Aripa moștenită

marina dirul

Aripa moștenită

Ia, aripă spre vis, zvâcnetul de dor încins,
O logodnă dintr-un dangăt și cuvântul cel nescris…
Din lăuntric scoate raze, fascinând prin culori vii,
Prin hrisoave și prin cronici o găsim și-n liturghii.

Giuvaer al omenirii, ochiul fin de ea se-mbată,
Măduva Romanității de-o Femeie e creată.
Poate, Ana lui Manole sau Ileana, dalbă fată,
Din baladă sau poveste ne-au adus-o să străbată

Secole și nemurirea… La țesut, născând și prunci,
Ori în pînza din cămeșă, pe ogor trudind pe brânci;
Cosmicul din Voronețe, galbenul de Moldoviță,
Purpuriul din Humorul… sunt cusute pe altiță.

Firele de Unitate, din strămoși drept Crez să fie,
Azi, din lăzile cu zestre, noi le scoatem cu mândrie:
Ii cu dacice vibrații, ii cu dor de veșnicie,
Dor de libertatea sacră, dor de Cruce și Moșie.

Marina Dirul, Barcelona

Nacho González, „părinte” de studenți și poeți

Nacho Gonzales

La a unsprezecea ediție a premiului María Elvira Muñiz, distincția a revenit poetului Juan Ignacio (Nacho) González pentru munca sa în fruntea caietelor „Heracles și noi” cărora le-a dedicat ultimii 30 de ani de activitate. Juriul a evidențiat „devotamentul, generozitatea și efortul” care au permis răspândirea gratuită a poeziei între sute de cititori și care i-a determinat pe mulți tineri autori să scrie primele lor texte.

Asociația Scriitorilor din Asturias i-a acordat premiul pentru poezie în limba spaniolă pentru volumul „Los Jardines en Ruinas”. O viață dedicată educației și poeziei în Gijón, care acum este de două ori recompensată.

Născut la Mieres în 1960, trăiește în Gijón din 1971. Nacho este profesor la Departamentul de Sociologie al Universității din Oviedo în domeniul asistenței sociale, un militant istoric al ecologiștilor din Asturias, fiind co-purtător de cuvânt pentru Alternativa Verde por Asturias EQUO și este, poate în primul rând, poet.

A participat la operele: „Cimavilla de retornos pasiones y canallas” / Cimavilla de în-toarceri, pasiuni și ticăloși și „Gijón reflejos de ciudad” / Reflexii ale orașului Gijón (pe fotografii de Juan Garay). A fost distins cu premiul „Ciudad de Alcorcón” pentru poezie în 1986 și cu premiul „Emeterio Gutiérrez Albelo” din 1996 la Tenerife

Poetul asturian Nacho González

Nacho González este autor al volumelor „Otros labios acaso” / Alte buze poate (1985), „Velar la arena” / A veghea în nisip (1987), Arta divinatorie (1995), „Contra la oscuridad” / Împotriva întunericului – cu José Carlos Díaz – (2003), „La vieja música” / Muzica veche – cu Javier García Cellino – (2004), „El cuaderno de la ceniza” / Caietul de cenușă (2013), „Cuando enero fue pasto de las llamas” / Când ianuarie a fost ars (2015), „El cuaderno de la guerra (y algunas notas sobre la paz)” – (2018) / Caietul de război (și câteva note despre pace) – 2018 și „Cuaderno para un confi-namiento” (2020) / Caiet pentru izolare. și-a adunat opera poetică în antologia „Los Jardines en Rui-nas” / Grădinile în ruină (2019). Nacho își trage seva de pe străzile orașului Gijón, care au fost bine reflectate în scrierile sale.

Nacho González a lucrat și ca redactor, aflându-se în spatele colecțiilor „Cuadernos del bandolero” / Caiete de bandit și „Heracles y nosotros”/ Heracles și noi, iar din cadrul Societății Gesto a promovat și condus nenumărate evenimente culturale în Gijón.

Nacho Gonzales antologie
Coperta antologiei „În țări ca acestea”, poezie culeasă în anii 1985-2020

Din 2004, când a devenit tată, timp de aproape un deceniu, Nacho González a încetat să mai publice, ceea ce nu înseamnă că nu a continuat să scrie în caietele lui care l-au însoțit întotdeauna, mai ales în călătoriile sale frecvente cu trenul spre Madrid, datorită activității politice căreia i-a dedicat o neobosită luptă.

Juan Ignacio González a prezidat un grup poetic și o societate culturală, Gesto, mai bine de treizeci de ani. El a avut fericita idee de a reuni, în 1982, cele mai tinere voci ale poeziei din oraș în recitaluri susținute la vechea Catedră de Extindere a Universității de pe strada Begoña. Ca urmare a inițiativei, a apărut Grupul literar Cálamo a editat și câteva colecții de poezii.

Nacho González se folosește de un poem de Yorgos Seferis pentru a avertiza cititorul că uneori poeziile sale tratează inevitabila înfrângere a ființei umane [„Veți câștiga când veți fi supuși”].

Așa cum îl descrie José Carlos Díaz într-o recenzie, Nacho „a construit o operă, nu doar extinsă, dar care a și câștigat loialitatea multor cititori și admirația multor colegi de breaslă.”

„Pandemia ne-a oferit un timp pe care nu l-am avut, este un moment bun pentru poezie”, a declarat autorul de curând. Și pentru a descoperi ce drumuri poetice i-a deschis izolarea, ce a explorat prin gânduri și versuri, am decis sa îl abordez într-un interviu care să îl dezvăluie cititorilor noștri.

„Caut muzicalitatea, vorbesc în decasilabe chiar și când sunt la cursuri”, spune el. Sper să captez chiar și în traducere muzicalitatea vorbelor poetului.

ULTIMA FRONTIERĂ

Eu am primit în grijă veghea focului
Am împlinit cum se împlineste vechea moștenire,
precum ne învață codicele strămoșilor.

Cu el am rătăcit păstrând jarul
prin trecătorile unde urlă lupii,
pe pajiștile verzi unde cirezile nu tac
si liniștesc păstorii frigul zorilor
înainte ca zeii legile lor peste legi să pună
între fierul și forja templelor urii
și aruncând mocirlei învinșii.

De atunci îndeletnicire fu crima
și noaptea perpetua alibiul nevoii ei.

Am văzut, sfâșiată, pielea copiilor
viscerele lor, încă abur, devastând tribunele.

Am fost condamnat să trăiesc uitarea
cum soldatul păzește săbiile crimei, sub ploi.

Luați focul
Nevoie nu-i mai am
Aduceți aproape rugului mâinile reci
ardeți cărțile toate
cele de învață să trăiești fără nicio speranță.

Mișcați cenușile
căutați în jăratec, între fum și mărăcini,
cioburile care să vă ajute să trăiți netemători
pe ultima frontieră.

În original:

THE LAST FRONTIER (sobre fotografía, de Javier Fernández Teruelo)

Yo recibí el encargo de velar por el fuego.
Cumplí como se cumple con la vieja heredad,
como enseñan los códices de los antepasados.

Con él anduve errante preservando las brasas
por los desfiladeros donde aúllan los lobos,
por las verdes praderas donde muge el ganado
y aquietan los pastores el frío de la aurora,
antes de que los dioses impusieran sus leyes
entre el hierro y la fragua de los templos del odio
y arrojaran al cieno a los vencidos.

Desde entonces el crimen fue el oficio
y la perpetua noche su coartada.

He visto, laceradas, las pieles de los niños,
sus vísceras, aún tibias, asolando las gradas.

He sido condenado a vivir el olvido
como guarda el soldado las espadas del crimen,
bajo los aguaceros.

Tomad el fuego,
ya no lo necesito,
acercad a la hoguera las manos ateridas,
quemad todos los libros
que enseñan a vivir sin ninguna esperanza.

Removed las cenizas,
buscad en los rescoldos, entre el humo y las zarzas,
la esquirla que os ayude a vivir sin el miedo
en la última frontera.

Ciupureanu (ebosa de interviu)

ciupureanu

Care e biografía pe care o admiți, Dan Ciupureanu? Cunoscându-te, stiu că nu vei alege una doar pentru că ți-ar veni bine. Din punctul meu de vedere aș vrea să sune așa:

Dan Ciupureanu, născut în Craiova, tatăl unor minunați copii, se roagă zilnic, din ce mai mult, mai temeinic, pentru sufletele celor îndurerați.

-Scrisul nu este bun decât pentru posteritate, cum bine au zis-o mulți. Succesul imediat este făcut doar pentru oportuniști, iar dacă nu creezi un val de antipatie, nu exiști. Când m-am apucat, am visat ca orice tânăr scriitor, la premii, la muze, la bani și la faimă. Apoi am înțeles că toate acestea nu sunt decât niște iluzii false. Vezi o grămadă de veleitari cu placa de surf pe cel mai înalt val. Aceștia, pentru o istorie culturală, nu vor spune nimic, pote nici eu, în ceea ce mă privește având cu totul alte priorități.

Tu ești un supraviețuitor și, ca să completezi, și avansezi. E ceea ce nu prea se întâmplă unui X% din cazuri. A fost arta forma ta de a fi flexibil și de a doza o viață care venea prea mult? Ai avut multe perioade de umeri căzuți.

-Slavă Domnului, nu am picat niciodată, iar când e vorba de artă am o energie debordantă. Mereu pun la cale câte ceva nou, mereu am gânduri profunde și incredibila poftă de a crea.

De ce nu ți-a ajuns doar să scrii? Abia târziu am văzut și noi câte hibernau în tine.

-Cred că nu-mi ajunge nici câte fac acum, o să mai aveți foarte multe noutăți din partea mea, în acest sens.

Ești fiu de poet. Unde mai pui, al unui poet pe care toți îl știm, Ionel Ciupureanu. Câtă distanță poate fi între ce credem despre anumite personaje și realitate? Care sunt lucrurile acelea pe care niciodată n-o să poți să le uiți, cu tatăl tău & despre el?

-Nu voi uita niciodată mirosul său de „Carpați”, de când eram mic și mă lua în brațe. Sau de turneul prin toată țara de editura la care publicasem un roman, în care am mers împreună.

Zilele trecute, băiețelul tău a împlinit 7 ani și ai repostat pe Facebook, „Dragă Lucas”. Sunt asta părinții, cei pe care îi căutăm mereu când nu mai avem cu cine vorbi?

-Sper să da, dar știu aproape sigur că nu. Eu, de exemplu, nu am avut niciodată nevoie de poezia tatălui meu când eram mic.

Ți-am pus deja câteva întrebări. Cum te simți, Dan Ciupureanu?

-Deprimat după examenul auto picat, la a doua bere, la un „Marlboro” și sentimentul că cei mici sunt departe și că nu mă pot întoarce acasă prea curând, fiind obligat să dau examenul din nou în 15 zile. Cu dorința de-a vedea un film bun la mine, cu câțiva prieteni calumea de prin București.

Ți s-a zis vreodată să faci poezie, te uitai cu interes când scria tatăl tău? Unii reușesc așa să învețe.

-Nu mi s-a zis niciodată. Câteodată îmi dădeam cu părerea, mereu zicea că aveam dreptate. Mă uitam total lipsit de interes.

Alexandra și Lucas sunt părți ale gestiunii colective a filmelor tale. Iulia e o sursă de inspirație pe care nu ai pierdut-o nici în poezie, nici în proză. Asta îți servește să înțelegi precis relația ta cu lumea via familie?

-Nicidecum, ci doar relația mea cu ceea ce simt despre asta.

Cum e să te uiți la poezie fără să o atingi? Ai perioade în care doar citești?

