Disprețuitorii căpșunarilor

Căpșuna și disprețuitorii căpșunarilor

Căpșuna este un fruct senzual după care vă curg tuturor balele! Recunoașteți! Acolo, în miezul papilelor gustative, dansează neștiuți demoni care se încing doar la vederea unei farfurii cu căpșuni.

Cum s-o fi întâmplat oare transferul semantic dinspre suculentul fruct, către jalnica superioritate a românului rămas în țară față de românul plecat în Spania?

Doar în Spania sunt căpșunari. Românii din Italia, Anglia, sau restul planetei, nu au generat în mentalul colectiv de acasă nicio denumire. Pare că a secătuit creativitatea agresiv-invidioasă a românului, după ce a dat căpșunarul ca termen, nu i-o mai rămas neam de inspirație ca să îi pricopsească și pe alții cu preaplinul inventivității semantice mioritice.

Am rămas, așadar noi, românii din Spania, beneficiarii unicului efort de nu-ire a conaționalilor noștri. Să fie într-un ceas bun, spun! Să fie primit!

Mă gândesc că nu e tocmai rău să fii căpșunar în soarele blând al Spaniei, blând doar în lunile în care se coc căpșunile, ianuarie, februarie, martie, pe câmpurile imense ale Huelvei, căci în Spania ghioceii sunt înlocuiți de căpșunile astea de un violent erotism irezistibil.

Mai puțin, mult mai puțin erotică este munca de a le culege, blestem al șalelor și spatelui, care lasă corpul în unghi de 90 de grade. Dar nu le pasă românilor de acasă ce înseamnă o căpșunăreasă, le este absolut indiferent cum ajung prin Moneygram cei 300 de euro pe lună.

Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu?
Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /

Ei doar îi disprețuiesc pe cei care au plecat pentru a găsi în Spania o soluție la disperarea și sărăcia endemică de la ei de acasă acceptând munci înjositoare și prost plătite, într-o societate blândă și îngăduitoare, unde s-au așezat și și-au făcut un rost.

De pildă eu, mă numesc Oana, iar pentru colegii mei de la Universitatea din Granada sunt profesoara de română: Oana, la profe de rumano. Așa îmi spun.

Pentru țara mea însă, eu sunt un căpșunar, doar pentru că nu m-a dus capul să plec într-o țară mai melodramatică, o destinație mai fancy așa, mai de doamne ajută, am venit la pasionalii ăștia bătători din palme la flamenco, la climă faină și oameni veseli, apropiați și compătimitori, deschiși și prietenoși.

Atât s-a putut. Atât m-a dus și pe mine capul. Ia să fi mers și eu ca oamenii culți și cultivați, prin vreo țară mai misterioasă, mai depresivă un piculeț, cu profunzimi mai adânci acolo pe terasă, să savurez și eu o bericioaică de 7 euro, și nu o biată sangria de 2, cu tapa inclusă în preț.

Apoi dragilor, să mă iertați că vă adresezi vorbă directă, dar pe mine m-au obosit fandoselile Domniilor Voastre și superioritatea inexplicabilă cu care vă înfățoșați solemni, în fiecare dimineață, în fața propriei oglinjoare din baie, vă sugeți burțile și vă șoptiți în barbă: măcar eu nu sunt căpșunar, ca ăia!

Păi ce să însemne monșer să fii căpșunar? Care să fie păcatul pe care nu îl iertați românilor din Spania? Că nu o fi fiind, oare, vreun trist reflex de la practicile agricole din liceu, când mergeați la cartofi și nu puteați mânca, sau la sfeclă roșie, că nu avea toată lumea bafta de a face prima săptămână de școală în livezi de meri ionatani. Că acolo era raiul, la mere, acolo mâncai de te spărgeai și îți asigurai aportul de Vitamina C pentru tot restul vieții.

