Dupa o carte trebuie sa mergi. Să te expui ei pentru că, odată văzută de aproape, sa te transforme din cititor (capacitate obișnuită a magiei) în parte a operei.
Gelu Vlașin e literatură și, din perspectiva aceasta, nu mi-a fost greu să mă acomodez cu o mulțime de date-descrieri despre el și volumele sale. Aveam construcția, îmi lipsea însă „istoria”. După „istorie” a trebuit să merg la Barcelona într-o revendicare de experiențe, un fel de „carpe diem” aplicat lansărilor de carte.
Poate că mi-ar fi prins bine să renovez niște strategii de-a mă apropia de poet pentru că la ora primului contact, din timiditate, n-am făcut altceva nici el și nici eu decât să ne multiplicam în câteva selfie-uri alături de Ani Dumitru și Sebastian Hulub, gazdele noastre și coordonatorii Centrului Cultural RoBarna și ai Librariei Punct.
Sentimentul de longevitate a unei prietenii ce ca date reale avea doar muguri virtuali, rezonanțele similare, lipsa obstacolelor la ora comunicării, toate au liniștit însă timpul în care am reconciliat pregătirea evenimentului, „călătoria permanentă” spre mesajele de sprijin via Whatsapp și Facebook și așteptarea profesorului Enrique Javier Nogueras (parte a Catedrei de Litere a Universității din Granada și renumit critic literar) cel care avea să facă cartea lui Gelu „pe potriva” noastră.
foto: MYK Studio
Escala din Barcelona a volumului lui Gelu Vlașin era a șaptea din cadrul turneului de promovare așa că, după răsunătoarele succese obținute anterior, obiectivul nostru ca organizatori nu putea fi doar să-l lăsăm „sănătos și-n siguranță” după cele câteva ore de eveniment ci să lucram la binele poeziei invitatului cât să-și amintească de noi. Și cum evenimentele sunt ale persoanelor care le fac am adus lângă noi pe Consulul General Mihai Pleșa, cel care girează cu responsabilitate directă felul în care comunitatea românească trăiește în Catalunya, pe Doina Mustățea cea „toata suflet” venita de la Roma să ne faciliteze cunoașterea proiectului său umanitar, responsabili ai asociațiilor culturale românești din zonă.
Poziție de privilegiu, mi-a revenit mie să-l prezint pe Gelu. Mă întrebați dacă iubește Gelu Vlașin poezia și-o să vă spun că nu cred. C-o trăiește cu dezinvoltura oricărui act normal al cotidianului, că-i e comportament și ambient, asta da. Înaintea poeziei nu trebuie să cădem bine așa cum nu trebuie să implorăm înțelepciunea tehnicilor. Ajunge să nu ne pară rău că suntem sinceri. Poezia nu e solidară, posesie a tuturor fiind după ce e scrisă, nu e validă în toți acei care îi au disperarea. Gelu Vlașin a consimțit poezia. N-a fost nimic altceva. Nici unuia, nici celuilalt nu le rămăsese de ales. Capacitățile dintâi ale poetului au fost că s-a știut decis și dispus, c-a înțeles că scrisul este imediatul său.
Gustul debutului, recunoașterea premiată l-au împiedicat să divagheze vocațional. Poeziei i-a mers bine de la început cu Gelu Vlașin și asta l-a impulsionat nu numai să se mulțumească a gândi poezie ci și s-o vorbească în scris. Să fii în permanență în poezie cere o constantă a suflului pentru a nu mai vorbi despre faptul că simpla prezență nu e suficientă pentru a se termina în virtute. Gelu Vlașin a ales de aceea să-și piardă obiceiul observației pe cont propriu și să înceapă să deprindă a vedea direct prin ochii poeziei. Un fel de-a nu suspecta cum vei scrie, de-a nu ști care vor fi cuvintele care ii vor fixa gândurile. Când nu crezi că știi tot ce-i poezia abia atunci capacitatea de-a te minuna te face poet. Genul ăla de sugestie pe care Dumnezeu o face oamenilor și pe care noi, neștiind cum să-i spunem, o numim talent.
Întâmplarea noastră, a poeților, cu cele care ne sunt cuvinte, punerea împreună în acel timp comun al scrisului, se face cu fireasca frică a omului în fața unui ceva perceput ca fiind mai puternic. Le întindem mâna arătând un curaj care nu există și, mulțumim lui Dumnezeu, uneori îndrăzneala zăpăcește. Așa luăm noi drepturile cuvintelor, devenite ale noastre. Dreptul de a fi ofensive și dreptul de a nu ne fi ofertante. Are și îndrăzneală creșterea ei, obligam cuvintele să ne asimileze, să se adapteze la ceea ce suntem. Le dam timbrul nostru, intensitatea, carnea. De aceea poate, poezia la care uneori străduim, nu pretinde să explice lumea. Se mulțumește doar să ne înțeleagă.