-Am multe perioade în care doar citesc, scriu tot mai rar.

Mergi drept spre niște recomandări. Care sunt scriitorii din care vrei mereu mai mult? Cui ai da vizibilitate peste ce are deja? Te cunosc și am întrebat cât de puțin pretențios am putut.

-Ovidiu Nimigean, Nicolae Avram, Constantin Acosmei, Radu Aldulescu, Radu Nițescu, T. S. Khasis, tinerele poete din Moldova, care au format o antologie, am uitat care, Sorin Catarig, Dan Sociu, Anastasia Gavrilovici, Tatiana Țîbuleac etc, etc.

Contează să publici sau în cât timp o faci de când ai început să scrii? Unde crezi că joci după destule cărți publicate, ai lăsat în urmă „amateurs”?

-Tocmai acum am descoperit că nu prea mai vreau să pulic, adică să mă țin de amatorisme. Poezia are și oameni de care nu mă pot desprinde. Din cei pe care nu îi explic dar despre care vorbesc de câte ori îmi povestesc viața.

Dan Ciupureanu, Kido (e posibil ca vreodată să îl fi scris și cu doi de ” d”), e unul din cei de care sunt convinsă. Și, dacă nu ne-am vorbi, o parte din mine ar rămâne singură!

Dincolo de chat, dialog de izolare cu Dorin Popa

dorin popa

Știm în ce Românie se trăiește domnule Dorin Popa. Literatura română locuiește în același spațiu?

În 1989, eram profesor de doar cîțiva ani la un liceu industrial din Iași, tocmai liceul în care Nicolae Ceaușescu a făcut ultima sa deschidere de an școlar, pe 15 septembrie. Preocupat de traiul zilnic destul de dificil, avînd și doi băieți mici, nu am avut vreme să mă uit cu atenție în jur. Însă, cu prilejul acelei vizite la Iași a celebrului personaj, am putut observa lucruri pe care nu le știam, nu le ghicisem pînă atunci.

M-a uimit, în primul rînd, că nu doar noi, profesorii obișnuiți, eram umiliți, ci și inspectorii școlari, activiștii de la județ și chiar miniștrii, care au venit înainte, pentru a se asigura că vizita va ieși foarte bine. Am fost foarte mirat în ziua în care portarul liceului mi-a arătat un ins care mătura în curtea școli noastre, spunîndu-mi că acel om se numește Eugen Nichifor și este primarul orașului Iași.

Nu-l știam, nu-l mai văzusem, auzisem doar că era venit de la Pașcani, că era foarte modest și muncitor. Apoi, am văzut în acele zile, doamne și domni de la Inspectoratul Școlar Județean măturînd pe aleile liceului, croind (liceul avea ca profil industria ușoară), muncind cu mult mai mare tragere de inimă decît personalul liceului, agitîndu-se, dar cu multă modestie… Se vorbea despre paza strașnică din jurul lui Ceaușescu și am fost foarte mirat cînd un profesor de engleză a fost trimis pe acoperișul liceului, care avea două etaje, să dea de știre dacă apare vreun elicopter sau avion, atîta vreme cît dura vizita.

Atunci mi-a trecut prin minte că întreg regimul nu este alcătuit decît din vorbe și din frică. Vizita toată semăna cu o butaforie de bîlci: Ceaușescu nu a vizitat decît parterul, nu urca etaje, iar laboratorul de fizică ales drept reper pentru cei doi, cu aparate de măsură, cu osciloscoape, voltmetre, ampermetre, nu era racordat la rețeaua de energie electrică, de teama unui eveniment nedorit. Profesorii au explicat cum funcționează fiecare aparat folosit în lecțiile cu elevii, iar Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu priveau, așa cum îi regăsiti în toate fotografiile epocii. Apoi, în careul din curtea liceului, nu a vorbit directoarea școlii, ci Elena Ghițulică, prim-secretar PCR la Iași. Pînă atunci, nu ascultasem nici un discurs comunist, dar, fiind obligatoriu acolo, am salutat-o pe tovarășa Ghițulica. Nu imi venea să cred cînd auzeam aceleași cuvinte pe care le rostea mereu Nicolae Ceaușescu, aceeași gestică. La un moment dat mi s-a părut a fi tot Ceaușescu travestit în femeie. Acum mi se pare incredibil, dar atunci, țin minte perfect, pe lîngă teamă, aveam un sentiment de jenă, de abandon fără ieșire, de ridicol de care nu aveai cu cine să rîzi.

În România de atunci nu se trăia, ne prefăceam doar ca existam, viața era un simulacru, pe care nu-l înțelegeam și parcă toți așteptam ceva, nu știam ce.

Literatura, atunci, era foarte importantă, mi se părea că mă ajută să îmi mențin acea speranță că viața poate fi și altceva decît circul sumbru, plin de restricții și nevoi cotidiene, în care trăiam. Cărțile publicate de Nicolae Breban, Andrei Pleșu, Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, Florin Iaru, Marta Petreu, Mircea Cărtărescu, Mariana Marin, T.T.Coșovei, Mircea Ivănescu, Cornel Nistorescu, Gelu Naum, Nicolae Steinhardt, Liviu Antonesei, Ana Blandiana, Stelian Tănase, Ion Mureșan, Mihail Șora mi se păreau neverosimile, adevărate supape prin care chiar respiram. Literatura era, atunci, din altă lume decît din aceea în care trăiam, dintr-o lume la care visam.

interviu de izolare Dorin Popa
Coperta volumului de versuri Stare de Urgență de Dorin Popa

Și acum, literatura vine de pe un tărîm mai bun decît cel în care ne ducem traiul zilnic. Nu identic, dar, ca și atunci, cărțile scrise de Radu Vancu, Florin Iaru, Liviu Antonesei, Mircea Mihăieș, Codrin Liviu Cuțitaru, Hertha Müller, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Stelian Tănase, Horia-Roman Patapievici, Andrei Codrescu, Ion Mureșan, Marta Petreu, Claudiu Komartin, Alexandru Cistelecan, Angela Marinescu, Ruxandra Cesereanu… mă ajută mult sa respir mai bine.

Nu am amintit deloc, aici, excelentele traduceri, foarte necesare unei respirații culturale apropiate de normal, publicate, în primul rînd, de Humanitas și Polirom. Nu cred că ați uitat că, o bună bucată de vreme, în a doua jumătate a secolului 20, literatura lumii părea așezată, cu prioritate, în spațiul latino-american, un spațiu care, pe anumite coordonate poate fi asemanat cu spațiul românesc.

Cititorii constanți au tendinta să cumpere, mai ales, scriitori consacrați. Investim într-un curriculum înainte de-a o face într-o operă?

Am sperat, cîndva, nu de foarte multă vreme, în tinerețe, că atunci cînd mi se va adresa o astfel de întrebare, să am, cu adevărat, cîteva cărți grele scrise și, din nefericire pentru mine, încă mă pregătesc să le scriu. Dar sunt grele (grele de scris!). Mereu am crezut că voi avea vreme să scriu despre ceea ce iubesc și nu am luat seama că scrisul are viața lui, împreună cu viața cea de toate zilele, în același timp, că nu avem timpi diferiți pentru existență și pentru scris. În studenție, am luat același premiu cu Florin Iaru, Ioan Mureșan și Mircea Cărtărescu, fiind singurul din Moldova care a primit premiul întîi la concursul național de poezie, în întreaga scurtă istorie a premiilor literare studențești.

În 1983, cînd am primit acel premiu, la Craiova, unde am trimis doar textele, nefiind fizic acolo, juriul era format din Nicolae Manolescu, Constanța Buzea, Eugen Simion și Laurențiu Ulici. Am crezut că, imediat, voi putea publica un volum, pentru că Mureșan, Iaru și Mircea Cărtărescu aveau, deja, volume tipărite. Dar nu a fost deloc așa, nereușind să apar editorial decît în 1990, la Editura Junimea, cînd putea să publice oricine.

La Junimea, cartea mea – Utopia posesiunii – a stat în sertare exact 10 ani, în vreme ce directorul de atunci, Andi Andrieș, îmi promitea, cu mîna pe inimă, că în următorul an voi apărea. Cîștigasem, în 1981, un concurs de debut la Iași, Editura Junimea și în 1982 un concurs de debut la Editura Albatros, din București. La ambele edituri, am apărut în cîte un caiet al debutanților, împreună cu oameni de toată mîna. Ca să vă puteți forma o opinie, cît de cît apropiată de realitate, în România literară de atunci, a apărut o micuță cronică despre volumul „11 poeti”, editat de către Junimea, unde Laurențiu Ulici nu scrie decît despre textele mele de acolo.

Debutînd atît de greu – nu știu dacă nu am fost singurul din generația mea care nu a reușit să tipărească un volum înainte de 1989 – am pierdut mult din elanul tineresc al confruntări cu publicul și cu tagma scriitoricească. La un moment dat, pierdusem orice speranță că voi putea publica vreodată și mă dedicasem profesoratului în învățămîntul preuniversitar. În plus, cînd nu publici prima carte, este foarte greu să te gîndești la a doua. Puțini au reușit să facă asta, eu nu am reușit. Cînd a căzut comunismul, aveam în sertar un singur volum, volumul meu de debut. În rest, eram profesor multe ore din zi. Dvs., acum, vedeți parcursul meu profesional de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași și vă/mă întrebați dacă întîi am dorit să parcurg o carieră universitară și apoi am intenționat să mă afirm că scriitor… Nu, niciodată nu am visat decît să devin scriitor, nu mare scriitor, ci scriitor bun. Și, într-un fel, chiar așa s-au petrecut întîmplările vieți mele: sunt membru al Uniuni scriitorilor de 27 de ani iar traseul meu universitar a început cîțiva ani mai tîrziu, în urmă cu 24 de ani.

Vorbim de o democratizare sau de o liberalizare a lumii literare domnule profesor? Impresia e că actorii economiei culturale decid și dictează, în defavoarea adevăraților protagoniști: scriitorii și publicul lector.

Convingerea mea dintotdeauna, din copilărie chiar, a fost că scriitorul va răzbi întotdeauna, indiferent de condițiile lumii în care trăiește! Știu, este o convingere puerilă, demodată, dar nu mă pot despărți de ea. Așa mi-am hrănit mulți din anii în care mă îndoiam de tot ceea ce se întîmpla în jur, de tot ceea ce mi se întîmpla mie. Nu mai am de o vreme pretenția că pot înțelege tot ce se petrece în lume, deși mi-ar plăcea mult. Poate mă înșel, dar încă mai cred că minciuna nu poate dura la nesfârșit, deși, uneori, mi s-a părut chiar că oamenii, mulți, doresc foarte mult să fie mințiți și sunt pregătiți să primească mereu noi falsuri în viețile lor.

Îmi amintesc că, într-o discuție cu prietenii adolescenți ai fiicei mele, cineva a spus „nu citesc nimic din ce nu pot folosi”. Teribilism sau schimbare generationala cu fractură?

Este atît de dificil de separat de multe ori ceea ce simțim de ceea ce credem că simțim sau trăim…. Oricum, orice cuvînt al nostru spune atît de mult despre noi! Gradul de teribilism prezent în această afirmație, mare sau mic, sigur prezent, este mai puțin important decît schimbarea de mentalitate pe care o incumbă. Nu trebuie să ne temem de utilitarismul îngust care însoțește spusa aceasta, ci să o privim cu mai multă atenție. Este limpede că nu școala, educația școlară a facut-o posibilă, ci mediul în care s-a dezvoltat persoana și educația primită în familie. De multă vreme am observat ca educația tinerilor este mult, mult mai mult decît acum 30 de ani, tributară societății, mediului, familei, decît școlii.

