aia de drum era cea mai rea. Mă rugam să treacă o mașină să lumineze cu farurile. Așa măcar câteva minute vedeam în jur și mă simțeam în siguranță. Mergeam cât de repede puteam. Abia când intram în bezna din scară mă simțeam în siguranță. O asociam cu mirosul. La parter mirosea întotdeauna a borș, la trei unde stăteau țiganii mirosea a gunoi. Urcam prin beznă numărând treptele. Unu, doi, trei…cinșpe. Unu, doi, trei….cinșpe. Și gata. Am scăpat. Încă o zi în care nu m-au omorât recidiviștii. Exagerez? Licență literară? Vă asigur că nu. Ăsta era comunismul. Asta era frica. Destulă pentru fiecare. Pentru fiecare categorie de vârstă.

Și știți ce? Unele dintre fricile astea care erau induse. Am aflat după aia când am citit dosarele. Și astea cu recidiviștii erau. Nu făceau ăia atîtea blestemății pe câte li se puneau în cârcă. Dar erau unele mai profesionist lucrate. Au rezistat până în zilele noastre. Ați auzit-o recent pe asta cu homosexualii care o să ne fure copiii? Când am văzut prima postare cu prostia asta mi-am adus aminte instant de una care circula pe vremea aia. O știți pe aia cu sectanții?
Habar nu aveam noi ce sunt „sectanții” ăia. Aveam în bloc o familie de AZȘ-iști, dar nu-i asociam cu așa ceva. Erau niște oameni blânzi, aveau doi copii mai mari ca mine și vara mai aduceau doi copii de la orfelinat și aveau grijă de ei. Nu se putea să fie ăștia „sectații”. „Sectanții” erau niște tipi răi, care circulau în mașini negre (tare asta, că mașini negre aveau doar securiștii și ăia de la partid) și răpeau copii. Ce făceau cu ei? Le luau sângele. Unii dintre noi puteau să jure că au văzut mașini din astea negre din care curgea sânge. „Cum să curgă băi sânge?” „Erau pungi băgate în roți și s-au spart băi. Am văzut eu.” Am mai întrebat și pe alții. Mi-au confirmat. Și ei, în orașele lor, aveau aceleași povești cu „sectanți”.

Bineînțeles că era lansată de băieții de la Securitate ca mijloc de defăimare, marginalizare și atragere a urii populației față de cei din AZS, Oastea Domnului, Martorii lui Iehova etc. Doar că la noi ăștia micii funcționa în varianta asta de teroare. Cea mai directă și mai eficientă.

Vreți să știți cât era de eficientă? Eram la săniuș într-o seară din asta de iarnă. Toată ciurda de copii de la bloc. Vreo câteva zeci. Nu știu cine a țipat „Sectanțiiiii!”, dar am apucat să văd o mașină (eu am văzut-o neagră) pe stradă. În câteva minute toți cei câteva zeci de copii, de toate vârstele au dispărut. Eu nu țin minte cum am ajuns în casă. Când m-a văzut maică-mea galben la față s-a speriat că am pățit ceva. Nu i-am spus nimic de rușine. Apoi mi-am dat seama că sania rămăsese afară. S-a dus taică-meu după ea. L-am auzit după aia că i-a spus maică-mii că s-a întâmplat ceva ciudat, că erau zeci de sănii lăsate de izbeliște în fața blocului.

Comunism, propagandă, teroare? Da. Așa funcționa. Așa l-am trăit. Funcționează în continuare. Pavlovian.

Mădălin Hodor, istoric, cercetător la CNSAS

Festivalul Națiunilor Centenare de la Bucuresti – PoetArt 100

PoetArt100

Festivalul Capitalelor Națiunilor Centenare, PoetArt.100 desfășurat la București. Un regal de poezie

ioan Matiuț
Ioan Matiuț

Sâmbătă, 15 septembrie 2018, de la ora 19:00, în Grădina Muzeului Național al Literaturii Române din București (str. Nicolae Crețulescu nr. 8), a avut loc lectura publică de poezie și recitalul de muzică – PoetArt 100, un eveniment inclus în Noaptea Capitalelor Centenare și Festivalul Capitalelor Națiunilor Centenare (FCNC, 10-17 septembrie 2018). Au fost invitați poeți din Cehia (Petr Hruška),  Republica Moldova (Grigore Chiper, Nicolae Spătaru) și România (Teodor Dună, Cătălina Matei, Ioan Matiuț, Ioan Es. Pop, Livia Roșca, Andra Rotaru, Tudor Voicu și Florina Zaharia) care au citit 100 de poeme. Invitatul special al proiectului a fost muzicianul, poetul și profesorul de flaut Ion Bogdan Ștefănescu, alături „Flaut Power”, un grup de studenți la masteratul de flaut coordonat de Ion Bogdan Ștefănescu la Universitatea Națională de Muzică din București. Amfitrion: Dan Mircea Cipariu. AgențiadeCarte.ro, partener al evenimentului.

În anul 2018, se împlinesc 100 de ani de la crearea României Mari. Festivalul Capitalelor Națiunilor Centenare a fost un  eveniment inițiat de Primăria Municipiului București prin Muzeul Național al Literaturii Române, Teatrul de Comedie și Teatrul Dramaturgilor Români. Acesta și-a propus celebrarea Centenarului în context european, invitând la București, în perioada 10-17 septembrie 2018, alte nouă state care sărbătoresc Centenarul pe parcursul acestui an: Polonia, Austria, Republica Moldova, Ungaria, Letonia, Lituania, Estonia, Cehia, Slovacia. Festivalul a cuprins  mai multe secțiuni: teatru, muzică, film, poezie, expoziții, conferințe și o componentă gastronomică.

Astfel, sâmbătă, 15 septembrie 2018, de la ora 19:00 la  Muzeul Național al Literaturii Române din București (str. Nicolae Crețulescu nr. 8), a avut loc lectura publică de poezie și recitalul de muzică – PoetArt.100.  Eveniment  inclus în Noaptea Capitalelor Centenare și Festivalul Capitalelor Națiunilor Centenare.

