Tata iubea muzica bună. Am crescut într-un apartament minuscul, de cîţiva metri pătraţi, în care magnetofonul avea locul de cinste. Tata iubea jazz-ul şi rock-ul. Îi ascultam des pe Luis şi pe Ella, fără să ştiu că sunt Luis şi Ella şi fără să ştiu că muzica lor mi-l vor evoca mereu pe el. Pe el şi camera micită de mobilele înghesuite, de ficusul gigant din faţa ferestrei, de biblioteca gemând de cărţi, de covorul roşu, cu ciucuri pieptănaţi. De mama, căreia toată lumea îi striga să tacă, atunci când cânta. Fals, dar tare, după cum îi plăcea şi ei să spună.
N-am fost niciodată o enciclopedie în materie de muzică. N-am să ştiu să-ţi spun anii în care s-au scos albume de referinţă, nici numele unor solişti, cu atât mai puţin componenţa şi traiectoria trupelor pe care le-am îndrăgit. Poate că n-am să ştiu să-ţi spun nici măcar titlul unui album care-mi place, dar de pe care, dacă îmi fredonezi o piesă, voi şti probabil să-ţi cânt cel puţin refrenul.
Doar puţin mai târziu în timp am devenit mare fan ABBA, prima trupă pe care am descoperit-o singură, pe vremea când nu mă hotărâsem încă dacă-mi plac mai mult păpuşile, sau colegul cu ochi albaştri de la şcoală. Între ABBA şi restul muzicii care mi-a marcat adolescenţa trecerea s-a făcut fără bruscheţe. Am avut norocul să fiu nepoata unei mătuşi tinere, iubitoare de Beatles, Pink Floyd, Queen, Phoenix, Baniciu, Alifantis. Mi-am petrecut verile în camera ei de studentă, ascultând poveşti despre cum se cuceresc băieţii, despre dragoste, care e întocmai oxigenului. Despre zidurile dintre noi, despre lumi imaginare şi păsări care renasc din cenuşă. „Love is like oxygen” îmi aminteşte cel mai clar perioada mea de trezire muzicală, legată indisolubil de dragoste, despre care nu ştiam, dar despre care începeam să bănuiesc c-ar putea fi cea mai puternică trăire posibilă, capabilă fiind să inspire emoţiile din piesele care ne fascinau.
A fost apoi o perioadă în care muzica venea doar pe unde scurte, emise bruiat de VEF-ul rusesc, aşezat pe calorifer, sub fereastră, unde se prindeau cel mai bine emisiunile transmise de Radio Europa Liberă. Nu prea ştiam ce ascult, dar era evident că muzica venită pe undele occidentale mă atrăgea mult mai tare decât cea venită din studiourile naţionale cenzurate. Pare că toată muzica acelor vremuri îmi răsună în amintire cu bruiaje, până şi casetele pe care le ascultam erau înregistrări brute ale aceloraşi emisiuni şi vă asigur că nimeni nu strâmba din nas pentru calitate, fiind singura pe care puteam avea pretenţia s-o avem, în condiţiile date.
Primii şi cei mai buni prieteni mi i-am făcut ascultând Pink Floyd, în camere obscure, cu obloanele trase. Primele săruturi le-am primit pe muzica înregistrată bruiat, pe casete care se derulau cu creionul, de cele mai multe ori. Nu existau chefuri fără chitară, aşa cum existau puţine găşti de prieteni fără cel puţin un chitarist. Noi aveam mai mulţi, băieţii ciupeau corzile, iar fetele făceau vocile. Versurile erau mai degrabă adaptate, n-aveam textele originale, nici Google să le căutăm. Le învăţam din prea multă ascultare şi cred că le cântam cu tot cu bruiajele survenite în timpul înregistrărilor. În toate excursiile, chitara ne însoţea. În fiecare seară, la focul de tabără, muzica ne acompania. Erau câteva constante ale vieţii noastre, în acea epocă: chitara, muzica pe care noi singuri ne-o cântam, excursiile cu cortul, focul de tabără, slănina prăjită în vârf de băţ, pâinea cu ceapă roşie, pe care picuram grăsimea sfârâindă din slănină şi Florio, printre puţinele băuturi disponibile pe rafturile alimentărilor comuniste.
După ce a intrat în viaţa noastră discul „Interioare”, a lui Alexandru Andrieş, viaţa noastră ca muzicieni amatori a luat o turnură specială. Aveam discul de vinil, înregistrat de data asta fără bruiaje. Am învăţat textele, nu le-am reinventat şi le cântam cap coadă, inclusiv în ordinea în care ele se succedau pe disc. Nimic n-o să-mi evoce mai mult acele vremuri, afumate de focuri de tabără, cu miros de slănină prăjită-n băţ şi mahmureală cu aromă de Florio, decât muzica lui Andrieş.
Mare mi-a fost mirarea să cunosc un catalan, mare fan a lui Alexandru Andrieş. Un catalan, vorbitor de limba română, îndrăgostit de muzica unui cantautor român, despre care credeam c-am uitat până şi noi, românii. Enormă bucurie şi satisfacţie să-l descopăr impresionat de o muzică venită de atât de departe, din timp şi spaţiu. Fascinat de versurile lui, aşa cum fascinată am fost şi eu de muzica lui Alejandro Sanz, atunci când l-am descoperit, ajunsă aici, în Spania. Deloc surprinsă însă să redescopăr forţa unor versuri, puterea unor acorduri de chitară, care atât de firesc şi de natural ne leagă, pe noi oamenii. În acest caz, un Alexandru şi un Alejandro, meniţi să reamintească emoţia care ne uneşte şi care ne face să rezonăm, indiferent de zidurile ridicate între noi şi o lume imaginară, despre care mulţi am încetat să mai credem că este posibilă.