Aceasta și pentru că școala, acum este foarte timidă și nu îndrăznește, nu știe, să dezbată adecvat problematica spinoasă cu care vine în contact un tînăr.

Utilitarismul prezent în viața omului contemporan poate fi exploatat școlar, cu inteligență și cunoaștere, cu mai multă disponibilitate și dăruire. Cum? Adăugînd trăsăturilor omului pe care îl preconizăm drept model tînărului nostru învățăcel și mai multe trăsături morale, intelectuale, culturale, nu cu forcepsul, ci mereu cu exemple din realitatea cunoscută de toată lumea, nimic elitist. Exemple minunate găsim foarte usor in lumea de astăzi, atît de generoasă. Dacă vom încerca să evidențiem dimensiuni culturale ale omului modern, poate invizibile pentru elevii/studenții noștri, legîndu-le, inspirat, de evenimente utile, apropiate.

Până unde merge diminuarea exigențelor pe piața de carte românească? Ce sau cine validează un autor sau o operă pentru ca ei să poată trece la apariția editorială?

La întrebarea aceasta mi-e foarte greu să răspund, pentru că nu am nici un rol în industria editorială, sunt simplu consumator și tot simplu ofertant. Primeam, în urmă cu mai mulți ani, prin poștă, volume de la diverși autori pe care nu îi cunoșteam. Mi le trimiteau recomandat și trebuia să merg la poștă să le ridic. Uneori, nu era simplu să stai la coadă la poștă. Oricum, după ce îmi iroseam vremea cu drumul și așteptarea la oficiul postal, constatam ca nu doream acele volume, majoritatea de versuri, scrise fără nici un pic de efort, dintr-o convingere profundă că tot ceea ce rimează este poezie. Erau eforturi editoriale perfect gratuite, cu manuscrise lipsite de orice valoare literară. Găseau adresa mea pe diverse site-uri și credeau că, dacă îi citesc, îi validez. Oamenii au tot felul de credințe. Bineînțeles că acele volume nu sunt prezente în biblioteca mea (și așa mult prea voluminoasă pentru timpurile noastre). Cred că acele volume nu erau/nu sunt validate decît de dorința autorilor de a-și vedea numele, cu orice preț, pe o carte! Cine îi poate opri și de ce?

Partea bună a oricărui copil e că nu are obiceiul filtrelor. „Lasă să treacă” operele și, înainte chiar de a le înțelege pe deplin, le gustă, le iubește, se lasă invadat. E important să propunem un timp de lectură copiiilor dar e drept să le impunem și un tip?

Numai întrebări dificile ați început să îmi puneți, din ce în ce mai delicate. De unde pot să știu cum ar trebui să ne comportăm cu infinitul, cu Universul, care este un copil, oricare copil? Am predat numai la liceu și la universitate, nu am avut contacte cu elevi de gimnaziu. Dacă îmi amintesc, acum, de Homo videns, cartea lui Giovanni Sartori, mi-e teamă că lectura va fi, în viitor, chiar mai puțin răspîndită decît este acum – cînd ne plîngem atît de mult de puținătatea ei. Sartori vorbește de modificări structurale ale creierului uman, datorită rolului tot mai pregnant al imaginii în mintea noastră. Și el își construia analiza pe multitudinea programelor TV. Dacă migrăm către digital în mai toate activitățile umane, imaginea devine regină absolută, iar scrierea se va poziționa drept cenușareasă.

Întrebarea dvs. are o bătaie mult mai amplă decît amploarea cu care ar putea răspunde un scriitor, fie și profesor. De ce? Pentru că, de fapt, problematica deschisă aici va fi/este chiar una dintre cele mai serioase dileme care va însoți/însoțește întreaga noastră societate, ba chiar întreaga specie umană. Vor răspunde mai repede, la întrebarea aceasta cei mai serioși specialiști în antropologie, anatomie, științele limbajului (inclusiv cel tehnic), educație, neurologie, cibernetică, futurologie, chimie, fizică, astronomie, ba chiar și în economie. Abia la sfîrșit, vor conta opiniile scriitorilor, jurnaliștilor și ale politicienilor, ei fiind ultimii care își vor expune ideile, funcție numai de ceea ce vor exprima ceilalți, pînă atunci.

Dar să mișcăm puțin întrebarea dvs., să o transformăm în afirmație și să ne întrebăm, apoi, cum va arăta lumea noastră, dacă li se va propune copiilor un timp și un tip de lectură. Credeți că, în felul acesta, umanul vă fi văduvit în exprimarea multelor valențe ale sale?

Eu am multă încredere în specia umană, nu am fost niciodată detractorul ei, oricît m-ar fi dezamăgit indivizii, luați separat sau chiar în grupuri relativ mari. De aceea, cred – cu puținele cunoștințe și observații pe care le posed în acest moment – că umanul are suficient viitor, chiar sclipitor, iar oamenii din viitor vor fi mai fericiți decît noi! Riscul înserierii este foarte prezent și acum, riscul înserierii proaste, în absența „fixării unui timp și a unui tip de lectură”. Se vede cu ochiul liber, oriunde în lume, că mulți, foarte mulți, tind să adere, fără să înțeleagă. Nu ne-ar fi slujit astăzi, în vreme de pandemie, ca generațiile de acum să fi avut un timp și un tip de lectură, fiecare la vremea ei? Credeți că ar mai fi apărut demonstrații împotriva purtării măștilor anti-Covid-19?

dirin popa poezie
Coperta volumului de versuri Stare de Urgență semnat de Dorin Popa

Dorin Popa, sunteți un asiduu al îndrăznelii: scriitor și profesor universitar, două ipostaze cărora nu le lipsește publicul. Cum vă organizați, aprecierile și respectul ambelor lumi demonstrează că o faceți foarte bine, pentru a putea participa și la viata universitară și la cea literară a Iașului?

Din păcate, nu mă simt, așa cum spuneți, un participant merituos la viața cetății, nici măcar la viața cetății literare. De multă vreme, nu mă întîlnesc decît la alegeri cu ceilalți colegi, care fac parte din Uniunea Scriitorilor – filiala Iași. Chiar îmi propun să devin mai vizibil printre ceilalți scriitori din Moldova. Dialogul nostru are, după cum vedeți, un caracter motivațional, întrebarea dvs. stîrnindu-mi dorința de a fi prezent, din nou, în viața scriitoricească.

În viața universitară, da, am fost foarte implicat mereu, avînd ore în toate cele trei etape ale procesului Bologna: Licență, Masterat, Școală doctorală Litere. S-a întîmplat să fiu printre primii profesori Bologna ai universității noastre, chiar în promoția de debut, împreună cu Mircea Miclea, de la Universitatea din Cluj și Mihaela Miroiu, de la Universitatea București. Bineînțeles, au mai fost cîțiva de la alte universități din țară, pe care nu mi-i amintesc pe moment.

Apoi, calitatea de expert CNCSIS și cea de evaluator ARACIS mi-au permis, mulți ani de zile, de la început chiar, să cunosc în detaliu, în domeniul meu – comunicare -, aproape toate universitățile din afara perimetrului Moldovei. Am practicat mereu, bineînțeles, respectînd toate grilele de competență, un soi de evaluare neîncruntată, apropiată de un foarte riguros schimb colegial de experiență. Cunoscînd cei mai buni profesori, prin evaluarile ARACIS, i-am invitat, mai tîrziu, în proiectele pe care le-am condus: Idei și POSDRU, reușind să construiesc echipe foarte solide din punct de vedere științific. Am creat, astfel, cu ajutorul proiectelor POSDRU, prima Școală postdoctorală, cu eforturi firești, ajutînd chiar ministerul în găsirea cadrului legislativ propice inițierii școli , care, pînă acum 10 ani, nu a existat în România.

Să nu uit prezența în comisiile de obținere a doctoratului, la Universitatea Babeș-Bolyai, la Universitatea din Tirgu-Mureș, la Universitatea București și la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, la care sunt angajat. Ca să nu lungesc nepermis răspunsul, vă spun doar că și prezența în aceste comisii mi-a adus o paletă bogată de experiențe intelectuale, științifice, absolut benefice rafinări profesionale.

La Universitatea de Vest din Timișoara, am fost invitat vreo doi ani, pentru a susține cursuri la nivel masteral, în regim comasat, avînd publicat un volum într-un domeniu comunicațional în care nu aveau, atunci, un specialist!

Socializăm prea mult în lumea literară și ajungem să premiem mai mult buna vecinătate cu anumiți autori decât valoarea reală a unor opere?

Cine poate știi valoarea reală a unei opere? Eu sunt fan Ieronimus Bosh, Van Gogh & Salvador Dali. Dintre cei trei, doar Dali s-a putut bucura de valoarea operei sale! Van Gogh nu a vîndut decît un singur tablou, cu pile, în timpul vieții; absolut de poveste, legendară pentru mine. Astăzi, un tablou al lui Van Gogh se vinde cu zeci de milioane de dolari. Dacă ar fi avut în timpul vieții doar o zecime din bani pe care îi valorează acum un singur tablou al sau, ar fi trăit ca un nabab, nu în vîrf de munte, singur și stingher, încercînd să fie institutor.

Vă puteți imagina că Ieronimus Bosh a fost contemporan cu Ștefan cel Mare? Credeți că Ștefan a auzit de uriașul pictor care era contemporanul său Bosh? Nu ar fi fost splendid ca Ștefan al nostru să socializeze cu minunea umană, absolut incredibilă, care a fost Bosh? Nu, nu socializam prea mult, socializăm prea puțin încă, la cît ne permite deja tehnologia.

Și nu din cauza unei prea mari socializări un autor modest pe nume Gabriel Chifu obține Premiul Național Eminescu, în România care are poeți extraordinari. Vă pot spune 10 nume de poeți români contemporani mult mai talentați decît Chifu. Dar pe cîțiva tot vreau să-i amintesc aici, măcar în acest dialog să obțină Premiul Eminescu, pe care îl merită, bineînțeles în opinia mea : Florin Iaru, Radu Vancu, Marta Petreu, Romulus Bucur, Viorel Padina, Magda Cârneci, Dan Coman, Robert Șerban, Claudiu Komartin, Bogdan Ghiu, Viorel Marineasa și Angela Marinescu.

În 1998, am fost invitat la Bratislava, la Congresul Mondial al poeților, unde s-a organizat și un concurs. Spre mirarea mea, mi s-a acordat prima mențiune, fiind singurul din Europa de Est dintre cei premiați, alături de un britanic, un suedez și un belgian. Premiul întîi i-a fost conferit lui Thomas Transtromer din Suedia. M-am împrietenit oarecum cu Transtromer și cu soția sa, corespondînd apoi cîțiva ani. Peste trei ani, în 2001, Thomas Transtromer obținea Premiul Nobel. Vă uitați oarecum mirată la mine, aproape nimeni în România pare sa nu fi auzit de acest mare poet suedez, deja plecat dintre noi de 9 ani. Nu-i așa că viața este mereu surprinzătoare și deosebit de frumoasă, cu sau fără socializare? Dar mai bine cu.

Premiu economic sau prestigiu?

Nu se poate ambele? Prix Nobel le oferă pe amîndouă, iar Prix Goncourt, numai prestigiu!

Cât e vanitate în raportul generațional din lumea literară?

Nu pot să îmi dau seama, cu atît mai mult cu cît, înaintînd în viață, parcă am reușit să mai scap nițeluș de vanități și nici să nu mai sufăr pentru vanitățile celorlalți, cosiderîndu-le chiar boli de creștere. Creștere în vîrstă, creștere în cultură, creștere în responsabilitate față de tine și, dacă se poate, față de ceilalți.