Au citit din propriile creații,  10 poeți reprezentativi din Cehia (Petr Hruška), Republica Moldova (Grigore Chiper, Nicolae Spătaru) și România (Teodor Dună, Cătălina Matei, Ioan Matiuț, Ioan Es. Pop, Livia Roșca, Andra Rotaru, Tudor Voicu și Florina Zaharia). S-au citit 100 de poeme, fiecare poet lecturând câte 10.

poetart2018
Tudor Voicu, Ioan Matiut, Catalina Matei, Dan Mircea Cipariu, Andreea Drăghicescu, Livia Lucan-Arjoca, Andra Rotaru, Florina Zaharia.

Poemele, representative pentru lirica actuală,  au excelat prin valoare dar și prin  diversitatea de expresie și geografie literară.

Invitatul special al proiectului a fost muzicianul, poetul și profesorul de flaut Ion Bogdan Ștefănescu, alături „Flaut Power”, un grup de studenți la masteratul de flaut coordonat de Ion Bogdan Ștefănescu la Universitatea Națională de Muzică din București. Aceștia au prefațat recitalul cu piese de muzică clasică, iar la jumătatea evenimentului, au încântat publicul cu jazz și melodii prelucrate din folclorul românesc.

Evenimentul a fost programat să se defășoare în gradina  Muzeului Național al Literaturii Române, însă ploaia venită parcă din senin, au obligat organizatorii să imprivizeze un spațiu de la masarda cădirii, care a devenit neîncăpătoare. Starea înaltă creată de poezie și muzică, i-au făcut  pe cei prezenți să trăiască momente de cultură autentică și să ia contact cu literatura vie.

Un  public cald, consumator de literatură, a onorat cu prezența. I-aș remarca pe  cunoscutul actor George Mihăiță și pe doamna Ani Dumitru, de la revista RoBarna din Barcelona.

poet art 100

Amfitrionul evenimentului a fost poetul și entertainerul cultural Dan Mircea Cipariu.

cipariu
Dan Mircea Cipariu

Ioan Matiuț

 

Piața Victoriei împotriva Diasporei

protest

Miercurea trecută, când am asistat la sosirea prin Borş a primelor coloane de români alungaţi din ţara-n care s-au născut, intuiam că dorinţa lor de a protesta în Piaţa Victoriei se va lovi din plin de forţa Partidului. Erau vinovaţi, ca aceia din 1990, că nu au rămas să mănânce „salam cu soia”, ba mai rău, gustaseră din aerul libertăţii. Au învăţat să fie respectaţi de autorităţile statelor ai căror cetăţeni deveniseră, fără să li se fi stins niciodată dorul de ţară.

Au venit la greu, nechemaţi de nimeni, din patriotism, pe banii lor, nu căraţi cu autobuze de partid. Şi-au sacrificat vacanţele în familie ca să strige ceea ce noi, cei rămaşi şi acomodaţi cu răul precum câinele cu purecii, ori am uitat, ori nici n-am învăţat: că nu e admisibil ca o întreagă ţară să fie luată prizonieră de un grup infracţional care nu numai că nu se poate abţine de la furt, ci vrea, în premieră, să fure cu legea-n mână, fără pedeapsă.

De atunci intuiam – martori îmi sunt apropiaţii – că Diaspora va fi primită nu cu pâine şi sare, ci cu bastoane şi cu gaze. Pregătirile le făcuseră deja televiziunile de Partid, care i-au numit pleava Europei, apoi Partidul însuşi. Inclusiv un europarlamentar bihorean, Emilian Pavel, a văzut în ei o „gloată” care cerea bătaie, doar pentru că striga împotriva Ciumei Roşii.

Ce-a urmat se ştie. La fel ca în Piaţa Universităţii în 1990, noii mineri din Piaţa Victoriei, gorilele în uniforme de jandarmi, în cârdăşie cu pegra peluzelor bucureştene (toate finanţate, să nu uităm, de afacerişti de Partid), şi-au slobozit sălbăticia, din primele minute, asupra oamenilor paşnici, mulţi bătrâni, unii veniţi cu copii în braţe, iar alţii chiar în cârje ori scaune rulante. Ziua de 10 august a dovedit, dacă mai era nevoie, că autointitulatul PSD nu este un partid, ci o grupare infracţională organizată, o bandă care terorizează un întreg popor şi e gata să-l umple de sânge. Doar pentru ca, pe veci, să-i fie frică şi să tacă!

În opinia mea, noua mineriadă a PSD nu mai lasă cale de întoarcere pentru că, pur şi simplu, pe aşa-zişii social-democraţi nu-i interesează demult ce spune poporul, ci doar ce spun ei poporului. Li se rupe de imagine, de sondaje, de UE şi de orice alt „moft”, pentru că probabil şi-au pregătit inclusiv planul de a fura alegerile. După ce au întors pe dos legile justiţiei şi codurile penale, făcând din hoţie merit şi din viol virtute, aşa vor face şi cu legea electorală. Această mafie nu are altă ambiţie decât să rămână, mereu prin siluirea istoriei, la cârma unei ţări căreia nu ştiu decât să-i stoarcă până şi lacrimile.

Cine are un minim simţ al istoriei sesizează că din când în când aceasta se repetă, chiar dacă prin forme noi. Aşa şi cu actualul PSD. Format dintr-o minoritate neşcolită, PCR se instala la putere între 1944-1947 prin forţa tancurilor sovietice şi neglijenţa lumii civilizate. Acum, la fel ca în decembrie 1989, ţine de putere tot prin forţă.

În întreaga perioadă comunistă, regimul a condamnat Apusul, susţinând că de acolo vine tot răul pe care, de fapt, îl importase din Răsărit şi, în multe detalii, chiar îl perfecţionase. Din 2016, când a revenit la putere cu votul românilor minoritari, PSD anatemizează neîncetat tot Occidentul: de vină sunt mereu şi pentru toate Brucselu’, Europa, multinaţionalele

– Adrian Chis, publicat în ebihoreanul.ro

Are acoperire legala intervenția jandarmilor la 10 August?

legal

Intervențiile în forță ale Jandarmeriei la protestul Diasporei #10August din Piața Victoriei, considerate de mulți brutale și disproporționate, lasă loc multor semne de întrebare și din punct de vedere legal.

S-a procedat sau nu corect?

alexandru lazar
Av. Alexandru George Lazăr / Barcelona

Recomand citirea unor articole din legea 550/2004 pentru a ajuta la analiza asupra modului in care s-a acționat/intervenit de catre autorități.

