”Fake-News în Epoca de Aur” este cel mai recent titlu din portofoliul lui Ioan T. Morar și cartea (editura Polirom, 2020) care asigură ”materia” primă pentru dialogul de față dintre Cristian Pătrășconiu și Ioan T. Morar.
O carte despre care Mircea Mihăieș notează că „Fie că și-a propus, fie că nu, Ioan T. Morar ne oferă o savuroasă contra-istorie a comunismului românesc. Sub forma unor secvențe adeseori burlești, scriitorul livrează imaginea unei lumi în care absurdul era regula, nu excepția.
Deși scrise sub ghilotina cenzurii, ele sînt complet dezinhibate, cu o libertate a gîndului și a expresiei ce le dădea, în epocă, un aer de neverosimil. Și totuși, textele au apărut în presa ultimelor două decenii comuniste, pe sub nasul activiștilor de partid și al vămuitorilor ideologici. Cum a fost posibil acest lucru?
Uneori, prin jocul hazardului, pe care autorul îl explică în palpitante capitole de memorialistică. Adeseori, prin partide de șah încrîncenate în care inteligența s-a dovedit superioară obtuzității și prostiei. Cartea lui Ioan T. Morar este, pe lîngă certele virtuți literare, conectate la o nesecată mină de umor și inteligență, un sclipitor document de epocă. Sîntem invitați cordial să urmărim felul în care o Românie alternativă – plină de umor, cu un accentuat simț al grotescului, inventivă, colorată, ironică – dă cu tifla cenușiului murdar al ideologiei comuniste.”
De ce să (ne) mai amintim de Epoca de Aur?
Răspuns previzibil: să ne amintim de ea ca să ne putem elibera. Să putem rîde, să putem uita și să scăpăm de o povară. Cel puțin eu, după ce am terminat de scris și am dat cartea la tipar, m-am simțit mai liber. Scăpasem de ceva, de niște povești în care otrava epocii mai era prezentă… Am spus în introducere că trebuie să ne amintim ca să putem uita. Ca să ne despărțim definitiv. Tocmai de aceea, o spun răspicat, cartea mea nu este un gest de împăcare cu Epoca, ci unul de totală și definitivă despărțire.
Avem o memorie publică bună/suficientă/activă/adecvată despre Epoca de Aur?
Din păcate, deși, în mod public, există inițiative de a conserva, discuta, diseca Epoca, deși a existat o condamnare oficială a comunismului, rezultatele nu sînt spectaculoase. Nu atît de spectaculoase încît să contracareze nostalgia toxică din spatele convingerii unora că “era mai bine pe vremea lui Ceaușescu” . Departe de mine gîndul trufaș că această carte ar repara situația…Dar am încercat să demistific cîteva afirmațiid e genul “Da, dar Ceaușescu a făcut metroul”. Nu, nu Ceaușescu a făcut metroul, amestecul lui în proiectul metroului l-a făcut mai vulnerabil, mai prost, de fapt. Nostalgia e de înțeles, și eu sînt nostalgic al anilor 1980 pentru că eram tînăr. Dar e de neînțeles cînd această nostalgie se edifică pe amintiri false, provenind din falsurile propagandistice ale Epocii.
Ce e/cum e Epoca noastră de Aur? O epocă în care, prin forța împrejurărilor de destin, ați trăit ceva mai mult decât mine…
Am trăit pînă la vîrsta christică, 33 de ani, în comunism, dintre care 25 ani în Epoca Ceaușescu. Acum îmi e ușor să privesc înapoi și să povestesc, cu detașare, diverse întîmplări. Dar atunci, o spun cu toată sinceritatea, credeam că sîntem condamnați să trăim într-un comunism fără sfîrșit, credeam că istoria se va bîlbîi mereu. Nu vedeam nicio ieșire. Iar Ceaușescu părea, ca să zic așa, din ce în ce mai nemuritor. Eram convins, ca majoritatea românilor, că după el vine Nicu. Și ne puneam speranțele în schimbarea reprezentată de el, de altfel Securitatea întreținea acest zvon, că el va fi urmașul. Chiar se spunea că, atunci cînd va veni el se va da pămîntul țăranilor și se vor înmulți barurile, cam asta era doctrina lui economică, prezentată “pe surse”. Iar perioada în care Nicu Ceaușescu a fost prim-secretar la Sibiu, menită să fie ca un fel de perioadă pilot pentru viitorul conducător, a produs și ea fake-news-uri pe care, de aemenea, am încercat să le demontez.