Fac parte dintr-o generație, în opinia mea, năpăstuită, gata să sucombe între două fronturi, generația celor care aveau în jur de 30 în ’89, cînd a plecat Ceausescu. Am crezut atunci (și despre mine și despre colegi mei) că nu suntem afectați de comunism, că suntem liberi, pregătiți pentru societatea democratică la care doream să punem umărul!
Din păcate, nu era deloc așa, mulți dintre cunoscuți mei ajungînd să mă dezamăgească în mod aproape straniu, dorind, subit, să se îmbogățească sau să capete putere politică, iar unii nerezistînd în libertate, murind chiar, între timp.

Consumul de libertate le-a fost fatal, așa cum era foarte aproape să mi se întîmple și mie. De bucurie că am scăpat de Ceaușescu, în decembrie-ianuarie, 9 zile mi-a curs sînge din nas, de emoție. Nu mi-a curs niciodată, pînă atunci, sînge din nas! A trebuit să mă internez la Spitalul Sfîntul Spiridon și am avut noroc de un doctor tînăr și bucuros ca și mine pentru acele evenimente, Traian Ghindaru, acum profesor universitar, șef de disciplină, care m-a salvat, fără operație, cum propusese un medic în vîrstă care era de gardă în momentul internării, noaptea. Îmi amintesc, acum, starea spitalului în 1989, dar și faptul că, în cel mai mare spital din Moldova, eram aproape singur, cel puțin pe etajul în care eram internat. Curios, lumea nu se mai interna, căderea comunismului le-a adus un plus de sănătate.

Generația care are acum în jur de 30 de ani, probabil că mă privește că pe un dinozaur, nemainteresîndu-i cum am trăit înainte de 89. De aceea, cred că la întrebarea dvs. nu se poate răspunde ținînd cont numai de separația generațiilor prin vîrstă, ci trebuie analizate atent vechile condiții ale formării, condițiile prezente, raporturile cu literaturile contemporane și cu scriitori de astazi ale generațiilor aduse în discuție.

Cum caracterizați reforma presei tradiționale sub presiunea exercitată de expansiunea mediilor digitale?

Îmi vine să spun că, de fapt, coabitează tot mai consistent și că, de o bună bucată de vreme, nu mai zăresc animozități evidente între mediile tradiționale (deși mă întreb cît vor fi fost tradiționale media, în scurta lor istorie) și mediile digitale.
Era digitală a fost, oricum, anunțată de cîteva decenii și, deci, nu a constituit o surpriză, mai ales pentru cei ce lucrau în presă, fie presă scrisă pe hîrtie, radio sau TV. Să știți că apariția tiparului lui Gutenberg nu a fost primită peste tot, în toate mediile de atunci, cu bucurie. Cine se opunea tiparului, la începuturi? În primul rînd copistii și mediul lor (călugări, preoți, oameni mănăstirilor). Existau cărți, volume și înainte de apariția lui Gutenberg, ele erau multiplicate, prin transcriere de mînă de către oameni specializați în această indeletnicire, preponderent călugări din mănăstiri, care, odată cu apariția tiparului cu caractere mobile, au fost nevoiți să se recalifice sau, ca să respectăm termeni întrebării, să se reformeze. Nu mai lungesc discuția, amintesc doar că a existat tipar și înaintea celui al lui Gutenberg, numai că elementele erau fixe, adică pagini întregi trebuiau sculptate. Chinezi au tipărit primii, cu sute de ani înainte de Gutenberg.

Mai tîrziu, chiar atunci cînd presa scrisă (și în special ziarul) era într-o expansiune ce părea de neoprit, cînd patru mari ziare franceze au ajuns la uriașul tiraj de un milion de exemplare zilnic, în preajma primului război mondial, a apărut radioul. Acum, în Franța, nici un ziar nu are un milion de exemplare tiraj, deși într-o sută de ani, populația țări a crescut de cîteva ori. Cu asta, va puteti face o idee despre puterea de atunci a ziarului.

Bineînțeles, cam în urma cu o sută de ani, pentru scurtă vreme, ziarele s-au opus fantastic expansiuni radioului, ajungînd, în mod ridicol, ca Parlamentul francez să adopte o lege care interzicea difuzarea știrilor radio pînă la prînz, adică pînă la epuizarea vînzări ziare de dimineață. La fel, cînd Televiziunea, în anii 60 ai secolului trecut, începea să aibă audiență majoră, studiourile de film au refuzat difuzarea filmelor la TV, ba chiar și-au obligat vedetele de film să nu aibă colaborări, să nu apară pe micul ecran.

Întotdeauna, la apariția unui nou mediu de comunicare, mediile prezente deja pe piața s-au opus. Oricum, imaginea vă cîștiga bătălia pe termen lung cu orice text scris, dar, după cît se poate observa acum, cele două medii își vor face loc în spațiul public împreună, în viitorul apropiat!

Trăim cu impresia că ne decidem gusturile deși amprentele digitale pe care le lăsăm fac să fim monitorizați și, subtil, împinși în lumea „recomandărilor”. O să ajungem să citim tot după recomandările unor taggers?
Unii, da, alții, nu. În prezent, nu aveți impresia că mulți, foarte mulți, respectă recomandările primite? Fără să vreau, găsesc pe multe pagini de FB citate din Osho, din Coelho, din Octavian Paler, din Dan Puric, din Adrian Păunescu. Pe oameni aceștia cineva îi ajută să descopere că le place mult Paler, Osho, Coelho, Păunescu și Puric, le face un bine, nu?

Cred că nici Paler însuși nu a crezut că va avea o asemenea posteritate digitală. Am fost în relații amicale, mai ales că ne-am nimerit în aceeași serie de creatori, în 1994, la Casa scriitorilor din Neptun și nu mi s-a părut că ar avea dorința de a fi atît de popular.

Faptul că suntem monitorizati nu mă supără deloc și consider normal să fim. Dacă monitorizarea mă ajută să mă cunosc mai bine este foarte ok. Și așa nu mai am mult timp la dispoziție să aflu despre mine tot ce mi-ar plăcea să știu!

Trăiesc în Spania și, mai mult ca sigur, nu mă cunosc cu tot ce e nou în literatura română. Recomandați-mi o carte despre care credeți că s-ar putea să nu-mi placă. Mă provoc să o recenzez.
M-aș bucura dacă ați citi romanul „Scriptor” al ieșeanului Codrin Liviu Cuțitaru, apărut la Polirom și romanul „Transparență” de Radu Vancu, publicat de Humanitas, poate cele mai bune romane aparute la noi în ultimi ani. Și încă o carte de Radu Vancu, un jurnal, „Zodia cancerului”, tot la Humanitas editat.

Cum poate un scriitor anihila, măcar parțial, saturarea publicului? Cum se captează public nou?

Nu știu. Dvs.credeți că poate?

Pandemia ne-a reamintit cum e realitatea. În contextul acestor luni de izolare, ce a reprezentat poezia: o adaptare la situație sau o de dorit inconștiență?

Nu, inconștiență în nici un caz, dimpotrivă, ba parcă chiar și lucrurile mici, neimportante pînă acum, au căpătat pregnanță, consistență, au devenit pline de sens și de semnificații nevăzute pînă ieri! Am revăzut, în această perioadă, multe, prea multe, momente din existența mea și o vreme am crezut, am sperat că voi găsi, în sfîrșit, răspunsurile cele mai adecvate la întrebările și nedumeririle mele din toate anotimpurile, din toate zilele de pînă acum. Dar nu a fost așa, speranțele, așteptările mele, ca mai totdeauna, au fost alături de ceea ce am trăit, visat și fumat. Am rămas la fel de pasionat fumator, ca în anii liceului și ai facultății. Realitatea trăirilor nu s-a suprapus, nici de această dată, cu plăsmuirile și frisoanele visului, cu elanurile pe care teama le sădește, compensatoriu, în suflete.

Viețile noastre, oricît de ponosite și oricît de pierdute, oricît de private de vitamine sau tocite de neîncrederi misterioase, abrupte, au, cu totul captivant și miraculos, izvoare uimitoare de putere și încredere, izvoare cu apă vie, care te pot trezi din mormîntul pe care de decenii ți-l pregăteai cu asiduitate. Totul este să fii încă viu, restul nu mai contează. Restul te încîntă, te vrăjește și te hrănește, așa cum nu mai sperai că ți se poate întîmpla. Pot spune, fără să mă tem prea tare de ridicol, că viața noastră este mult mai puternică decît noi și că ne aduce, uneori pe tavă, daruri la care nici nu îndrăzneam să gîndim.

Pentru că vă citesc pe chip o undă de nedumerire, voi limpezi spusele de pînă acum prin cîteva cuvinte mai apropiate de realitatea trăită, de realitatea mea. Pandemia m-a gasit lucrînd cu sîrg la amenajarea mormântului propriu, tocmai cînd îi stabileam dimensiunile reduse, după puterile mele, cînd îmi spuneam că, fiind înalt, mă voi ghemui puțintel, să pot încăpea, după slabele-mi posibilități și după meritele scheletice. Nu munceam cu mare tragere de inimă, doar cu atenție și bună cuviință, căutînd să nu-mi întîlnesc vecinii prea des și mai ales să nu mă întind la vorbă. M-a înecat și plînsul uneori, dar nu prea des, nu voiam să fiu plingareț lîngă propriul mormînt.

Ca să nu mai lungesc vorba și fiind acum convins că înțelegeți minunat ceea ce mi s-a întîmplat, vă pot mărturisi dintr-o suflare că Pandemia m-a găsit preocupat de modul în care îmi voi croi mormîntul, iar acum sunt hotărît să îmi zidesc o casă nouă, în care să viețuiesc, împreună cu soția mea, Alia, o zi, două, trei, un an, un deceniu.

M-ați întrebat dacă poezia a reprezentat o adaptare în aceste luni de izolare și vă răspund că nu. Poezia nu poate fi never adaptare, dimpotrivă.

Nu știu, bineînțeles, ce este poezia, dar știu sigur că, dacă nu-i izvorul acela cu apă vie despre care va povesteam în urmă cu cîteva minute, se află pe undeva pe aproape, în preajma acelui miraculos izvor. Și, în plus, are o putere teribilă, are puterea acelui poet ftizic, anemic și care a detonat versul acesta magnific si mereu actual: „aud materia plîngînd”.

Nu s-a auzit, în aceste luni, cu adevărat, materia plîngînd?

A intrat la tipar volumul de versuri „STARE DE URGENȚĂ, în spatele ușilor închise – antijurnal de izolare„, pe care l-am scris din martie pînă în august 2020. După cum v-ați dat seama, pandemia m-a găsit în starea mea de urgență și poate că, cine știe, cu urgența ei, m-a scos deja din acea stare.

Așa mă gîndesc, uneori, că starea de urgență a lumii, paradoxal, m-a scos din starea mea de urgență – peltică, poate leneșă, poate vag poetică.


Dorin Popa este Profesor la Universitatea din Iași, date biografice aici

Olga Stefan – interviu

olga stefan robarna

Interviu

Poate c-ar trebui să o spun dar sunt convinsă că o știi, Olga Stefan, am venit căutând poezie. Admit, o procesiune reclamând prestigiu! Într-un timp foarte scurt, mai multă lume a arătat spre tine prezentându-te ca „poeta mea favorită”. Mi s-a mai întâmplat cu baruri și cu catedrale, ceea ce trebuie să admiți că te transformă într-o ocazie obligatorie, neputând eu renega asemenea relevanță.