Art. 29- situații in care trebuie folosit materialul din dotare

A se citi impreuna cu Decizia CEDO cazul Hoalga VS România http://www.mpublic.ro/sites/default/files/…/cedo_hoalgai.pdf

Art. 31. –
(1) Folosirea mijloacelor prevăzute la art. 29 se face numai după avertizarea și somarea participanților de a se dispersa, de către șeful dispozitivului de ordine sau de către șefii săi ierarhici.

(2) Pentru executarea dispersării se lasă la dispoziție participanților timpul corespunzător, determinat în raport cu numărul acestora, cu căile și cu posibilitățile de defluire.

S-a lasat timpul corespunzător? Ce se înțelege prin timp corespunzător?

S-a avertizat si somat corect?

Pentru a răspunde la întrebări a se citi si art. 32

Art 33- Folosirea mijloacelor prevăzute la art. 29 se face în mod gradual și nu trebuie să depășească nevoile reale pentru imobilizarea persoanelor turbulente sau agresive ori pentru neutralizarea acțiunilor ilegale și va înceta de îndată ce scopul misiunii a fost realizat.

S-au folosit mijloacele menționate doar pentru a imobiliza persoanele turbulente sau agresive sau s-au folosit și împotriva protestatarilor pașnici care își exercitau dreptul constituțional?

Art. 35. – Jurisprudență (1)
Persoanele care săvârșesc fapte contrare legii vor fi imobilizate, îndepărtate cât mai repede de la locul tulburărilor și conduse, după caz, la cea mai apropiată unitate de poliție sau de jandarmi, pentru a se lua, cu privire la acestea, măsurile de sancționare prevăzute de lege.

De ce nu s-a facut acest lucru de catre Jandarmerie? Ce de au fost lăsați interlopii/violenții in piața?

Art. 36. –
Se interzice folosirea mijloacelor prevăzute la art. 29 împotriva femeilor cu semne vizibile de sarcină, împotriva persoanelor cu semne vădite de invaliditate și împotriva copiilor, cu excepția cazurilor în care aceștia înfăptuiesc un atac armat ori în grup, care pune în pericol viața sau integritatea corporală a uneia ori a mai multor persoane.”

Atenție mare la acest articol. In piața, din cele spuse de presa, erau copii si femei însărcinate!!

ATENTIE LA ACEST ARTICOL Art 37.

În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, personalul din Jandarmeria Română are obligația să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului și să acorde primul ajutor medical persoanelor care au nevoie de acesta ca urmare a intervenției în forță.

S-au respectat drepturile fundamentale la libera exprimare si la libera adunare a protestatarilor pașnici?

Protestatarii pașnici ce aveau nevoie de ajutor medical au fost asistați de catre jandarmi?

Bine ati venit in tara voastra! Scuzati gazele lacrimogene si mizeria guvernarii PSD


Ruptura totala intre PSD si romanii din strainatate

isailaVineri era protestul romanilor din strainatate, a celor care au plecat in incercarea de a se salva, de a-si salva copiii si parintii ramasi acasa din cauza lipsei oportunitatilor oferite de serii intregi de guvernari corupte. Ruptura totala dintre PSD si romanii din strainatate va avea efecte politice devastatoare asupra social-democratilor.

In opinia mea, acest partid va disparea la fel de rapid cum a disparut PDL in 2012, sa ne amintim, tot in urma interventiei brutale a fortelor de ordine si a degringoladei dintr-o guvernare lovita crunt de criza economica.

Romanii care muncesc in strainatate au venit acasa si au fost intampinati cu gaze lacrimogene si tunuri cu apa. Criza generata in societatea romaneasca de provocarile si interventia brutala a fortelor de ordine poate fi stavilita numai prin demisia rapida a Guvernului Dancila, un monument de incompetenta. Daca nu se va intampla acest lucru, criza politica va roade ca o boala actualul regim pana cand sistemul se va prabusi cel tarziu la alegerile europarlamentare din 2019 daca nu, mai devreme.

PSD e un cadavru politic, un partid mafiotizat care nu mai are nicio legatura cu cetatenii. Amintiti-va disperarea lui Liviu Dragnea care anunta la televizor, cu o seara inainte de miting, „dublarea pensiilor incepand cu 2021”. Trei ani reprezinta o eternitate in politica romaneasca, iar Liviu Dragnea nu-si va putea aroga aceasta realizare din pozitia de lider politic.

Romanii din strainatate s-au intors acasa pentru ca vor „o tara ca afara”, raspunsul l-am vazut cu totii, iar, noi, cei ramasi, ne cerem scuze ca n-am stiut si n-am putut sa oprim ajungerea „ciumei rosii” la putere.

Emilian Isaila pe Ziare.com

Poșetele Cristinei Herea și mitingul din 10 august – Raluca Feher

feher

feher
Raluca Feher

-Acum niște luni, eram la masă cu niște prietene și una o aduce pe tipa aia de la România Tv, blondă, față de porțelan, prezentatoare, a umblat cu chelul ăla sinistru.
-?????
-Din PSD. Codrin …
-Codrin Ștefănescu. Deci o prezentatoare România Tv care a umblat cu ăla?
-Da. Stai să caut, uite, Cristina Herea. Și femeia ne spune că s-a apucat de design de poșete și, ce să vezi, a și ajuns să expună la Londra, trimisă de statul român, de la care a câștigat o bursă. Sau așa ceva.

O caut pe net, primul lucru este interviul din 2012 luat de Libertatea. Titlul este: Nu mi-am găsit niciodată fericirea într-o pereche de pantofi de 1000 de euro.
Asta pentru că ai găsit-o într-o pereche de pantofi de 3000 de euro, îmi spun plină de invidie continuînd lectura interviului hagiografic luat de către jurnalistul Claudiu Petrișor:
Cristina, esti proprietara unei casa de peste jumatate de million de euro, conduci trei firme şi deţii mai multe proprietati. De ce nu ai făcut publice aceste lucruri?

Pentru că mi-am dorit să fiu judecata pentru ceea ce fac, nu pentru ceea ce am. Nu mi-am contorizat niciodata averea in bani sau lucruri materiale si ma consider un om bogat doar atunci cand ma uit in suflet, nu in portofel. Din păcate, lucrurile care contează cu adevărat în viaţa nu se pot cumpăra, oricât de multi bani ai avea in cont.