Cum poate exista atâta cenzură într-o Epocă de Aur?
Cîtă vreme cenzura a fost oficială, reprezentată de Direcția de presă și tipărituri, situația era clară: îți taie cenzura din text, după aceea tu nu mai ai nicio responsabilitate. Paradoxal, după părerea mea, cenzura s-a întărit în momentul în care, printr-un gest de falsă eliberare, Ceaușescu a desființat cenzura. S-a întărit pentru că ea s-a practicat mai mult, la mai multe paliere. Dacă înainte decidea cenzura și gata, după desființare aveai tu o responsabilitate, iar în cazul publicațiilor, redactorul șef, apoi forul de partid. La Viața studențească se mai adăuga “controlul” din partea UASCR…Nu i se spunea cenzură, erau “observații” care se traduceau prin tăieturi: de articole, de fragmente, de fraze și cuvinte. E în carte o poveste a unui poet clujean care lucra la cenzură. A dat un grupaj de verusir la revista Echinox și, cînd le-a citit, în calitate de cenzor, a tăiat din ele. Poate părea incredibil, dar toate tipăriturile, inclusiv biletele de tramvai sau de autobuz trebuia să aibă aprobarea cenzurii. Mașinile de scris erau înregistrate la Miliție, ca nu cumva posesorii lor să scrie texte dușmănoase. Eu nu am înregistrat-o, la început din motive obiective, (eram profesor la Lugoj, dar aveam domiciliul stabil în Arad, unde ajungeam doar duminica, iar duminica Miliția nu avea program) apoi deja era periculos să merg cu ea la înregistrat, după ce am folosit-o atîta vreme ilegal…Mi-a fost teamă să nu fiu prins, tocmai de aceea, nici nu am ascuns că am mașină de scris, era la vedere. Cum să-ți imaginezi că un ziarist scrie articole, acasă, la o mașină de scris neînregistrată.
Nu s-a vorbit destul despre alt timp de cenzură, a vieții intime, despre fenomenul care a dus la apariția “decrețeilor” . Despre cenzura vestimentară, despre faptul că partidul îți indica modul în care să te tunzi…cenzura nu era numai la tipărituri…Șablonul Omului Nou a umplut de răni oamenii vechi, oamenii reali, oamenii de rînd.
Aporpo de cenzură, mă înspăimînt cînd văd această reizbucnire a ei în toată lumea, această invazie de gînditori corecți care te taxează pentru orice nu e conform cu proiectul lor ideologic. Lumea trece printr-o perioadă periculoasă pe care, avînd experiența anilor ceaușiști, noi o putem vedea mai bine. Mutilarea gîndirii amuțirea vocilor non-conformiste, șablonizarea culturii îmi amintesc tot mai mult de ce am trăit noi, atunci. Ei, cum am trecut prin Epoca de aur, om trece noi și prin Epoca Gîndirii Corecte! Sănătoși să fim, zic, dar gluma asta e cam amară.
Și, complementar întrebării anterioare: de ce avea nevoie Epoca de Aur de fake-news?