Un drum explorator pe care nu l-am făcut singură pentru că, din România și Anglia, trei poeți importanți și-au făcut timp să fie și să țină la Gelu cu mesaje: Claudiu Komartin, Leonard Ancuta și Igor Ursenco. N-a așteptat nimeni emoția dar acolo stânga și aproape sus lucrurile nu se fac în joacă. Ne-a reamintit-o și Adriana Untilă, cea care a recitat din Gelu Vlașin știindu-l învățat pe dinafară. După acea modă care atât respect făcea și face celui cu scrisul, Poetului. Aș fi vrut să fie lent timpul. Și neputând nu mi-a rămas decât să-l conving pe Gelu să mai vină. Ceea ce a și promis. Și eu îl cred, că-i poet de cuvânt în tot ce face!
„Cu opt ani în urmă, când îi ieșea în România „Omul-decor”, o antologie elegantă, alcătuită cu inteligență și luciditate (calități de care, s-o recunoaștem, nu dai la tot pasul în literatură), l-am numit pe prietenul meu Gelu Vlașin „poetul-turn”. Și asta nu doar fiindcă el a inventat „Poemul turn”, cu alcătuirea-i originală, doldora de conotații subtile pentru cititorii pregătiți să le descifreze, ci și fiindcă nu am uitat prima noastră întâlnire, cândva pe la sfârșitul anului 2001, când m-au cucerit ardența și încrederea nestrămutată în scris a acelui poet tânăr longilin și vertical în ochii căruia citeam o pasiune ce nu se lăsa nicicum zăgăzuită.
Astăzi, când el este unul dintre scriitorii „generației de mijloc” din literatura noastră actuală confirmați și „stabili”, cred că Gelu ne reprezintă cu onoare, cheltuind resurse de energie aparent inepuizabile, într-una dintre marile țări ale Europei și ale lumii. Cu toată tristețea care mă încearcă atunci când mă gândesc că România și-a înstrăinat un om de cultură cu înzestrările sale, găsesc că e întru totul stenic și încurajator pentru viitorul limbii române și al identității noastre profunde faptul că Vlașin continuă să scrie și să publice în limba sa și a mea – nu pot să nu rămân atașat de un om și un poet capabil de o asemenea abnegație, de un asemenea devotament pentru valorile pe care le certifică prin fiecare nou proiect, prin fiecare nouă carte.
Îl salut cu afecțiune, de la mai bine de 3000 de kilometri distanță, pe poetul-turn care își continuă și își confirmă astfel parcursul uman și scriitoricesc.” (Claudiu Komartin)
„L-am cunoscut pe Gelu pe vremea cînd mergeam des sau chiar foarte des la evenimentele organizate de Muzeul Literaturii din București, pe vremea cînd eram, poate puțin mai mult decît acum, un poet aspirant, un om care avea nevoie să cunoască poeți consacrați, publicați, cînd cel mai important lucru pentru mine era confirmarea că scrisul, poezia, actul creator nu e doar o iluzie, nu e doar un vis frumos în care vrei să te trezești atunci cînd renunți să te minți. Acum mă văd în postura în care acel vis de atunci a devenit o parte din realitatea mea, acum văd cum poezia poate fi cu adevărat un tratament în care să-ți regăsești nu doar mințile, aspirațiile sau adevărul despre ființa ta. Acum, în țara asta a poeziei, care poate fi oriunde, dar care începe în sufletul nostru, ajungi să simți că orice apariție editorială, orice încrîncenare ajunsă poveste, orice materializare a cuvîntului devine puțin și o parte din tine, o simți ca pe-o clipire sau ca pe-o bătaie de inimă, o simți ca o undă venită dintr-o altă parte a lumii dar care se mîngîie de unda ta, te face să te simți parte a unui întreg. Salut noua sclipire a lui Gelu Vlașin și îl asigur că de oriunde a plecat poezia, nu contează, ea se întoarce mereu acasă, în parta sa, patria cuvîntului simțit pînă la sînge, pînă la nebunia extrem de lucidă pe care cred că o împărțim cu toți, ca pe trupul unui crist care se sacrifică zi de zi, pentru noi.” (Leonard Ancuta)
Alegînd să navigheze pe lama periculoasă a melancoliei structurale, Gelu Vlașin reușește să despice, după o formulă devenită personalizată, poezia de-a lungul meridianului sensibil menit să unească visul cu reveria, romantismul cu barocco, ego-ul modernist cu cititorul ţintuit la masa postmodernităţii fără frontiere. (Igor Ursenco)