Ai post fix în poezie. E unul dintre cele mai bune lucruri căruia i te puteai dedica?
Laura, îți mulțumesc pentru ocazia de a povesti puțin despre mine și „ale mele”. Citesc „post fix” și mă încearcă o jenă: eu nu am niciun „post fix” în lumea reală (cea în care faci și strici bani). Sunt suplinitoare, pentru că suplinitori se nasc și, mai nou, mor profesorii din România. Cei de română, mai cu seamă. Dar poezia m-a angajat (sau m-a răpit?) de pe la 8 ani. Copil de mingi, „lady in waiting” (cameristă, menajeră)… și țin la metafora asta și la ideea că fac pentru „her ladyship” ceea ce oamenii care participă constant la „dineurile” ei nu mai știu să facă: o apăr cu discreție, vreau să vorbesc despre ea dintr-o postură umilă, nu ca un cunoscător („toți se pricep la poezie”), o privesc cu teamă și cu venerație. Poate să sune patetic, dar mă feresc de etichetele care mă glorifică. „Poeta preferată”? Doar o persoană care scrie, „Puck” sau „Ariel” mai mult decât „femeie” sau „bărbat”, oricât de mult lașitate încarcă acest gen de eschivă de la asumarea genului ca „armă încărcată”. Cine știe în piciorul cui descarc toate armele astea de foc pe care nu mi le doresc, dacă le iau cu mine peste tot, ca și cum n-aș avea încotro.

Bănuiesc c-ai mai și renegat ulterior, dar la ce poeți apelai în adolescență? Lăsăm să se odihnească cei pe care îi studiai după programa școlară.
Uite, eu am impresia că am trăit o adolescență foarte lungă. Mi-am și dorit să devin adolescentă: scriam poezie de la opt ani, un gen care parcă nu merge cu ciorapii albi, sandalele de lac și codițele regulamentare. Visam să fiu rebelă, ca să mă asortez cu vocea care-mi scria textele. Și, ca destui prieteni ai mei, mă simt, la aproape 32 de ani, tot într-un fel de post-adolescență. Prelungiri ale romantismului pe baricadele luptelor pentru independență și identitate într-o decadă neprietenoasă, care nu mai promite boom-uri de niciun fel. Încap în această vârstă cutii chinezești ale mai multor gusturi, renegări, reîntoarceri. Mai mult timp mi-am petrecut, între 13 și 19 ani, nu citind poezie, ci privind tablouri în albume de artă, apoi citind, dar tot nu neapărat poezie, cât proză, filozofie. Denise Duhamel spunea că citind poezie inviți muza altora în arta ta și, oricât de tentată această vizită de gală, polifoniile și aceste ciocniri de forțe dezarmante, specifice marii poezii mai ales, îmi fac bine numai în doze mici, lent administrate. Ca să mă rezum însă la genul predilect despre care m-ai întrebat, pot spune că pe la 12-13 ani mă visam mai degrabă artist vizual și că, implicit, visam o carte-obiect, ilustrată de mine, iar modele îmi deveniseră volume precum această ediție a Poemelor alese ale lui Saint-John Perse, de la Univers (1983), o carte pentru care tatăl meu avea un adevărat cult, ori Calea Șearpelui (a lui Gellu Naum), proaspăt apărută și ea. Apoi m-am îndrăgostit și, sigur, am avut o fază neomodernistă, populată de versuri din Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu și, cumva în răspăr, de obsesia pentru sonetele lui Vasile Voiculescu. După care m-a „contaminat” proza lui Cărtărescu și, implicit, poezia lui (iar, prin intermediul biografiei lui M.C., i-am cunoscut și pe ceilalți optzeciști). Cred că în momentul în care am luat în serios scrisul ca îndeletnicire non-mimetică, am început să citesc mai multă poezie clasică (Shakespeare, romanticii germani, simboliștii francezi, expresioniștii), dar și mai multă poezie de pe Poemhunter (nu se inventaseră nici e-readere-le, nici bibliotecile virtuale ceva mai ofertante), iar favoriții mei absoluți erau, previzibil, beatnicii, pe de o parte, zeițele Sylvia Plath și Anne Sexton, pe de alta. Tot atunci, cu ocazia unei tabere de creație-concurs de creație, care aduna împreună 12 foarte-tineri într-o competiție prestigioasă pe atunci, Festivalul Prometheus, am citit texte din primele volume sau din jurul primelor volume ale douămiiștilor. De la pleiada asta atât de diversă, nemiloasă, imaginar și discursiv, am învățat nu că limbajul e liber ori vecin oricărui registru (asta intuiam), ci că orice voce, oricât de aspră ori de vulnerabilă, e validă. Tot de la ei am mai strâns destule nume (Mircea Ivănescu, Mariana Marin, Angela Marinescu, Iustin Panța, Nora Iuga… asta ca să numesc doar câțiva „grei”), care m-au influențat și m-au hrănit, până când am putut să merg pe toate picioarele de miriapod care-ți trebuie ca să străbați lumea de după adolescență. Au fost ani zemoși, neverosimili. Am primit atât de multe sfaturi bune și atât de multe sfaturi proaste, uneori mă mir că sunt aici, funcțională. De fapt, am glisat mereu între general și particular, între marile bulevarde și micile mele obsesii tematice.

Olga Stefan inart

Nu toate peripețiile poeților sunt nutritive așa cum nici toate locurile unde mergem cu pantofi cu toc n-au covoare. Cu ce aspirații glamouroase terminai universitatea?
Am mai spus-o, pentru mine facultatea nu a fost o perioadă fertilă. Am citit mult, da, dar am tăiat niște legături cu nava-mamă, literatura pe care voiam s-o scriu și am pierdut curajul s-o scriu, iar așteptările mele erau golite de sevă. Acum nu mă lovesc decât de amărăciunea unor constatări ca „nu am păstrat legătura cu niciunul dintre prietenii de atunci” sau de calculele comparate ale ratelor de succes pe care le cunosc unii sau alții. Mi-ar fi plăcut probabil să privesc lumea din costume Dior, de pe tocuri Manolo Blahnik și de la etajul 20 al unei clădiri de sticlă, dar poate că stau într-o clădire de sticlă, ce scriu are destulă transparență și fragilitate ca să treacă și drept așa ceva.

Ți s-a întâmplat să nu știi cum să lași poezia doar pentru a ajunge să trăiești mai bine?
Mie nu mi se pare poezia un gen cronofag, m-a lăsat ea uneori, când am devenit ceva incompatibil cu tihna pe care o presupune scrisul. Totodată, poezia e oportunitate: să fii mereu pregătit să lași ceea ce faci ca să notezi un vers. Dincolo de câte un puseu inspirat însă, lucrez măcar 2-3 ore zilnic pe texte noi sau mai vechi și încerc să o fac ca și cum aș depinde de acest lucru. E ca și cum, pictor, mi-aș vizita atelierul, muzician, studioul… Cineva mi-a zis cândva că ar trebui să mă hotărăsc: mă iau în serios ca autor sau e doar un hobby de duminică, o cochetărie? Știi tu, femeilor li se impută orice pasiune ca fiind, de fapt, un travesti al macrameului liniștitor, non-subversiv, al lucrului de mână. Și dacă ar fi? Emițătorul reproșului nu e creditabil, intuiția lui a intrat în coliziune cu o frică a mea. Așadar, răspunsul meu e: sper să nu trăiesc mai bine, preț de câteva mărci de haine mai sus, în dauna calității singurei munci pe care o prestez cu încredere. Oricum, ca să periclitez ordinea definițiilor comode, poezia nu e pasiune pentru mine, că nu mă energizează, nu mă umple de viața „cealaltă”. E un fel de sentință „ok”, în regim relaxat.

S-a democratizat poezia sau doar suntem lăsați să credem asta?
Dacă am fi la Hogwarts, ți-aș spune că mai nou sunt admiși și muggles, oameni care știu să speculeze „the magical brain”, nu doar pure-bloods, care așa îl au, și că se vede, se vede.

Mi-e teamă de timpuri în care librăriile s-ar putea transforma în și mai multe magazine. Impecabilă și implacabila conștientizare! Pentru cine continui să privești poetic?
Eu scriu texte pe care mi-ar fi plăcut să le citesc și nu le-am găsit. Încerc să acopăr teme incerte, sentimente nedeslușite, de care am fugit sau de care oamenilor le e sau le-a fost rușine, să clarific, să despic firu-n patru, să nostalgizez, mai ales.

Trebuie să fim prudenți cu numitul cotidian excesiv, e solvent in poezie și până la ce punct?
Sigur că ideal e ca, după vârste și faze experimentale, să conștientizezi „ce-ți iese”. Nu bagatelizez și nici nu combat ceea ce nu mi-e specific. Recunosc însă că mie nu-mi mai vin genul acesta texte, care-mi poluau (mi se pare acum) volumul de la 18 ani, lumea nu mai e nouă. Găsesc tot mai împovărător să-mi impun o poezie tranzitivă doar pentru că își găsește mai ușor un public. (Îmi) privesc viața cu asumată miopie.

Te expui sub control în ceea ce scrii?
Expun tot felul de euri vechi, pentru că am impresia că, de la distanța comodă a unor ani care au șters granițele dintre ceea ce s-a întâmplat și ceea ce am uitat, nu le poate lua nimeni urma. Când scriu lucruri prea ușor de cartografiat biografic, resimt un tip de eșec personal. Dacă că am particularizat, m-am lăsat furată de propriile peisaje, n-am mai făcut poezie, m-am alintat „ca și cum” aș cere ajutor. Mi-am spus mereu că poezia nu ar trebui să-mi fie limbaj Morse, prin care să transmit variantele alambicate ale unui S.O.S.

Curajul emoțional, confesiunea sunt procese de intensitate crescândă?
Nu știu dacă înțeleg bine întrebarea, așa că o să răspund în două moduri. Pe de o parte, confesiunea (falsa confesiune uneori) apropie. Pe cine de cine? Pe autor de propriul lui material; pe cititorul impresionist de carte. Nu cred că trebuie să ne autoflatăm (noi, confesivii) afirmând că la mijloc ar sta curajul. Să recunoaștem mai degrabă un anumit tip de solipsisim: lumea există la intensitatea la care exist eu. Pe de altă parte, practica de a scrie confesiv adâncește, de la o carte la alte, cute, șanțuri inestetice, acest tip de discurs aluvionar nu poate rămâne în aceeași matcă. E minunat să fii confesiv și teribil de cameleonic, dar cei mai mulți dintre confesivi sunt doar narcisiști și conservatori. Îți trebuie o exigență vecină cu răutatea ca să arunci la gunoi toate prostiile care sună bine, dar nu spun nimic, pe care le strângi de-a lungul unui an de scris. Eu o fac, o tot fac.

Analgezice, sedante sau poezie?
Nu știu. Eu sufăr de migrene cu aură, am o serie de analgezice pe care le iau, poezia nu e printre ele.

Pare că ai scăpat de recunoașterea după model, ceea ce neliniștește critica, obișnuită să nu întâmpine rezistență la ora clasificărilor. Ce să așteptăm de la tine?
Care critică? Avem câțiva oameni inaccesibili, care acordă premii și scriu despre cărți apărute la Humanitas și la Polirom. Și avem câțiva studenți la litere, încă vii, care aspiră la turnul de fildeș din care se acordă premii (și se scriu laude) cărților de la Humanitas și Polirom. Ceea ce e minunat, dar infertil celor care caută validare/clasificare. Între timp și în acord cu propriile limitări, îmi văd de treabă. Pregătesc un volum nou, care probabil că va apărea la Casa de editură Max Blecher cândva prin 2021/2022. Aș vrea să reeditez volumul din 2006, de la Vinea. Nu am renunțat la visul unei cărți-obiect, ilustrate de mine, iar în timpul stării de urgență am desenat foarte mult. Ar trebui să îmi public și lucrarea de doctorat, dar amân momentul acesta, pentru că nu mă simt confortabil ca autor de studii științifice, în ciuda referatelor laudative pe care această lucrare le-a primit. Am uneori tresărirea de a mă întreba pentru ce anume fac toate astea, însă țin minte cum era „pauza”, cum n-a avut efect anxiolitic.