Cine este Cristina Herea, posesoarea unei case de jumate de milion, care conduce trei firme și atunci când se apucă să deseneze poșete ajunge instantaneu pe banii mei la Londra, să le prezinte la un salon de design?
Viata ta pare lipsita de griji, de ce ai ales sa te implici în presa tabloidă?

Pentru că am fost întotdeauna fascinată de puterea informatiei. Spectacolul psihologic oferit de lumea mondenă nu a facut altceva decat sa ma trezeasca la realitate si sa ma maturizeze. La 18 ani am ales Facultatea de Jurnalism, renuntand la bursa din Franta, de la Facultatea de Stiinte Policite. Tatăl meu nu a mai vorbit cu mine trei luni. Din dorinta de a nu-l dezamagi la 21 de ani mi-am infiintat propria firma de consultanta media, iar cand mi-am luat licenta am renuntat la presa scrisa si mi-am continuat studiile la Strasbourg, in Consiliul Europei. În urma experientei de la Scoala Europeana de Stiinte Politice am scris cea de-a doua carte, România de Culise’.

Crezi că oamenii te-au judecat gresit de-a lungul timpului?

Multi m-au judecat dupa aparente. Nimeni nu a fost interesat de faptul ca am copilarit mai mult in Academa Romana sau că aveam doua locuri de munca la 18 ani pentru ca îmi doream să îmi câştig independeta financiară, faţă de părintii meu. Nici campaniile umanitare organizate alaturi de Leslie Hawke nu fost demne de luat in seama. Imi amintesc ca in urma cu 9 ani  plimbam casete si foi printr-o televiziune, iar când m-am angajat la un cotidian scriam cu laptopul în brate, pe un scaun. Nu aveam birou nici măcar un birou. Toate aceste lucruri nu m-au descurajat, din contra, m-au determinat să îmi depăşesc condiţia. (tot interviul aici)

Îmi crapă capul.

-Deci la 21 de ani face o firmă de consultanță media și clienții se bulucesc, normal, pentru că…?
-Nu știi cine e taică-su? Taică-su a trimis-o la Strasbourg. E ceva general secu. Ba nu, e procuror. Sau judecător. Oricum, un monstru sacru.
Cristina Herea și-a depășit condiția de a fi fiica lui tati. Nu-i ușor.
A scris și o carte.
Este copia la indigo a unei alte fete a lui tata care a făcut SNSPA și apoi a scris, la numai 22 de ani, o carte nici mai mult nici mai puțin decât despre brandingul de țară, apoi a ajuns la ministerul de externe care a trimis-o 3 luni în Coreea de Sud, la specializare, pe banii mei și ai tăi, apoi a pierdut cursa pentru postul din Coreea de Sud în fața unui alt elefant securistic, mai bine înfipt, și s-a căsătorit cu un băiat care lucrează la A3 și s-a mutat în casa luată de tata care este un mare om de afaceri pe o piață complicată, cea de medicamente.

Mă gândesc la toți copilașii ăștia de ciocoi noi, cum trebuie ei să lupte să-și depășească în fiecare zi condiția.

Și mă mai gândesc la copiii care nu pupă o bursă, indiferent cât de geniali sunt, pentru că nu au părinții bine înfipți. Mă gândesc la toate Adrianele și Marilenele, Cristinele și Sebastienii care au luat fața unor elevi și studenți talentați dar cu părinți ceferiști, contabili și femei de serviciu.

Și mă gândesc la milioanele de români care au plecat tocmai pentru că în țara asta unde Cristina Herea ia burse și își face firmă de consultanță media după 3 ani de studii, copiii lor nu au nicio șansă.

D-aia pleacă, șterg bătrâni italieni la cur, spală pe jos în case de nemți și sunt barmani în Spania: ca să aibă o șansă ăla micu.

Și d-aia piața Victoriei ar trebui să fie neîncăpătoare azi.

Pentru că ieșim nu numai pentru frustrările noastre, pentru copilăria noastră călcată în picioare de cumetriile de partid și de ierarhia peceristă. Ci pentru că genetica puterii înseamnă că nici copiii și nici nepoții noștri nu au nicio șansă într-o astfel de țară care prețuiește și premiază poșetele Cristinei Herea.


Raluca Feher, blogul personal

Români de categoria a doua? Care sunt cei de-a’ntâia? – Alexandru Lazăr, Barcelona

alexandru lazar

Nu am inteles, pana acum cateva zile, la ce se referea Constantin Brancusi cand spunea „V-am lasat saraci si prosti, v-am gasit si mai saraci si mai prosti”.

Alexandru Lazăr, avocat din Barcelona, trimite o replică  Alinei Mungiu Pippidi

Doamna Pippidi, daca nu aveti nimic bun de spus, mai bine nu mai spuneti nimic

alexandru lazar
Avocat Alexandru Lazăr / Barcelona

Cand spunea „saraci”, eram ferm convins ca nu se referea la starea materiala.

Brancusi era un artist, iar pentru un artist materialul este ceva vulgar. Se referea la spirit. Saracia spirituala este mult mai apriga decat cea materiala.

„Prosti”, asta intelesesem din prima la ce se referea.

Toata aceasta cugetare, de lumpen de diaspora, o am in urma citirii unui articol scris de doamna Pippidi. Recunosc ca l-am citit de 5 ori. Nu pentru ca nu l-as fi inteles, ci pentru ca nu puteam da crezare celor ce le citeam.

Americanii au o zicala: daca nu ai nimic bun de spus, nu spune nimic („if you have nothing good to say, say nothing”) . Cam asta e concluzia mea si cu privire la acel articol. Cu unele fraze puteam fi de acord. Dar nu pot fi de acord cu saracia spirituala.

Saracia spirituala a articolului este generata de dorinta de a incerca sa argumentezi aruncand cu noroi in adversarul tau – incercarea de a avea dreptate bagand pumnul in gura. Incercarea de a crede ca ai argumentat si cugetat corect, deoarece adversarul nu este de talia ta (autoarea afirmand ca ea face parte dintr-o categorie aparte: „[…] pe cei care suntem in diaspora egalii occidentalilor”) .

Restul, noi cei lumpen si care calatorim cu low-cost, suntem cei care aduna de pe mesele occidentalilor. Aceasta este saracia spirituala despre care vorbeam.

