Categoric, Europa e mult mai mică acum. Lumea cea mare e mult mai mică! Zborurile low cost au transformat drumul spre casă intr-o călătorie de o jumătate de zi. Te culci în patul tău şi te trezeşti tot în al tău, departe, la mii de kilometri distanţă. Internetul ne permite să-i auzim şi vedem zilnic pe cei dragi, cei de departe. Televiziunea şi radiourile din ţară sunt disponibile live, ziarele le putem citi zilnic pe net, Facebook-ul te ţine la curent cu ce mai zice lumea, ce vrăji au mai făcut guvernanţii, ce petiţii mai semnează românii şi cine şi-a mai pus silicoane. România pare mult mai aproape, iar noi putem fi mult mai prezenţi în realitatea celor de acasă.
N-a fost mereu aşa! Pe vremurile nu foarte îndepărtate, drumul către casă dura 2-3 zile, convorbirile cu cei din ţară umflau facturile, românii făceau coadă pe la locutoriile de cartier, banii se trimiteau prin transferuri comisionate indecent, iar pe cei dragi îi puteai vedea doar în pozele pe care le mai aveai prin albumele vechi. Câte-o pagină de ziar mai ajungea la tine, învelind borcanul de murături, sau tabla de slănină afumată pe care le trimiteau de sărbători. Cărţile n-ajungeau deloc, nu aveam reader şi despre ebookuri încă nu ştiam nimic. În vacanţe eram copleşită de ofertă şi nu ştiam nimic despre autorii români, lansaţi după plecare. Abia ce învăţam despre Yahoo, ca despre ceva abstract,a cărui funcţionare nu mi-o puteam explica şi despre a cărui utilitate aveam certe îndoieli. Habar n-aveam ce inseamnă Google, motoare de căutare, site-uri de firme, rezervare on line, on line în general, plată pe net, transferuri pe net, shopping pe net; zboruri nu erau, low cost-ul nu se inventase pentru călătoriile în ţară şi mess-ul, poarta pe care-mi intră familia în casă, se întâmpla doar în vis.
Oamenii au făcut toate astea, iar eu mă simt măruntă şi recunoscătoare. Mă minunez în faţa ecranului, atunci când pe fereastra lui se deschide chipul fiicei mele, povestindu-mi ce-a mai făcut peste zi la şcoală. Mă bucur să-l ascult pe Moise la Europa Fm, să ascult ştirile şi să aflu cum e vremea pe la Cluj. Faptul că pot să urc pe avion şi să ajung acasă în trei ore îmi asigură liniştea, mult mai bine decât o pastilă de la farmacie. Lumea e mai mică şi asta au făcut-o oamenii.
Europa e mai temătoare. Lumea cea mare e puţin paranoică acum. La gară, în spaţii închise, lângă tine, pe scaunul din autobuz, la concertul din parc, la coada de la muzeu. Peste tot ar putea fi. Europa e plină de potenţiali terorişti, bombele se ascund sub jachete de blugi şi în rucsacuri cumpărate de la magazinele chinezeşti. Ştirile locale arată chipurile unor persoane cu care ai putea să te întâlneşti chiar în cartierul tău, chiar pe scara blocului unde locuieşti. Europa cea mică devine mare prin distanţele pe care le stabilim între noi. Sărăcia a erodat o generaţie, criza a urâţit suflete şi atentatele marchează limite. Europa devine tot mai distantă, într-un spaţiu micşorat de oameni, pentru oameni. Chiar şi cei mai toleranţi, devin suspicioşi. Suspiciunea naşte teamă, teama provoacă reacţii de apărare dintre cele mai neaşteptate. Pe unele le percepem în atitudinea celor care ne-au primit printre ei, uneori mai acizi în replici, categoric mai puţin disponibili pentru nedumeririle noastre, evident mai circumspecţi în apropieri.
Toate le-au făcut oamenii! Şi eu nu prididesc să mă mir cum au putut face o lume mai mică pentru toţi, în care începem să trăim tot mai departe unii de alţii!