Demonstrezi mereu cum poate fi feminină Olga Stefan. E timpul să spui cum e să fii și feminină și feminista!
Mă pune în dificultate acest cuplu conceptual. Feminitate? Mă stânjenește: în planul unei mitologii personale, vocea mea e tot a fetei care care își ascunde „corpul greșit” în haine army și căreia băiatul de care s-a îndrăgostit îi spune Ștefan. Feministă? Într-un sens rudimentar: că mi-ar plăcea să nu ne mai definim ca „altfel” decât „celelalte” și să vedem mai puțini bărbați alfa stafidiți de propria lor importanță umilind, la cenacluri, lecturi, festivaluri, femei care scriu. Dar de toxicitatea unui feminism inerțial arțăgos mă feresc. Nu spun că nu e nevoie de afirmări și reafirmări care scot contestatarii dezinformați din zona lor de confort, dar m-am regăsit într-o sintagmă denigrantă: analfabet politic. N-ai ajuns la varianta mea desăvârșită. Ca la un casting după care nu mai primești nicio veste, aici, acum, asta sunt eu.

Scrii o poezie care funcționează, dovadă că se poate distinge fără utilizarea aproximarilor. Mă gândesc la cei care te aleg, pe tine și nu un alt autor. Ai lectori care încep să îți semene. În fapt, orice altceva e în plus!


Olga Stefan (n. 1988, Hunedoara) a absolvit Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. În 2019, a obținut titlul de doctor în Științele filologiei, elaborând, sub îndrumarea profesorului dr. Corin Braga, lucrarea Imagini vii, corpuri artificiale. Conceptul de simulacru și ipostaze ale copiei fără referent. Debutul său asumat în poezie este volumul Toate ceasurile (editura Vinea, 2006, distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat, la un deceniu distanță, de Saturn, zeul (Editura Charmides, 2016). Alte volume: Charles Dickens (Editura frACTalia, 2017, nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei), Civilizații (Editura Paralela 45, 2020, nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei). Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (Editura Vakxikon, 2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.

Să ajungi acasă îți trebuie curaj – Emilian Pal

emilian pal

-interviu-

Simplul fapt că a lărgit toleranța epidermică, până la punctul să-i plăcem lui Dumnezeu, face să-mi cadă bine Emilian Pal. Cu trecerea anilor ar fi trebuit să accepte, are și motive și merite, să i se spună poetul Emilian Pal. Se uită însă la titulatură ca la un om mai înalt și se emancipează.

-Emilian Pal, trebuie să admiți că puține mai poți adăuga, doliul obiectiv nu te-a lăsat să triezi, ai explicat în poemele tale lucrurile așa cum ți s-au întâmplat. Ai învățat să accepți reprezentarea amintirilor în felul în care, pe vremuri, eliberai știrile de protagoniștii lor, explicând dar neimplicându-te?

-Din nefericire, pentru mine și pentru alții, sunt o persoană nepermis de sinceră. Nu am învățat niciodată să accept reprezentarea amintirilor pentru că niciodată nu am învățat să scriu fără să mă implic, fără suflet. Poate și pentru că am fost un jurnalist clasic, specie pe cale de dispariție, ca mai toate ziarele print. Pe atunci jurnalismul se făcea pe teren, cu reportofoane care aveau casetă, iar fotografiile trebuiau duse la developat. Contactul direct cu subiectul, mirosul lui, grimasele de durere sau bucuria unui lucru mărunt nu m-au lăsat niciodată să eliberez o știre de protagonistul ei. Nu m-am mulțumit niciodată cu simple comunicate de presă care nu conțineau altceva decât o adunătură de cuvinte. Pe mine m-a ars întotdeauna și am visat să fac breaking–news-uri cu ce se întâmplă în oameni. Eu consider că nu am amintiri. Ceea ce majoritatea numesc amintiri pentru mine sunt retrăiri continue și cu aceeași intensitate.

-În ce te mai asemeni copilului Emilian, ce-a mai rămas în afară de faptul că i-ai acceptat numele și nu ai putut evita să nu scrii despre el?

-Aș putea să spun că mă asemăn întru totul pentru că nu am crescut niciodată. Am rămas același copil care visa să trăiască într-o peșteră și să scrie, iar oamenii să se întrebe: pfff, de ce nu mi-a trecut și mie prin cap lucrul acesta? Am rămas același copil care se ruga lui Dumnezeu să murim toți în același timp ca să nu fim nevoiți să ne plângem unii pe alții. Același copil care se juca primăvara alergând de la o ușă la alta a unui conac boieresc înainte să-l prindă adierea vântului pentru că acesta era jocul lui preferat. Am refuzat să mai cresc pe holurile unei secții de Psihiatrie unde am fost trimis să fac un reportaj despre alcoolicii anonimi, iar printre ei dat peste taică-miu, de care nu mai știam nimic de mai bine de 10 ani. Dacă orice creștere moștenește un urlet, atunci prefer să rămân un copil întârziat ca semn de revoltă împotriva dramelor de orice fel. Pentru mine trecerea anilor e doar o succesiune de zile și nopți, eliberate de orice maturizare.

-Cum te-a afectat să fii conștient de tot, ca preocupare profesională mă refer?

-Primul lucru care îmi trece prin cap: anestezie conștientă. De multe ori mi-am închipuit că sunt Clay, pacientul din Awake. Să simți totul dar să nu poți spune nimic, să nu poți face nimic. E drept, dacă practici un jurnalism onest, fără știri fabricate, fără exagerări inutile, poate să dea dependență ca orice drog, ca adrenalina: rush-ul acela, nevoia de a fi în mijlocul vieții pulsânde, de a fi la curent cu toate din toate domeniile. Prețul plătit? Mai ies noaptea, uneori, morții de sub parchet și te întreabă de ce le-ai scris numele doar cu inițiale, mai bei o bere și ți se pare că are gust de parafină pentru îmbălsămat, mai încerci să te apropii de oameni și-ți dai seama că te-ai redus la un simplu cimpanzeu bonobo pentru că nu mai ești în stare decât de sex și compasiune.

-Emilian Pal, ai practicat un jurnalism care îi strângea pe toți cei care se îmbolnăveau sau mureau. Convine să scrii poezie despre oamenii pentru care îți faci griji? E literatura un loc unde să păstrezi tot pentru a recupera tot?

-Am urât întotdeauna lucrul acesta, ca orice lucru pe care nu-l aleg eu. Să scriu despre bolnavi și despre morți. Dar nu am avut încotro. Întotdeauna cădea măgăreața pe mine pentru că eu eram considerat cel cu talent, cu suflet. Cu alte cuvinte, mai slab de înger, în sensul de ușor impresionabil. Iar pentru mine a devenit definitorie expresia: așa cum unii beau la botul calului, eu scriu la botul mortului. Și dincolo de paginile unui ziar, reci ca și impersonale ca un monument funerar, am simțit nevoia să fac ceva, nevoia să onorez cumva morții aceia neplânși de nimeni, de pe urma cărora trăiam. Nu spun că toți anii din presă au însemnat numai moarte, dar ea e mult mai evidentă decât strângerile de fonduri pentru diferite cauze, pentru că ea are întotdeauna aceeași finalitate: aceea de bornă kilometrică în noianul acesta de vieți. Din același motiv, pentru mine literatura are aceeași finalitate: de bornă kilometrică, să știi unde ai ajuns și cât mai ai până la capătul tău.

-Poate că toți scriitorii ar trebui sa aibă și cărți pe care să nu le citească nimeni. Cărți de proba. Se învață poezia? Trebuie  să fim recunoscători regularității lucrului pe text?

-Din punctul meu de vedere, cred că toate cărțile publicate pot fi considerate cărți de probă. Pentru mine poezia e un exercițiu de umanitate și umanizare. Scrii până când înveți să devii om. Eu nu vreau să mi se spună: uite domnule, ce poet strălucit! Ci: uite, domnule, ce om strălucit. Pentru mine în asta constă scrisul: un autor e un fel de Cristos înviat. Îți spune, prin ceea ce scrie: dacă nu crezi că eu sunt, pune degetul pe coasta mea, pune degetul pe rănile mele! Nu am fost niciodată adeptul lucrului pe text, deși poate am greșit din acest punct de vedere. Dar, hei, a greși este uman. Poezia se învață în măsura în care înveți să fii om.

-Cum vezi o societate căreia îi e ușor să se lase de citit dar continuă să scrie?

-Este exact societatea în care trăim astăzi: toți vorbim de dragul de a ne auzi vorbind și ne facem că ascultăm doar ca să nu ne pierdem auditoriul. E mai simplu acum să dai scroll decât să-ți umezești degetele cu limba și să întorci pagina unei cărți, să-i simți mirosul de cerneală, foșnetul inconfundabil. După cum am zis, sunt un copil întârziat și mi-e dor de vremurile în care, pe timpul comunismului, citeam cu lanterna sub plapumă, să nu consumăm curent. Cititul era un act intim, de confesiune reciprocă, de a face dragoste, de a aduce scriitorul și cititorul împreună pentru totdeauna, iar ceea ce ei au unit, nici Dumnezeu nu poate să mai despartă.

-Discernământul te-a făcut să te îndepărtezi de lumea literară care durează puțin. Dispun însă de exemple, scrii încă. Îmi place să fiu informată! Pe când un nou volum Emilian Pal?

-Ca să fiu sincer, nu știu dacă vreodată am fost aproape de lumea literară. Pentru mine literatura și lumea literară, cum  de altfel e pentru toți, sunt două lucruri total diferite. Ca cititor, sunt sigur că se face și se va face literatură autentică. Privind din exterior, mie lumea literară românească mi se pare o haită de carnivore din Serengeti, conduși de un mascul și o femelă alfa. Dacă apari în peisaj, se adună toți membrii haitei în jurul tău și te amușină. Dacă mirosul tău le e familiar și au și acordul perechii dominante, atunci ești acceptat ca unul de-al lor. Dacă nu, te alungă cu sălbăticie, schilodindu-te în public. De aceea am și încercat să mă țin departe de lumea literară care e împărțită ca la noi, la catolici: grupuri, grupulețe, fiecare cu șueta lui. Se adună toți în bula lor se comentează și se admiră reciproc de parcă ar fi niște adolescenți care se masturbează colectiv. Rareori vezi un nou venit care să reușească prin ceea ce scrie și nu prin exprimarea preferințelor sale literare ori sexuale, în unele cazuri. Cu ani în urmă m-ar fi entuziasmat un nou volum. Acum mă întreb de ce? Mai am ceva de spus? Mai e dispus cineva să asculte? Virtual există un  manuscris, există material. Dar probabil face parte din ceea ce ai numit tu mai sus: cărți pe care nu trebuie să le citească nimeni. Scriu încă, dar scriu doar când am ceva de spus. Și a scrie e felul meu de a vorbi singur în așa fel încât oamenii să nu mă considere dus cu pluta.

Poet sau scriitor nu te faci tu, ci ești prin firea ta

-Sunt dintre cei ce ascultă, e semnificația proprie a cui n-a produs niciun interviu dar a lăsat interlocutorilor timp să se gândească. Tu, care ai dat demnitate acestui gen publicistic, nu-mi vei cere egalitatea ci îmi vei respecta dreptul oportunității. Ce se întâmplă când, în loc să ți se accepte întrebările, accepți să vorbești tu?