Epoca de Aur, chiar această expresie lipită pe perioada lui Ceaușescu, era un fake. Propaganda de partid se ilustra prin două componente: cenzura și falsul. Fără fake news, fără raportările false din industrie și agricultură, fără minciunile despre bunăstare, fără elogierea unor calități inexistente ale cuplului Ceaușescu, Epoca de Aur nu ar fi putut trăi. Dezinformarea sistematică, vehicularea unei imagini idilice a românilor, insistența maladivă asupra superiorității socialismului în fața capitalismului sînt stîlpii acelei epoci. Supraviețuirea Epocii de Aur a fost posibilă numai prin generarea continuă a fake-news-urilor. Imagini false destinate Occidentului (ambalate, cumva, mai cu grijă) și imagini false care să convingă românii că viața lor e luminoasă. Ceaușescu, salvatorul Planetei, candidat la Nobelul pentru pace, imaginea aceasta a fost construită pe bani grei de statul român, cu concursul unor condeie disponibile care i-au scris biografii false, care i-au oferit diplome. Vizitele de lucru ale lui Ceaușescu erau prezentate românilor ca mari evenimente planetare și uriașe recunoașteri ale valorii lui și, implicit, ale justeții politicii sale interne.
Am putea spune că fake-news era un ”principiu de funcționare” pentru Epoca de Aur?
Da, categoric. Secția de propagandă era incubatorul fake-news-urilor oficiale. Imaginile tot mai edulcorate ale familiei Ceaușescu (aici Sabin Bălașa a fost un maestru) sînt tipice pentru cum lucra porpaganda. Stejarul din Scornicești, Geniul Carpaților, Arhitectul păcii mondiale, Părintele Națiunii nu au fost o emanație a unor spirite libere, a unor creatori integri, ci produsul propagandei oficiale. În Epoca Omului Nou Ceaușescu devenise un fel de Supraom Nou. Un trimis al Istoriei! O imagine alimentată, zi de zi, de presă, de televiziune, de radio…Portretul lui Ceaușescu a invadat toate instutțiile publice ca dovadă a unei iubiri extraordinare pentru Conducător. Evident, o iubire fake, inexistentă.
Dumneavoastră ați produs multe fake-news?
Da, în carte este o mică antologie de fake-news-uri produse de mine. Săptămînal în Viața studențească, din cînd în cînd în Orizont, în almanahuri, în programul săptămînal al echipei de fotbal Rapid. S-au adunat cîteva.
De ce? Mai precis: ați fost conștient, subconștient sau inconștient făcând așa ceva?
Din toate cîte puțin. Eram blazat, lucram deja în presa vremii, simțeam nevoia să găsesc o breșă, o fantă, să păcălesc cenzura. Pur și simplu mă distram de fiecare dată cînd întîmăplări gogonate inventate de mine treceau prin sita cenzurii. Nu cred că-și imaginau, cei de acolo, că există posibilitatea să fie duși de nas. Ei erau atotputernici, noi, ziariștii, eram niște slujbași supuși. Mi-am asigurat, cumva, doza de adrenalină. Acum, parcă, îmi dau seama mai mult de inconștiența de atunci, văd mai bine riscurile. Mi-a fost frică, dar o frică transformată, paradoxal, în curaj.
Prin ce sunt diferite fake-news de atunci de cele de astăzi?
Dacă vorbim de fake-news-urile produse de propagandă, nu sînt mari diferențe. Ceea ce circulă astăzi ca feke-news, informații trunchiate, reconstruite, întîmplări inventate sau cu mesaj distorsionat, toate acestea au scopuri propagandistice. Diferența este că fake-news-urile de atunci, de la noi, nu erau produse în libertate, nu aveai alternativă. În lumea în care trăim, încă mai avem dreptul la opinie, e drept, din ce în ce mai îngrădit de corectitudinea politică. PCR era, pentru România, corectitudinea politică absolută.
Ați fi putut avea, în materie de fake-news fabricate de dvs, un asemenea palmares în comunism fără complici?
Nu se putea fără. Cum am povestit în carte, am avut de partea mea cîțiva complici care, în fond, au riscat la fel de mult ca și mine închizînd ochii și publicînd ceva ce știau că e fake-news. Nu am acționat singur: Mircea Mihăieș, Adriana Babeți, Radu G. Țeposu, Ioan Groșan, Ioan Buduca, Lorin Vasilovici, Radu Călin Cristea și Stelian Tănase, iată, onorată instanță, lista complicilor mei.
