Copilăria mea a avut sat la picioare şi drumuri de praf răscolit să-şi joace anii, sânge murdărit genunchilor, apă în pumn şi o fericire dolofană şi nesupusă.
În părul spălat mamaia- mama împletea apă de ploaie şi cenuşă de lemn proaspăt mort în sobă,mâncarea era funigoasa şi cu gust de om ce stă deasupra ei să nu se taie, dulciurile, invenţii de lapte clăbucit şi zahăr alb.
Aveam albie numai a mea pentru obosit somnul şi o poftă de fugă ţigancă ce întârzia sfârşitul lumii prin noapte.
Păpuşi, trei, şi toate oameni şi verişoare primare. Două de drept, mama mea tatăl lor, şi una care s-a lăsat mie, vara de verişoare, că lamureala bună să dăm aspectului.
Eram toate frumoase de ras în fiecare zi, înalte cât trebuie să putem doborî de bunătăţi podul bunicilor,hainele ne erau dragi în măsură egală pentru că fuseseră proprietate tuturora în ani diferiţi.
Grădiniţă, care era şi şcoală de mici, nu avea psiholog, doar Doamna. Care era şi vecină de peste drum.
Învăţăm cu stele de hârtie creponată în piept şi deasupra minţii şi albinele iscăleau cusătură roşie pe carne vindecată mai apoi în crustă de salivă.
Şi cine a avut de trăit a trăit, şi cine a vrut să-nvarta lumea în buzunar rotocol i-a dat, şi cine a vrut să şadă, simplu, a stat.
Asta, confirmată istorie, că niciunul din noi nu citea sub pupitru pe Kant, ediţie infantilă prescurtată, cu poză în dreptul imperativului categoric. Şi asta că niciunul nu-şi liniştea tremur de gânduri pe clape de pian.
Eram doar copii şi asta făcea toţi banii ¡