-Pe cât am fost apreciat de unii ca jurnalist, pe atât de prost stau la capitolul a vorbi despre mine. De multe ori citesc interviurile altor autori și realizez că, spre deosebire de mine, au mult mai multe lucruri interesante de spus și un mod mai cursiv, mai atractiv. Și atunci mă inhib și abia scot două fraze. Am oroare de apelative gen poet, scriitor om de cultură. Unii se autointitulează poeți sau scriitori. Mi se pare complet greșit. Poet sau scriitor nu te faci tu, ci ești prin firea ta. Și cel mai onest lucru pe care poți să-l faci e să lași cititorul să decidă ceea ce ești, chiar dacă recunoașterea vine și post-mortem. Eu, cel mult, mă pot numi autor de carte. Personal, eu nu scriu pentru că arde în mine nu știu ce foc interior sau se cer cuvintele spuse. Pentru mine scrisul e un mod de a fi. La un moment dat încep să nu-mi mai dau seama dacă sunt om sau o pagină albă pe care un omuleț face exerciții de devenire.

-Se spunea despre războinici că pot muri departe, că pot muri tineri, important fiind să lase în urmă fii adulți. E poezia moștenitoarea ta de drept, cea care îți va da ” cana cu apă” la bătrânețe?

-Îmi vine să râd. Chestia asta cu fii adulți, moștenitori adică, mi se pare o prejudecată la fel de neghioabă ca aia cu „a muri fată bătrână”. Sunt conștient că dacă nu ai familie sau nu ești cineva important, societatea te etichetează drept om fără căpătâi. Perfect, răspund, atunci nici moartea nu va ști unde să mă găsească, nici societatea nu va ști la care capăt creștinește să mă plângă. Dacă viața înseamnă doar să îți asiguri urmași, atunci asta nu mai e viață, ci simplă perpetuare a speciei. Pentru mine viața e mult mai mult de atât. E concupiscență, sfințenie, fântâna nesfârșită a simțurilor. Îmi doresc, atât cât mi-e dat aici, să simt tot ce se poate simți. Îmi doresc să intru în pielea altuia, în creierul altuia, să simt ce simte și el, să văd ce ne face diferiți.

Ceea ce scriu eu, rar pot să spun că e poezie, cu atât mai puțin „cana cu apă” de la bătrânețe, pentru că rar vezi pe cineva că trăiește din scris. Mai degrabă scrisul trăiește din el, ceea ce sper să fie și cazul meu. Pe de altă parte, am văzut „cana cu apă” lumească la bătrânețile alor mei și mi-am propus să nu ajung acolo. Mi-am propus să fiu un omuleț cât mai bun, să debordez de bunătate pentru cei din jur, pentru că, știi ce se spune despre oamenii buni: pe ăștia Dumnezeu îi ia primii.

Pentru mine „cana cu apă” poate fi un singur cititor care rezonează, așa știu că nu am scris în zadar. E un clișeu, dar sunt un om care se mulțumește cu foarte puțin, iar puținul acesta e totul pentru el.

Când realizezi un interviu, știi mereu pe unde ai mers. Mie îmi plac însă conversațiile fără parametri, la care ajungi în lipsa recomandărilor. Sunt omul simpatiilor confesabile. Cred că ne-am înțeles bine, Emilian Pal.


Emilian Valeriu Pal s-a născut pe 18 noiembrie 1979, la Iaşi. A absolvit Colegiul Național Catolic din Bacău şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. În perioada 2001 – 2014 a fost redactor, reporter și fotoreporter al cotidianului „Ziarul de Roman”, redactor și reporter de televiziune. A publicat proză și poezie în reviste precum Tiuk, Oglinda literară, Tomis, Verso, Liternet. În 2014 a câștigat Premiul Național de Poezie „Traian T. Coşovei”. În 2015 a fost nominalizat, cu volumul de debut, „Fortral”, la Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Prima (Botoșani) și la Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania.

„Tot ce atingeam se prefăcea în oameni” este cel de-al treilea volum de poezii lansat de Emilian Pal, după volumul de debut, din 2015, „Fortral”, apărut tot la editura Tracus Arte și „Dumnezeu ne iubește în Braille”, din 2016, editat de Asociația „Cetatea Nouă”.

Toni Chira (interviu)

toni chira

Am făcut scăderi de câteva ori și, nu știu dacă îți dai seama, vorbim astăzi cu un poet de 17 ani. Doar 17, Toni Chira!

Lumea literară permite reforme suficient cât sensibilitățile să nu devină insuportabile. Ce este poezie și ce nu instituțiile nu au căderea să hotărască, cel mult au libertatea să constate și, de aceea, poezia aparține propunerilor, este supusă legilor naturale, cumva se autoregenerază. Este poezia un univers pe care nu l-a extenuat obediența limitelor.

Ce vii sa spui, Toni Chira, despre ce-ai cauzat în poezia românească actuală?

Mă bucur că nu a trebuit să răspund imediat acestei întrebări. M-am tot gândit la ea în ultimul timp și am decis că cel mai bine ar fi să mă refer la impresiile pe care le-am produs și care, pe alocuri, m-au surprins și mi-au oferit multă încredere.

De fapt, ca să fiu sincer pe de-a întregul, trebuie să fac o anumită legătură cu mine cel de peste câțiva ani. E prematur să-mi dau seama dacă părerile pozitive de care mă lovesc în prezent au motive serioase pentru care ele sunt așa sau sunt doar efectul unor perioade norocoase pe care le-am parcurs până acum.

Poate îmi fac un deserviciu, dar obișnuiesc să citesc revistele literare din ultimii 10-15 ani. Acolo se află o grămadă de exemple ale unor autori foarte bine priviți la vremea lor, însă care apoi s-au pierdut pe drum. Le citesc textele, pe urmă cronicile care i-au însoțit și îmi pun întrebarea: De ce nu mai știu nimic despre ei? Chestia asta mă termină, mă face să fiu circumspect, să mai am alte două întrebări: Ce îi făcea pe ceilalți să aibă încredere în ei? Care e diferența dintre mine și ei? Mă sperie risipa, toate cuvintele minunate care i-au întâmpinat, unii chiar meritându-le pe deplin, lucru care mă sperie și mai tare. Încerc să cred totuși că pot depăși pragul unde s-au blocat ei.

Acum, trebuie să spun și că există persoane ale căror păreri sunt foarte, dar chiar foarte, importante pentru mine. Răspunsul pe care îl am pentru impresiile acestora este, și nu exagerez, scrisul meu.

A trebuit să faci doar un lucru, să scrii. Dar toți am scris când ne-a pus la probă adolescența. Poezia ta însă face avere pe unde merge și nu dă de înțeles ce dată de naștere ai. Să terminăm cu incertitudinile, date concrete! Unde ai publicat și ce premii ai acasă?

Am debutat în anul 2018, în Revista CRONOGRAF, alături de o prezentare pe care mi-a făcut-o domnul Felician Pop. Tind să spun însă că debutul meu asumat, cel față de care nu am niciun fel de rețineri, s-a produs anul acesta în Revista POESIS INTERNAȚIONAL, datorită lui Claudiu Komartin, cel care îmi și însoțește grupajul de poeme cu un text care mă bucură și mă onorează în același timp. Tot anul acesta am mai publicat în Revista VATRA, fapt pentru care îi sunt recunoscător lui Alexandru Cistelecan.

Scrii o poezie care nu exista deja. Abia te-ai apucat, aproape n-ai făcut-o și totuși, voce! Cât au insistat lecturile să te schimbi și de unde lovitura asta de autoritate a originalității? Amintește-ți începuturi ( nu pot să ți-o cer fără să nu zâmbesc)!

Eu cred că toată poezia care se va scrie exista de la bun început, iar fiecare nouă generație nu face decât să traducă în limba timpului în care se află această poezie. Eu am fost un cititor avid de când mă știu și nu consider asta ca fiind un plus, atâta doar că cititul mă salvează de la impresia că aș fi inutil. Rolul lecturilor este cel mai important, într-adevăr.

Încerc să am un orizont cât mai larg în sensul acesta, citind atât literatură arhicunoscută sau foarte bine cotată, cât și literatură de „subsol”, care iese cu greu la suprafață. Deși, în ultimul timp, am ajuns un cititor egoist, unul care citește numai ca să răpească din cărți lucruri pe care crede că le poate dezvolta el însuși. Uneori încerc să-mi potolesc această pornire, pierd din vedere unele aspecte interesante… Lovitura originalității? Nu, e un bal mascat, în sensul în care încerc să ascund influențele din cadrul scrisului meu până când acestea ajung în spatele cortinei.

A mai rămas poezie și pentru generația ta? Ce schimbați de nume: teme, motive, tehnici?

Nu a mai rămas poezie și pentru generația mea.

De altfel, nici proză nu a mai rămas și nici teatru.

Nici noi nu știu cât vom mai rămâne. Lăsând gluma la o parte, generația mea se află încă sub crusta protectoare a generațiilor care s-au succedat până în acest moment. E prea devreme să discutăm despre o posibilă inovație pe care am adus-o literaturii sau pe care o putem aduce. Important e să nu ne plictisim.

Locuiești în provincie. Ce e mai important pentru destinul poeziei, unde o scrii sau pe unde ți-ai dori să trăiască?

Ezra Pound și-a scris mare parte din operă la Rapallo, departe de orice metropolă. Nu ar avea sens să spun mai multe.

Ai fost și ești implicat în proiecte literare importante, alături de oamenii mari ai literaturii de la noi. Există o oarecare contradicție între a munci la apartenența la comunitatea literară și expulzarea, adolescentin-continua, a atitudinilor de persoană așezată?

În primul rând, aici este vorba despre generozitate, generozitatea scriitorilor maturi față de cei tineri. Am să mă refer la două dintre proiectele mele în care acest lucru este mai mult decât evident : Cenaclul TRILL și Festivalul SAD.

Pentru mine, faptul că am participat sau particip la organizarea lor a reprezentat un element cheie în cristalizarea unor calități pe care le consider necesare în viața unui autor: perseverența, echilibrul și luciditatea. Nu există, în cazul meu, această „expulzare a atitudinilor de persoană așezată”. Ce să fac? M-au molipsit Radu Zăgrean și Lia Faur cu un lucru pe care, înainte să îi cunosc, îl credeam departe de mine: calmul.

Literatura a avut asupra mea efectul pe care îl are un magnet îndreptat către o tăviță cu pilitură de fier: mi-a adunat toate puterile, m-a întregit.

Cât despre munca de apartenență la lumea literară, Vișniec a spus cândva un fapt în care mă regăsesc, anume că, încă de tânăr, și-a împărțit activitatea în două planuri: îmbunătățirea propriului scris și popularizarea textelor sale.

Nu cred că poate apărea vreo contradicție.

Poezia actuală merge după public. Nu se pot condamna autorii pentru a fi ales ce pare convenabil operelor lor. Alegem liberi și postam, pe rețelele de socializare de exemplu, sau ne simțim obligați față de ” like”?

Nu prea mai postez poezie pe Facebook. Dar am început să folosesc rețelele de socializare în alte moduri, să nu uităm totuși că, împreună cu Sorina Rîndașu, Antonia Mihăilescu și Savu Popa, am organizat primul maraton online de poezie de la noi din țară. Și nu am făcut asta gândindu-ne la like-uri, ci la un mod prin care să ne eliberăm, noi toți, de sub auspiciile distanțării.

Trăim o dictatură a corectitudinii politice. Scriitorii nu au fost niciodată entuziasmații angajamentelor cu etica. Timpuri diferite, nu ardem ci retragem de pe piață. Ești atent la ce scrii, la cum o faci?