Sunt multe pasaje din articol despre care am putea vorbi. Am sa le enumar pe cele mai importante.

Adunatul de resturi de pe mesele occidentalilor. Nu are rost nici macar sa caut argumente pentru asta. Faptele o dovedesc. Adevarul este unul singur si stim, de fapt, cum isi castiga existenta romanii si romancele in diaspora: cu munca, sudoare si onoare.

Am sansa sa fiu in contact direct si constant cu sistemul antreprenorial din Spania. Acolo, romanii si romancele sunt apreciati si respectati pe piata muncii. De catre spanioli, desigur, caci vad ca in Romania intelectualii (de bulevard, nu de mahala) arunca cu laturi inspre noi.

Cand citesc fragmentul cu resturile, ma gandesc imediat la pilda lui Lazar cel sarac. El nu era sarac cu duhul, precum autoarea, ci material. De la pilda aceasta putem sa facem o paralela cu Romania: statul este bogatul care sta la masa (statul incalecat de politicieni), iar cei ce au fost nevoiti sa plece in diaspora sa munceasca sunt Lazar.

Acestia, „diasporenii” intruchipati in Lazar, se ascundeau pe sub masa statului si incercau sa isi gaseasca norocul: o bucata de paine. Stapanul – Statul – le dadea un picior in coaste cand vedea ca lumpenii isi gaseau bucata de paine. Le lua bucata si o arunca la cainii sai: cei care latra pentru ca Sistemul sa nu piarda puterea.

Dar sarmanul Lazar, plecat in pribegie (in pilda moare si se duce in Rai), nu poarta ranchiuna. Nu uraste Statul, ci ii intinde o mana ca sa il ridice din Iadul in care se adancea pe zi ce trece.

Mahala. Alegem careva dintre noi unde ne nastem? Daca m-am nascut in mahala inseamna ca trebuie sa plec capul si sa nu indraznesc, „stapana a intelectualitatii”, sa ridic privirea?

Low-cost. Daca m-as cobori la retorica folosita de autoare, as pune ca low-cost este felul in care argumenteaza. Dar nu sunt nepoliticos si nu voi face asta. Eu zbor cu low-costul. Stiti cine mai zboara cu low-costul? Cei/cele care muncesc si stiu cum se castiga fiecare moneda. Este si acesta un simbol al mahalalei? Pardon, cocoana.

De exemplu, regina Sofia a Spaniei a zburat cu Ryanair. Aici, iar trebuie sa vorbesc despre prostie combinata cu saracie spirituala: domnia nu ti-o da trasura in care mergi, ci felul in care sezi in trasura si in care tratezi caii. Am vazut, si cred ca si doamna Pippidi o fi vazut, prosti in masini de sute de mii de euro si genii pe bicicleta. Bicicleta este low-cost sau si ea este trend si „nu se pune”? Astea sunt argumentele domniei sale… Lipsea un „cine zice ala e”, ca „ba tu mai mult” l-a exprimat intr-o forma mai aleasa.

Saracie spirituala. Stimata doamna, va reamintesc ca si cei care ne nastem in spitale, si cei care se nasc in pat princiar, si cei care se nasc in mahalale, si cei care se nasc peste Ocean sau peste mari suntem EGALI.

Or, prin atitudinea dumneavoastra, din text reiese cum ca faceti parte – si va felicit – dintr-o clasa intelectuala rasata care este suita in pod si ne vorbiti noua, plevei, de sus.

Parca vad scena: stati in pod, va tineti bine de scara, un picior ramane in pod si altul este pus cu lehamite pe scara ce duce catre cei/cele care suntem in diaspora si ne aflam, evident, mai jos – sub tocul pantofului intelectualilor din pod.

Ne priviti cu scarba si incepeti sa educati gloata. Parca stropii de saliva ce ies cu repeziciune ii simt pe obrazul drept. Sunt stropi acizi, parca plini de ura si venin.

Va invit sa nu mai faceti separari nenaturale. Romania nu se imparte intre buni si rai, intre destepti si idioti, intre cei din tara si cei din afara. Din cauza unor astfel de afirmatii, Romania se fractureaza, sangereaza si nu poate avea un drum comun. Nu, doamna draga, Romania nu este rupta in doua, Romania nu este nici a mea, nici a dumneavoastra, nu este a celor de acasa sau a celor din pribegie. Romania este o mostenire care a fost primita si nu trebuie stirbita. Iar asta se poate face doar prin unitate si nu prin ura si saracie spirituala.

Diaspora: diaspora este Romania si Romania este diaspora. In diaspora am cunoscut mii de romani si romance. Oameni muncitori, demni, curajosi, oameni care au un scop bine determinat si care sunt calzi, iubitori, educati, culti.

Cu siguranta avem si multe defecte – unul este ca nu avem rabdare sa stam la cozi – aici sunt partial de acord cu dumneavoastra, nici mie nu imi place imaginea de gramada de rugby de la portile de acces catre avion – dar asta nu este, oare, din cauza miilor de ore de cozi din zecile de ani de comunism?

Dumneavoastra poate sunteti norocoasa si nu aveti defecte. Eu am multe, recunosc. Dar diaspora noastra, ca si cetatenii Romaniei, merita RESPECT. Ma uit in alte tari – nu ma uit sa le iau resturile de pe masa, va garantez, ci ma uit sa invat de la ei – si vad ca isi RESPECTA cetatenii si cetatenii se respecta intre ei. Isi respecta cetatenii care se afla in tara lor si isi respecta cetatenii care, dintr-un motiv sau altul, au fost nevoiti sa plece in strainatate sa lucreze.

Stiti ce este trist, doamna Pippidi? Pare ca dati cu piatra mai cu sete in cei care au plecat sa munceasca in strainatate decat in politicienii care au ramas sa FURE acasa. Dar si intr-un caz si in altul, piatra nu este solutia. Ura nu este si nu va fi solutia.

Apropo de insotitorii/insotitoarele de zbor: nu ii indura doar pe romani. Ii indura si pe nemti, si pe italieni, si pe spanioli, si pe englezi etc. Marlania, coruptia si lipsa de educatie nu au fost inventate de catre romani si cu atat mai putin de catre romanii din diaspora.