Poate că, privindu-te în oglindă, ți-i și imaginezi pe românii de la căpșuni, molfăind cu poftă kile întregi de fruct roșu senzual, îl vezi lenevând sub soarele Andaluziei și îți intră așa niște furnicături și ieși din baie cu sentimentul că las că e mai bine la tine în bloc, și la tine în oraș și la tine în țară, măcar cunoști exact cum merg treburile aici la noi, aștepți alocația copiilor și uite așa te apropii de pensie.

Și parcă nici orașul tău prăfuit și trist nu mai pare chiar așa nasol, nu are el palmieri, de fapt, nici măcar un parc nu are, dar ce mare rahat și parcurile astea, tu dacă vrei poți lua un autobuz și să mergi pe câmp în afara localității și ai acolo toată natura de care ai nevoie. Nu trebuie să mergi în altă țară și să înveți altă limbă, alte obiceiuri. Uite ce bine e la tine! Zău așa!

Dacă însă ești mai pe hipstereală, atunci nu mai vorbim despre superioritate, ci direct dispreț!

Și cum îți mai tremură nara și ți se micșorează privirea, când, admirându-ți unghiile de pianist, că până la urmă și tastatura e tot un fel de pian, era să scriu pain, dar nu scriu! Tremură carnea pe tine gândindu-te la suboamenii ăia de la căpșuni, tu mergi acolo prin Tenerifele alea și Baleare, tu mergi la muzee băi, chiar, o fi muzee sau muzeuri, că nu mai știi nici tu băi cool-ule, de când cu engleza asta care îți habitează creierul, nu mai știi nici tu care e pluralul, dar mergi la muzee și la Praga și parcă îți cam pute Spania și bagi niște concedii scurte prin țări din Asia ca să ai ce povesti la bericioaică cu ăia de la PR, în timp că vă priviți șosetele colorate, de pe gleznele subțiri.

Și cum spuneam, îți admiri unghiile mișto și te gândești la transpirații ăia de căpșunari, cum se îmbulzesc fraierii la low costuri, tu nu, frate, tu ești alt aluat, nu ai nimic în comun cu nimicurile astea, chiar, care o fi pluralul? Nimicuri sau nimice, dar pe asta o spui la mișto, băi, că știi că nu are cum să fie nimice, dar așa faci și tu o poantă de mare și fin boier intelectual, tu nu o să mergi în Spania decât să cheltui, că e mai ieftină decât Londra, tu nu o să scarmeni pământul, pentru că de aia ești deștept în capul ăla al tău, exact ca să se facă diferența între elite și pleavă, între șmecher și fraier.

Tu ești deștept și știi că Spania nu este o căpșunărie, dar ce mi-e roșii, castraveți, măsline sau căpșuni: tot un drac, tot câte 16 stau într-un apartament, nu ca tine în junior suit, în regim single, că poate agăți și tu vreuna din străinătate, că ești sătul de pițipoanecele astea de prin cluburi, ești sătul de ele, vrei ceva mai autentic, o femeie adevărată, hotărâtă, care să știe ce vrea, astea ale noastre sunt proaste, dar nici pe deșteapta aia nu o vrei pe viață, ci așa, de 2 selfiuri să moară de invidie proștii de acasă.

Iar dacă ești în aeroport, ridici din nou nara când treci pe lângă coada la care stau românii, culmea, ca să meargă la ei în țară, că nu îi duce căpățâna când au concediu să se ducă să cunoască lumea asta mare și cosmopolită, pentru că ție ți-e rușine de căpșunari, așa cum îți este rușine de toți săracii din țara ta, de toți săracii din lume.

Sărăcia nu se ia, nu e contagioasă! Stai liniștit! Tu vei fi regele lumii de acum până la sfârșitul universului. Așa se întâmplă cu toți ăștia născuți la Buckingham, ca tine.

Eu mă identific cu căpșunarii, pentru că mă apropii de ei, îmi fac timp să îi ascult, sunt curioasă să văd care le sunt poveștile, de ce au plecat, de ce au rămas, ce fac în concediu, dacă își cumpără case în țara lor de aici, sau în țara lor de acolo. Mie îmi țin de cald căpșunarii și astăzi am mâncat mici și ciorbă de burtă, pe malul mării, la Roquetas, la restaurantul Liviei, și eram exact acasă. Toată lumea vorbea în limba română, glumeam cu chelnerii în limba noastră, făceam politică, nu trebuia să explicăm nimic, ne înțelegeam subtilitățile. Bucurii de căpșunari!