Ce fel de poveste despre comunism spuneți, de fapt, în ”Fake-News în Epoca de Aur”?
Spun povestea mea, evoluția mea printre capcanele Epocii, vorbesc despre eforturile mele de a nu mă face de rîs, de a nu mă conforma. Cum am subliniat în carte, nu am fost un erou, dar nici un laș, un lingușitor al regimului, un turnător al Securității. Și asta mi-a luat multă energie, mi-a provocat multe insomnii. Povestea cărții e o autobiografie de context.
Epoca de Aur ca fake-news! Sau e mult prea puțin spus așa?
E acoperitor, total acoperitor. Să-l compari pe Ceaușescu, un incult, cu școlaritate pauperă, cu profil clar de dictator, să-l compari, deci, cu Pericle, ce argument mai clar ne trebuie că totul era o făcătură? O imagine falsă, triumfalistă, acoperind o lume cenușie, ținută în frig, întuneric și înfometată. Iar porcesul de înfometare să-l îmbraci într-o pojghiță pseudo-științifică numită Prorgramul de Alimentație Rațională a Populației. Deși, cum totul se dădea pe rație, alimentația chiar era rațională. Exista un banc în epocă, foarte bun, după părerea mea. “Dacă la noi e atît de bine și în Occident e atît de rău, atunci de ce la noi e atît de rău și în Occident e atît de bine?”
Ioan T. Morar / La Ciotat,, Franța, 2020
Și o întrebare ”cu mantă” care poate deriva din anterioara: comunismul românesc a fost un ”fake” sau a fost comunism autentic?
Chiar nu știu ce e comunismul autentic. Cel din URSS? Cel din China? Cel din Cuba, din RDG, din Ungaria sau din Corerea de Nord? Pentru că, în opinia mea, comunismul este o ideologie împotriva oamenilor, da, toate aceste comunisme au fost autentice, și-au îndeplinit menirea. Comunismul a fost adesea matricea din care au pornit dictaturile comuniste. Dacă o “aplicare” a comunismului ca orînduire statală a adus cu sine restrîngerea drepturilor și chiar crime, atunci, acel comunism a fost autentic. Da, ce am trăit noi pînă în 89 a fost un comunism autentic, în costum popular românesc.
Care sunt cele mai elaborate 3 farse textuale care sunt legate de numele dvs?
Prima este cea cu poeziile lui Cassius Clay publicate în Almanahul României Literare din 1986, apoi traducerea din cartea de aforisme ale lui Bud Spencer “Piedone”, în Viața Studențească, și, în fine, a treia, citatele (false, evident) din scriitorii clasici români despre sport, apărute în programele de meci de la Rapid București. Cu ștampila Comitetului de partid al Muncipiului București și semnătura tovarășului Croitoru, bucuros că sportul e atît de bine oglindit în literatura autohtonă.
Dar fake-news care vă sunt favorite? Tot 3, să zicem…
Am avut multe în Viața Studențească, la rubrica Lumi paralele: 1) întîmplarea cu o familie de botaniști brazilieni mîncată de o plantă carnivoră 2) Povestea tripleților care s-au căsătorit cu triplete, de mai multe ori 3) Știrea despre o familie de nictalopi din America de Sud care, văzînd perfect în întuneric (asta înseamnă nictalopie), erau angajați paznici de noapte.
În decembrie 1989 ați pus în circulație vreo fake-news?
Nu, dimpotrivă, am crezut în fake-news-urile cu teroriști, am fost vigilent, mi-am pus și eu cocardă tricoloră la braț…Am plecat spre televiziune cu primul număr din Studențimea democrată, titlu care-l schimba pe cel al Vieții studențești. Am petrecut noaptea la tipografie…Deci, am participat la fake-news, dar, de data asta, de pe cealaltă parte a baricadei, în calitate de consumator. Iliescu mi s-a părut, atunci, în primele zile, salvatorul, existau zvonuri despre el că e prieten cu Gorbaciov…Momentul în care mi s-a aprins beculețul în legătură cu Iliescu a fost cel în care a spus: “vrem să construim o societate fără bogați”. Eu credeam că vom fi o societate fără săraci.