RESPECT: cereti respect catre adversarul politic? Respectul se castiga, nu se da. Si respectul este reciproc. Oricine este adversar, politic sau apolitic, daca nu are demnitate si respect, nu va primi respect. Argumentul aici este simplu: daca un „demnitar” este condamnat si/sau cercetat, pasul DEMN si NORMAL intr-o societate unde functioneaza statul de DREPT ar fi sa-si dea demisia pana la elucidarea cazului.

In momentul in care „demnitarii” rup bariera puterilor in stat si nu respecta justitia, in momentul in care demnitarii uita ca rolul lor este sa slujeasca pentru a satisface interesul comun, atunci respectul cuvenit dispare.

„Si ce te bagi tu, domnule? Esti avocatul lor?” Ca orice doamna educatoare (*este o figura de stil, eu purtand un enorm respect invatatoarelor, invatatorilor si profesoarelor/ilor din sistemul romanesc de invatamant, sistem care nu ii respecta si nu rasplateste la adevarata lor valoare), ne trageti bine de perciuni pe astia/astea din diaspora in articolul dumneavoastra (nu aveati coji de nuci, ca ne puneati si la colt).

Probabil ca daca cititi randurile acestea o sa spuneti: „si ce te bagi tu, domnule? Esti avocatul lor?”. Este drept, ati nimerit. De pe bancile scolii si liceului aveam aceasta „problema”: nu puteam sta cu mana in san sa vad cand cineva, care credea de multe ori ca are autoritate, facea o nedreptate. Astfel, interveneam.

De multe ori, se incerca sa mi se bage pumnul in gura. Ei bine, de atunci nu m-am lecuit. Tot asta fac. Apar interesele altora.

Poate este destin, deoarece numele meu Alexandru insemna „cel ce ii apara pe ceilalti”; de asemenea, profesia mea coincide cu deprinderea insusita de pe bancile liceului: sunt avocat. Si da, si eu locuiesc in diaspora.

Astfel, doresc sa fiu, cum am mai spus cu alte ocazii, avocatul diasporei. Nu consider ca este demn ceea ce ati facut si sunt sigur ca regretati. Din punct de vedere intelectual si academic, sincer, cred ca nu va face onoare un astfel de articol.

Pe de alta parte, aici, pe mesele celor din Spania, printre firmituri, am putut afla ca ura vadita catre un grup anume constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoarea. Spun asta doar ca sa intelegeti ca un cuvant asternut nu doar ca raneste, ci poate chiar cauza mult, foarte mult rau. Se numeste infractiunea de „ura”. De aceea, va recomand cu toata taria sa lasati ura cand apasati tastele.

De aceea, va invit, ca de la un intelectual care merge cu low-costul la intelectuala de business class, sa aratati respectul cuvenit celor pe care ii analizati, criticati sau aplaudati. Cei din diaspora nu suntem straini, suntem doar plecati pentru ceva vreme de la noi de acasa. Stiu ca regretati ceea ce ati scris in acel articol.

Este normal, orice intelectual care se respecta, precum dumneavoastra, si-ar da seama ca a gresit. Cu totii gresim. Este omenesc. Tocmai de aceea nu va port pica. Sunt convins ca si cei din diaspora sunt in asentiment cu mine. Ceea ce trebuie sa intelegem cu totii este ca, daca vrem ca Romania sa ajunga unde ii este locul, trebuie sa avem un proiect de tara, un proiect comun, sa punem umarul cu totii si sa lasam crearea artificiala de falii intre cetateni care isi au radacinile in acelasi pamant.

Va invit sa faceti pasul si sa rectificati.

Niste simple scuze ar fi suficiente, deoarece ar insemna enorm pentru domnii si doamnele pe care ati incercat sa ii manjiti cu dispret si noroi. Oameni despre care nu stiti nimic, oameni care nici nu va imaginati cat au luptat si cat lupta si care fac niste sacrificii enorme, caci au ales sa-si ia destinul in maini.

Acesti oameni merita respect, si nu discursuri dojenitoare demne de congrese de partide comuniste de dinainte de ’89.


Alexandru Lazar este Partner Lawyer/Socio in cadrul firmei de avocatura IntLaw din Spania, doctorand in programul de Doctorat in Fundamentele Dreptului Economic si al Companiilor in cadrul ESADE Barcelona si membru al fundatiei CAESAR.

publicat în ziare.com

Măscăriciul nu e niciodată ucis cu pietre.

mascarici

Indiferent de unde privești, dinafară sau din țară, o hăhăială permanentă pare instaurată de mai bine de jumătate de an, o atmosferă amărui-zglobie generată de disperarea unora și aroganța altora, dincolo de care se petrec lucruri care ne scapă.

De ceva vreme încoace, în România se petrece un fenomen ciudat la nivelul scenei politico-sociale: se consumă energii imense în bășcălia pe seama declarațiilor stupide ale demnitarilor, dar nu prea se mai discută fondul problemelor. Altfel spus, nu se mai vede pădurea din cauza copacilor; la umbra unor agramatisme, premierul Dăncilă, dar nu doar ea, poate plasa relaxată acte și decizii majore, care trec neobservate. Voită sau nu, o excelentă strategie de imagine.

Dăncilă nu e primul asemenea caz. Cititorii mai copți își mai amintesc, poate, de premierul Vodcăroiu.

Adus în 1992 la cîrma guvernului din postura de anonim politic, fost șefuleț prin economia comunistă, Nicolae Văcăroiu era genul de personaj insipid, care nu îți oferea nimic de care să te agăți critic. Situația s-a ”remediat” rapid: cu prilejul unui tîrg la Romexpo, Văcăroiu face greșeala să bea un păhărel de vodcă autohtonă în prezența presei. Imediat i s-a creat imaginea de drojdier, mai ales că îl ajuta zdravăn și fizionomia.

Publicații precum ”Cațavencu” ori ”Ziua” (prin genialul caricaturist Ion Barbu) și-au făcut ani de zile un obiectiv din a-l denunța permanent pe bețivul din fruntea guvernului care ia decizii majore numai după ce se trotilează zdravăn și bagă țara-n gard. Pe cale de consecință, era unanimă impresia că Văcăroiu va avea o carieră ultrascurtă în guvern și în politică, în general. Pînă și marele Coposu profețea o căderea a cabinetului în maxim trei luni.