Păi ne bucurăm, sigur că ne bucurăm, că nu am mai mirosit leușteanul din iarnă. Ciorbă de burtă nu am mai mâncat de câțiva ani. Firește că mirosul de mici îmi activează glande salivare pe care nici nu credeam că le aveam atât de sensibile. Îmi place afumătura și când am dinainte un blid cu aceste mirosuri, sau niște papanași, eu sunt fix acasă. Noi, toți căpșunarii.

Dragă conaționalule tu nu știi cum arată munca oamenilor de aici. Nu-i bai, că nici media nu s-a topit de grija lor și nu v-au bombardat cu documentare și filme despre noi. Eu îi admir pe căpșunarii mei, pentru muncile infernale pe care le fac, la care voi nu ați rezista nici în primele 10 minute. Îi venerez pentru curajul de a fi visat că ei și familiile lor pot avea o viață mai bună, nu s-au mulțumit cu zoaiele pe care societatea le avea pregătite pentru ei, de a-și fi luat lumea în cap mergând în urma visului lor.

Vis care doare, e cu adaptare, cu uitare, cu lobotomizare cum spunea un deștept cât mai mulți deștepți îngrămădiți, care scria despre românii care uită să vorbească limba română când ajung în străinătate. Așa e, Sherlock, o uită, pentru că like in no time, trebuie să pună mâna să vorbească o limbă pe care nu o învață la școală, nu merge la cursuri, ci o învață din mers, la piață și la ei în casă, unde probabil locuiesc un conglomerat de naționalități ca în Turnul Babel. Uită limba română pentru că este esențial pentru a supraviețui, are nevoie de cuvinte noi într-o limbă străină, le caută cu disperare, le vede cum se lipesc de el și începe să le folosească rapid. Nu mai folosesc limba română decât de două ori pe săptămână când vorbesc acasă, în rest se afundă în baia lingvistică.

Se adaptează. Cu toții am trecut pe acolo.

Ești un anonim într-o lume din care nici tu nu înțelegi nimic, nici ea din tine, te identifici cumva, atragi atenția asupra ta, începi să mănânci dimineața felii de pâine prăjită cu ulei de măsline, pentru că așa mănâncă toată lumea din jurul tău și nu vrei tu să fii anapoda, mănânci 3 mese pe zi, lucru care nu ți s-a întâmplat niciodată acasă, mâncai pe apucatelea, te umpleai cu covrigi și apoi pe la 6 mâncai și tu ceva în silă. Acum nu, mesele au un orar ceva mai strict decât oamenii.

Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu?
Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /

Ai început să te îmbraci altfel, te dai cu lumea, îți cumperi haine din magazine care nici nu știai că există când trăiai în țara ta, încă 300 de euro pleacă acasă, poate pun și oamenii ăia centrala la casă anul ăsta, poate repară acoperișul, ei, or vedea ei, mai trimiți câte un pachet cu cârnați din ăștia albi de pe aici, că jamon serrano nu prea gustă cei de acasă.

Dar pentru cei de acasă nu e suficient.

Am cunoscut poeți, profesori de geografie sau de fizică, că ce meditații să dea ei, sau profii de desen, sau de chimie? Au copii de ținut în facultăți și rate la bănci, își iau concediu fără plată și vin la muncă în Spania: la salată, la usturoi, la măsline, la portocale. Vin și se întorc acasă mai bogați. Un an, doi, apoi te pomenești cu ei veniți cu totul, cu toată familia, de tot.

Căpșunarii nu au furat! Nu au putut să se apuce de furat, de combinat, de descurcat. Nu au așteptat să le rezerve statul un loc în armata de săraci.

Așa e că îi disprețuiți? Pe cine disprețuiți, oare?