Ați ”croit” fake-news și după ce Epoca de Aur a apus?
Am considerat Epoca încheiată. Au început să circule “făcături” multe, nu mă mai interesa. Nu exista niciun risc, nici un pic de adrenalină…dar realitatea însăși a produs tot felul de întîmnplări aproape de ideea de fake-news. Voi aminti o întîmplare post-revoluționară perfectă pentru discuția noastră: Victor Surdu a cumpărat un tablou care s-a dovedit a fi fals, cu un cec fără acoperire! Rotunjime perfectă!
De ce aveau nevoie în comunism pentru a ”asambla” fake-news?
Am să numesc un element care nu mi se pare suficient de bine pus în circulație: de slugărnicie. Toată Epoca s-a bazat pe slugărnicia activiștilor (mă rog, la ei era în fișa postului), pe slugărnicia scriitorilor, pictorilor, actorilor, jurnaliștilor, televiziunii. Era concurs de epitete adăugate lui Ceaușescu, de calități care să-l facă nemuritor. Apoi a apărut și Eena Ceaușescu în prim plan, și, în legătură cu descrierea ei hiperbolică, idilică s-au remarcat mulți: mamă eroină, savantă de renume, om de știință recunoscut mondial… Spectacolele omagiale erau, și ele, o competi’ie: cine scoater lume mai multă la mitinguri, cine scrie mai frumos, din corpuri umane, Ceaușescu -PCR. Un exemplu pe care eu îl consider cel mai grețos din punctul de vedere al pupincurismului: la TVR, în comentariul la vizita unei Gospodării agricole, jurnalista a spus, clar, fără echivoc: “În continuare, cei doi demiurgi au vizitat…” Nu un demiurg, ci doi.
Cum (e să) te aperi prin fake-news de comunismul românesc?
Nu m-am apărat, mai degrabă m-am ascuns…Mi-am creat o clandestinitate invizibilă, ca să zic așa. Mă amuzam să văd că pot publica “grozăviile” respective nestingherit. Apoi, referitor la poeziile din Orizont, de la rubrica Poemele Păcii mi se părea interesant să-mi schimb stulul, să scriu ca și cînd aș fi fost altul. Să mă joc cu libertatea poetică.
Când ați fost cel mai aproape să o pățiți de pe urma acestor dihănii textuale?
La un moment dat am forțat cumva, nota, am oferit o traducere din Poetul american John T. Miller, dar nimeni nu s-a gîndit să traducă numele și, deci, nimeni nu și-a dat seama că prezentat un Ioan T. Morar american. La semnătura traducătorului am pus Ion Șertineanu, aluzie la comuna mea natală, Șeitin. Dădusem, cumva, cheia ca să fiu prins. Și nu s-a întîmplat. Cel mai aproape de interzicerea rubricii Lumi paralele am fost chiar în momentul în care ea s-a interzis! În toamna lui 89, scrisesem una gogonată, cu o corabie care se întorcea din Triunghiul bermudelor după un secol, cu tot echipajul în viață, dar atins de muțenie. Povestea întreagă a opririi rubrici se află în carte…Nu o dezvălui acum…
Recomandați (consumul de) fake-news? Îl recomandați în vreo situație?
Acum e simplu, alegi fake-news-ul care corespunde gustrilor tale, ca și cum ai alege ce parfum, ce esență să aibă înghețata ta preferată. E la alegere. E inevitabil să întîlnim fake-news-uri, nu noi le-am inventat. Calul Troian e un dar fals făcut unei cetăți credule. E strămoșul fake-news-ului, cred. Am văzut printre titlurile ultimilor ani ao carte de spre fake News în Roma antică! Se poate ca asta să fie o cerință, o necesitate a omului, săp citească și minciuni pentru a putea să aprecieze adevărul. Nu știu, e o presupunere. Dacă, prin absurd (sau cum zicea Ceaușescu, “prin abstrac”) s-ar putea stăvili fake-news-urile, cum vă imaginați campaniile electorale? Promisiunile electorale, aceste fake-newsuri de perspectivă, predictive, să zic, nu ar mai putea exista. Campaniile electorale sînt perioade de abundență (iar îl citez pe Ceaușescu: “abudență din plin”) a fake-news-urilor. Se cheltuie bani grei pentru a le produce.