Efectul a fost contrar: într-o epocă în care România a traversat o criză economică majoră, în care se pompau bani de la buget în găurile negre care erau întreprinderile-mamut neproductive, se parazita economia de stat, se mima reforma, sistemul bancar era pus la pămînt prin credite neperformante, iar inflația era cumplită, Văcăroiu făcea figură de personaj mai degrabă simpatic. Chefliul care nu înțelege nimic, dar care nu se dă în lături de la una mică în timpul programului, cam la fel ca restul românilor. În jurul său, miniștrii se schimbau pe bandă rulantă (6 miniștri la Cultură, 5 la Comunicații, 4 la Comerț, 3 la Justiție șamd) dar el rezista, netulburat.

Guvernarea sa a fost un dezastru, soldat cu pierderea alegerilor din 1996, dar Văcăroiu a rezistat tot mandatul și a reușit chiar să-și continue cariera politică de mare succes: a fost două mandate președinte al Senatului, a ajuns chiar președinte interimar al României și și-a încheiat traseul glorios ca șef al Curții de Conturi timp de aproape un deceniu.

Drojdierul lăsase în urmă, fluierînd, politicieni infinit mai bine cotați.

Adevărul e că Văcăroiu nu era bețiv, s-a confirmat de-a lungul timpului din nenumărate surse.

Și un alt adevăr dramatic era că imaginea de bețiv nostim, care produce, electoral, dispreț sau rîsete, dar nu ură, îi servise de minune. A recunoscut-o, după mulți ani, inclusiv fostul șef al ”Cațavencilor”, Mircea Dinescu, într-un interviu în care relata cum s-a întors campania publicației sale, fără să vrea, în favoarea premierului fedesenist.

Azi, locul ”bețivului” Vodcăroiu e luat de ”proasta” de Dăncilă.

Despre activitatea concretă a prim-ministrului aproape că nu se mai vorbește, doar despre gafele ei.

Nu știm nimic despre scopul vizitelor sale în străinătate, pentru că presa relatează doar despre confuzia Pristina-Podgorica etc. A trebuit, recent, să citesc presa muntenegreană cu google translate ca să aflu că la dicuțiile cu oficialii de acolo o temă majoră a fost magistrala energetică România-Serbia-Muntenegru-Italia, pentru că la noi, în afara de gafa sus numită, nu se pomenea altceva. Din vizita în Macedonia am aflat doar că a gafat cu ”cetățenii macedoni”.

Aceeași situație se regăsește și în cazul celorlalte vizite externe ale lui Dăncilă, derulate cel mai adesea, interesant de remarcat, în zona răsăriteană a Europei (Bulgaria, Croația, Moldova, Ucraina, Polonia, Macedonia, Muntenegru, Lituania și Estonia etc), de parcă s-ar pregăti să devină jucător regional. Ori, poate, are misiunea de a lega anumite ”fire”. Greu de spus, tocmai pentru că ne lipsesc relatările.

Presa descrie pe larg, cu maximă savoare, gafele cu imunoglobina, 20-20, irigații/inundații, majorările de prețuri care s-au diminuat, reducerea democrației, autiștii care dezinformează UE, Ziua Imnului etc.

Pe măsură ce iau amploare miștourile la adresa premierului, însă, scad dramatic informațiile despre actele concrete ale guvernului.

Și, trebuie spus, un guvern face multe.

Nu e vorba doar de Viorica Dăncilă aici.

Devine o practică de zi cu zi vînarea și ultramediatizarea gafelor comise și de alți demnitari.

Petre Daea, ministrul Agriculturii, ar trebui ținut non-stop în priză în scandalul pestei porcine care răvășește România, dar se vorbește mai mult de metafora neinspirată cu Auschwitzul.

Mihai Fifor e criticat pentru gafa cu rachetele balistice cînd ar trebui să dea socoteală publică pentru cumpărăturile pe bandă rulantă de armament, de parcă România și-a propus să devină campioana UE în domeniu. În plus, ministrul trage sfori să poată accelera și mai tare achizițiile, vezi solicitarea preluării la minister a companiilor de armament, aflate acum la Economie.

La fel sunt luați în tărbacă zdravănă miniștrii Valentin Popa, Grațiela Gavrilescu, Carmen Dan, Ioana Bran, Orlando Teodorovici, Olguța Vasilescu ori Lucian Șova, pentru gafe în exprimare în diverse discursuri, interviuri, postări pe Facebook etc.

Pe bună dreptate, nu-i vorbă.

Mult prea adesea, însă, lipsesc criticile de substanță, nu pentru vorbe, ci pentru acte și decizii majore care reușesc, cum spuneam, să se strecoare tot mai des neobservate, la adăpostul discuțiilor sterile despre ultima barbarie gramaticală a cine știe cărui demnitar.

Ca și ”bețivul” Văcăroiu, obținînd eticheta de ”proastă”, Viorica Dăncilă marchează o performanță de imagine: în loc să contabilizeze furie, ură – politic vorbind -, ea contabilizează miștocăreală, glumițe, can-can și scapă, implicit, de analizele cu adevărat serioase.

Măscăriciul nu e niciodată ucis cu pietre.

Gafele Vioricăi Dăncilă încep să dea de bănuit tocmai pentru că sunt exagerat de multe.

Ai zice că strategii din umbră au descoperit, după o primă serie de gafe autentice, marele avantaj al creării lor deliberate. De acum, orice decizie guvernamentală poate fi lesne îngropată doar punînd-o pe Dăncilă să încurce vreun oraș ori să stîlcească vreu cuvînt. Toată lumea se va duce după fentă.

Chiar și dacă nu avem de a face cu o strategie, primul-ministru tot beneficiar se cheamă că e.

Ar trebui discutat la modul cel mai serios despre consecințele inundațiilor, despre cum stăm cu pregătirile pentru preluarea șefiei CE, anul viitor, de ce BMW și Mercedes preferă să investească miliarde în Ungaria și ocolesc România, ce se ascunde în spatele alocării prin OUG a unui miliard de euro pentru ”obiective culturale”, în absența unor minime informații, ce se preconizează cu Roșia Montana ori cu gazele din Marea Neagră, de ce pe piața muncii de la noi se aduc lucrători din Filipine, Nepal, Vietnam, India, Indonezia, Thailanda, în ce stadiu mai e povestea cu ambasada la Ierusalim, ce va face agricultura după ce vom sacrifica un milion de porci pe altarul pestei porcine, cum rămîne cu fondul suveran de investiții ori cu pilonul doi de pensii, cînd se va reduce efectiv TVA, dacă vom avea rectificare de buget negativă ori pozitivă, adevărul despre amnistia fiscală, cînd se va rezolva problema urșilor și a mistreților în exces și tot așa.

Bogdan Tiberiu Iacob

Tot ce stim este ca suntem originali – Hari Bucur

hari bucur

  • Acum exact 50 de ani, Ceaușescu și-a propus edificarea unui stat socialist multilateral dezvoltat, după mintea lui.
  • După care a dispărut în trei zile, ca și când n-ar fi fost.
hari
Dr. Hari Bucur-Marcu

Acum 70 de ani și mai bine, comuniștii români au purces la edificarea unui stat comunist. Au beneficiat de literatura teoretica a partidului comunist, care cuprindea scrieri din Marx, Engels, Lenin, Stalin dar și din alți gânditori comuniști, precum și de sfaturile tovărășești ale consilierilor sovietici, veniți să îi ajute pe comuniștii români în această întreprindere laborioasă de edificare a statului lor, aici, la noi. Edificiul realizat a ținut cât a ținut puterea sovietică de tip stalinist. După care a început să se clatine.

Acum exact 50 de ani, Ceaușescu și-a propus edificarea unui stat socialist multilateral dezvoltat, după mintea lui. Fără niciun suport teoretic, fără nicio scriere alta decât cuvântările lui pe la diferite congrese, conferințe și active de partid. Dar cu sprijinul necondiționat al unor inepți, sub-inteligenți și inculți, ca Bobu și Dincă. Păstrând oamenii inteligenți și cu carte în eșaloanele doi și trei, și doar în proporție de maxim doi la zece. Edificiul realizat a ținut două decenii, cât s-a ținut și Ceaușescu în fruntea statului. După care a dispărut în trei zile, ca și când n-ar fi fost.

Acum 29 de ani, post-ceaușiștii și-au propus edificarea unui stat democratic, cu o economie concurențială, după modelul occidental. Deși exista un suport teoretic enorm de dezvoltat privind edificarea statelor democratice, cu scrieri mereu actuale ale părinților națiunii americane, ale francezilor, germanilor, englezilor din secolul anterior și din cel prezent atunci, deși exista expertiză în rândul unor intelectuali occidentali dispuși să își împărtășească această expertiză cu românii, deși existau români occidentalizați, posesori și ai experienței democratice dar și ai unor teorii dezvoltate în democrațiile consolidate, edificatorii noului stat România nu s-au interesat nici de scrieri, nici de experți, nici de românii pricepuți din afară.

Au pornit la edificarea României democrate și libere după ureche. Cântând la țambal o simfonie căreia nu i-au văzut niciodată partitura și pe care nu au studiat-o niciodată, sperând să sune exact la fel ca o simfonie cântată de o orchestră simfonică de prestigiu, după îndelungi repetiții.

Norocul a fost că, la cinci ani în procesul acesta de edificare a unui stat democratic și concurențial, au intervenit occidentalii, cu un meniu concret de măsuri, pe care guvernanții români trebuiau să le ia, pentru a se califica să intre în NATO și în Uniunea Europeană.

Adică, aici unde ne aflăm astăzi, de 14 ani și de 11 ani, respectiv. Dar nu pentru că guvernanții noștri ar fi asigurat îndeplinirea completă a fiecărui punct din meniul acela occidental. Ci pentru că Occidentul în care am intrat a făcut concesii. Mai ales în sistemul de justiție au făcut occidentalii concesii, domeniu care nici astăzi, după 11 ani de membru al Europei Unite, nu este acceptat că ar fi unul european.

Deci, ne aflăm într-o Românie aproape democratică și cât de cât concurențială, însă needificată complet ca stat, fără o bază teoretică serioasă de edificare, fără să fim recipienți de expertiză internațională și fără valorificarea expertizei naționale, cea de valoare internațională.

La fel ca și în perioada ceaușistă, conducătorii politico-adminsitrativi sunt analfabeți complet sau doar analfabeți funcționali, sunt sub-ineligenți dar șmecheri, tupeiști și derbedei, respectiv țațe, diferența făcând-o faptul că nici măcar în eșaloanele patru sau cinci ale puterii nu găsim oameni inteligenți și culți, nici măcar în proporție de unul la trei sute.

Așa că nu este de mirare că edificiul statal cu numele de România, ridicat în anii 1990 se clatină la fiecare pas mai apăsat și scârțâie din toate încheieturile.

Și nici măcar nu putem discuta serios nici cauzele și nici soluțiile de consolidare a edificiului, deoarece, în 25 de ani, nu s-a gândit nimeni să introducă în mentalul colectiv românesc teoriile, conceptele, noțiunile, ideile, principiile pe baza cărora s-au edificat democrațiile consolidate din lume, în ultimii 200 de ani, democrații care au rezistat la seisme inimaginabile și la furtuni istorice majore. Tocmai pentru că au fost edificate inteligent.

Dar noi nu știm asta. Tot ce știm este că suntem originali. Suntem aici de mii de ani și nu or să vină străinii să ne colonizeze cu ideile și cu teoriile lor.


Dr. Hari Bucur-Marcu este președintele Asociației Săliște pentru Europenismul Românesc. A fost Associate Senior Fellow pentru politica de apărare la Centrul de la Geneva pentru Controlul Democratic al Forțelor Armate (DCAF), consilier în Ministerul Afacerilor Externe pentru înființarea Centrului de Reconstrucție Post-Conflict, coordonatorul academic al Centrului de Studii NATO din București, ofițer responsabil cu aspectele miliare ale NATO.

Expert internațional în probleme de politici de apărare națională, instituționalizarea sectorului de securitate și apărare națională, reforma sectorului de securitate. Planificator strategic și operațional, inovator în reforma organizațiilor de stat. Designer și conducător de proiecte de reformă și transformare. Designer de cursuri universitare și cursuri de pregătire, dezvoltator de metodologii de pregătire interactivă a adulților. Teoretician al proceselor de instituționalizare și de formulare și implementare a politicilor publice, cu aplicație în domeniul securității și apărării naționale.