Au existat membri de partid și/sau securiști care au fost interesați să aprofundeze din creațiile personajelor inventate de dvs?
De la cabinetul tovarășului Olteanu, secretar cu propaganda la CC al PCR a venit o solicitare în acest sens. Dar nu dezvălui mai mult, povestea e în carte. Cred că are hazul ei și de aceea nu vreau să-l știrbesc povestind, totul, aici. Am avut ecouri nesperate la poeziile lui Cassius Clay, grupajul a avut parte de o cronică literară hiper-elogioasă în revista Flacăra, a avut comentarii la radio. Cu astfel de ecouri, paradoxal, nu m-a cuprins frica să nu fiu descoperit, ci certitudinea că nimeni nu va demonta această poveste. Cassius Clay s-a cimentat ca poet (el scriind poezie în realitate, dar așa, mai de boxer) și cred, ar fi fost o pierdere pentru toți să afle că e vorba de un fals.
Ați avut pentru aceste farse textuale maeștri, ”inspiratori” Sau au venit firesc, ca de la sine?
Pentru fake news, recunosc, am citit o schiță a lui Iosif Costinaș, în revista Orizont, cu un cioban care a devenit poliglot. Era o schiță literară, cu aparența de reportaj, o schiță umoristică. Și mi-am spus că aș putea scrie și eu astfel de întîmplări, mai puț’in apropiuate de literaturp și mai aproapiate de jurnalism. În materie de poeți și poezii inventate, desigur, știam de Fernando Pessoa, poetul portughez cu cinci identități.
Ați trăit în ”Lumi paralele”, nu?
Da, lumea în care am trăit păînă în 89 a fost, cumva, paralelă în raport cu restul lumii. În întîlnirile cu francezi (mai ales, în ultimul timp) dar și cu alți cetățeni care au trăit în ceea ce pe atunci numeam Lumea Liberă (azi, din ce în ce mai puțin liberă) cînd povestesc despre Epoca de Aur sînt privit cu o oarecatre neîncredere. Sigur, există oameni de stînga care cred ca și Iliescu, atunci, în decembrie 89, că Nicolae Creaușescu doar întinat idealurile comunismului. După ce le spulber îndoielile, mulți mă întreabă cum am rezistat. Și le spun că am rezistat prin solidaritate, prin complicitate, prin lecturi funamentale, din căr’i cu circula’ție clandestină. Faptul că aveam doar două otre de program, pe zi la tv,. și acelea de neurmărit, ne-au împins mai mult sprer lectură, spre dezbater culturale undeground. Aici am exemplul Cineclubului din Arad, unde, fiind înscriși la cursurile Școlii populare de Artă, ne adunam, aveam cadrul necesar să ne adunăm și să discutăm liber despre curente estetice, creatori de filme și altele.
Iar faptul că noi, din lipsa mijloacelor de a dubla filmele, le aveam subtitrate, dar cu dialogurile versiunii originale, ne-a familiarizat cu limbile străine. Am făcut, la o scară largă, în pușcăria largă a Epocii, ceea ce au făcut intelectualii închiși în pușcării grele: au învățat, au discutat, și-au povestit lecturi fundamentale, au fost solidari și au luptat situîndu-se într-o lume paralelă.
Am trăit într-o lume paralelă de care partidul s-a temut, iar Securitatea a supravegheat-o. Dar și despre asta, cum s-ar zice, “mai departe scrie-n carte”.
Notă: acest interviu a fost publicat în premieră în numărul 8/2020 al revistei RAMURI.