Sunt atent la ce scriu și la modul în care scriu, dar nu pentru că aș vrea să nu deranjez pe cineva, ci pentru că vreau ca ceea ce scriu să conteze pentru mine și mai târziu. Ca în cazul fotografiilor: nimănui nu-i place să iasă prost în ele, pentru că acestea rămân.

Îți dai seama că ar trebui să fiu critica cu tine măcar așa, pe final de material! Spune-mi ce nu faci bine, spune-mi că mai sunt fete în liceu la tine care nu știu cine ești! Orice!

Mă expun prea mult.

Am început interviul așteptând să apară un adolescent și a ajuns un poet. Asta pentru că, în poezie, mereu se întâmplă ceva și, de data asta, fără să o lăsăm noi au venit să o aibă și oameni mai tineri. Mi-au vorbit mult despre tine, Toni Chira și azi sunt bucuroasă că te-am cunoscut!


Toni Chira sună așa:

Poemul Franc
Dacă se înnoptează și rămânem numai noi,
află că sunt un om afectat. Nu am putut să trec
peste nimic. Acum,
când fiica ta a urcat treptele până în camera ei,
mi s-a făcut rușine. Și foame.

În mintea mea toate femeile mor de bătrânețe
și asta le conferă o aură care mă atinge
și din care încă mai apucă să se mai vadă
două mânuțe și un chip minuscul.

Ele îmbătrânesc în mine
pentru că viața lor e afară.

Dar asta nu se observă
în fotografii.

Asta nu se simte în gesturi.

Din moment ce o poză cu mine,
o poză de la aniversarea mea de un an,
încă mai atârnă
pe un perete și numai rama s-a-nvechit,
dă-mi voie să cred că acel copil
e aproape nou.

Hârtia fotografică s-a-ngălbenit.

Brațele care mă ridicau și care
nu se văd
au plecat să se împace cu alte brațe.

Legătura pe care o am
cu mine stă în clipa în care am adus-o acolo,
iar ea, presimțind că o așteaptă dincolo, în viitor, noi brațe cu care să se-mpace,
s-a așternut în pat ca o ploaie de făină pe masă
înainte de frământare.

Replica asta a ținut curtea rece.

El și-a dus mâna la piept. A scos o batistă.

În timp ce sufla puternic, aveam în interiorul
meu frigul.

Pârâiașul înghețat între mine și ea.

Copacii pe sub care noi eram maluri.

Fiica lui se culcase și, pășind înspre dormitor,
lăsase în urmă discuțiile noastre,
capetele noastre scorojite pe dinăuntru
și dinții lucioși,
uscați, expuși în guri ca în niște recipiente mici,
de parfum.

Toni Chira (născut pe 11 iulie 2003, la Dej)
– elev al Liceului Teoretic „Alexandru Papiu-Ilarian” Dej
– co-organizator al Cenaclului TRILL
– co-organizator al Maratonului De Poezie Online 2020 și al Festivalului SAD 2020.
– Premiul pentru Poezie la ediția Colocviilor Tinerilor Scriitori din 2019
– a susținut lecturi publice în cadrul Institului Blecher și al Cenaclului Republica
– debut literar în Revista Cronograf
– a mai publicat în revistele Poesis Internațional și Vatra

Viku Zenescu – A fi combătut nu înseamnă a fi înfrânt, mai degrabă a fi viu (interviu)

viku zenescu

Aș fi putut să ascult ce se vorbește despre tine și să spun celorlalți „povestea” poeziei lui Viku Zenescu. Dar eu sunt omul admirației precise, vreau să fiu responsabilă de a te fi citit și înțeles.

Sunt obișnuită cu poeți care merg în grup, ușurează lucrurile să nu iei toate deciziile scrisului tău, să mai lași și curentului literar. Nu caut însă poezie căreia îi merge bine ci din cea care e de-adevăratelea. Sunt întrebări recomandate școlarizaților literaturii.

Tu nici măcar nu ar fi trebuit să fii poet ci sculptor. Cum ți se pare poezia, Viku, cum o vezi, dacă tot  te consideri de-al breslei?

Ar fi multe de spus. Nu știu dacă trebuia să devin sculptor. Întodeauna jovilam între sculptat, desenat, pictat, performat și scris versuri pe pereții facultății. De aceea m-a bucurat când am descoperit poezia performativă. Întocmai pentru că poate întruni toate aceste arte și să i se spună totuși poezie. Ți-aș arăta povestea debutului meu. Dar nu cred că interesează pe nimeni.

Cât despre breasla poeziei… Ce să zic? Fac parte din ea în măsura în care sunt luat ca parte integrată. Aș fi răspuns poate în urmă cu câțiva ani. Însă am depășit etapa confirmărilor. Apoi, slavă Domnului au fost poeți vechi care m-au luat ca atare și care m-au ajutat și încurcat. Asta s-a întâmplat și pentru că am fost foarte preocupat de poezia mea. Eu am iubit și totodată combătut poeți, bineînțeles că-n mintea și inima mea, pentru a crea ceva specific mie, poezia mea. Așa am înțeles eu că pot aduce ceva nou în limbaj. În măsura în care nimeni nu inventează roata dar o poate reinventa. Practic acest lucru a făcut și slam poetry continuând rostirea poeziei ca spectacol de scenă vechi de când lumea. A fi combătut nu înseamnă a fi înfrânt, mai degrabă a fi viu.

Astăzi cuvântul „hate” a devenit foarte uzitat în spațiul literar românesc. Dar eu cred că micile antipatii sunt numai descărcări nervoase de moment și plăcerea românului de a face teatru. În urmă cu câteva zile mergeam pe stradă și îmi tot venea în minte un vers a unei poete slam din Germania (îmi scapă acum numele). „Să fii diferit nu este o greșeală, este o altă cale pentru a fi bun”. Îmi tot făceam procese cognitive în cap despre ce ar putea înseamna asta cu exactitate. Poate a fi diferit înseamnă și să nu-i faci cuiva mereu pe plac. Apoi am fost distras brusc de o pungă frumos colorată plutind pe cer și m-am regăsit în acea clipă. Cred că asta înseamnă poezia clipa simpatică combătând ceea ce poate fi antipatic.

Nu am scris-o atunci pe loc, pentru că îmi place s-o trăiesc înainte de toate, de aceea mă bazez pe memorabil. Iar mie o rețetă a succesului nu mi se pare întodeauna memorabilă.

 

Bănuiesc că ești obosit de faza asta cu organizarea perspectivelor și totuși. Cum ai decis că preferi altă artă decât cea care era la dispoziția ta prin studii?

La arte vizuale mă mai întorc dar foarte rar. Am încercat să schimb paradigma din ceea ce nu pot exprima vizual să exprim prin cuvinte în inversul acesteia. Iar lucru acesta l-am resimțit acut ca o reușită enervantă atunci când mi-a fost publicat volumul “Anestezicul din palmă”. Acesta reprezentând cu adevărat debutul în poezie. La recomandarea nimănui mi-am schimbat și pseudonimul adăugând sufixul “escu”. Mulți au numit asta mișcare slabă de marketing. La început existând o oarecare promovare făcută lui Viku Zen. Așa cum se-ntâmplă cu mulți poeți care intră în lumea aceasta. Dar nu mi-a păsat. Eu așa mi-am atins alter-egoul, mi-am exstins egoul și câteva probleme de ordin psihologic. Dar am scris o carte bună, în care se află și un poem despre care Mircea Dan Duță a spus că este cel mai bun poem de la doomism încoace.

 

Ești un devot atipic și cum nu-mi ajunge ce am strâns, datele, n-ar strica și o confesiune. Consecințele căror experiențe sunt primele tale încercări poetice? Sau ai lucrat cu logaritm, ai știut când trebuie să apari și cu ce tip de poeme?

Primul poem l-am scris mamei de Opt martie când aveam nouă, zece ani. Înainte de asta mai scriam povestioare pe caiete de biologie. Le scriam de mână imitând scrisul de tipar. Voiam să am cartea mea. Poveștile de la școală mă plictiseau, pentru că uneori stăteam mai mult timp pe lecție eu le știam pe de rost. Îmi plăceau mai mult autodictările din poezii decât orele de gramatică. Dacă te uiți mai cu atenție, deși multă lume a spus că aș fi o voce hipnotică, în poemele mele există logaritm dar este unul muzical.

Debutul a fost un accident. Iar ca strategie precisă de ce ar merge și ce nu nu m-a interesat niciodată. Intensitatea și misterul îmi provoacă imaginația, și tot în cheia asta, informația se transmite mai bine și se simte fizic.

viku zenescuTe cunosc de câțiva ani, de pe Facebook și, de la început, nu am știut dacă să te citesc sau să te și vigilez. Nu prea mergi pe ce ți-ar sta bine în lume. Teribil poate, de unde oare?

Tu mă întrebi defapt de ce nu am colgate smile? Câte dintre etichetele folosite pot nimeri sufletul? Pe Lucifer tot Dumnezeu l-a fabricat. Ador adrenalina deși uneori mă obosește și orbește, poate este și ceva congenital. Apoi, în ultimii ani, am dobândit acel “să râzi de tine însuți”. Teribil poate însemna și simpatic. În plus mă cuprind momente când nu-mi găsesc locul. Poate și pentru că am o slăbiciune specială pentru personajul Joker. Personajul acesta, Joker, protopilul psihologic – Lautreamont l-a inventat. Când scrie în Cânturile lui Maldoror cum își crestează colțurile gurii privindu-se în oglindă. Este unul dintre poeții mei preferați și îl consider regele sarcasmului în poezie. Pe de altă parte, un băiat a spus-o foarte bine, nici nu ai cum să nu fii deloc de căcat, undeva tot trebuie să fii de căcat. Acum…

 

Căutările Google nu m-au asigurat de nimic. Scrii și lași, publici dar nu faci eforturi, performezi dar nu s-a transformat într-o obișnuință. Ce viitor procesezi, cum te vezi mâine, de pildă? Știu că aș pierde vremea să merg pe timp multiplicat, ești imprevizibil. Mă mulțumesc și cu planuri în varianta scurtă.

Ce înseamnă a fi imprevizibil dacă nu dezobișnuință de la maniera de lucru? Eu cred că viața unui om în esență este concepută din două substanțe. Nu știu care sunt acestea, dar prima este repetabilă iar ceea de-a doua ceea ce nu este planificat și totuși făcut din inimă, instinct, intuiție. Între cele două unii dintre noi mai apelăm la deducție, ceea ce ne face să părem inteligenți. Dar nu știu dacă suntem.

Apoi, ceea ce ar putea însemna o obișnuință solidă este și din pricina lipsei unei scene. Mă supără să văd cum proiecte ce se pretind a fi serioase și promițătoare dispar. Și mă bucură să văd cum cele ca o joacă de copii durează mai mult de un an. Pentru că da, nu ține numai de responsabilitatea poeților. Peste tot în lumea bună noua formă de literatură așa cum a fost denumită mai mult din motive comerciale este susținută de instituții care au ca obiect de lucru cultura. Cât timp nu va exista un festival și concursuri de la slam poetry, noi poeții performeri vom rămâne niște nomazi. Și nu poți spune că nu ai pe ce clădi, că ideologia ta este cu totul și cu totul alta, ș.a.m.d. Când tot dintr-o joacă de copii rudimentară înregistrarea poemul “Molia” din volumul meu de debut a strâns în câțiva ani 12.000 de vizualizări, în măsura în care poezia performativă în spațiul internautic românesc este foarte puțin gustată. Când grupul de la Cluj Poethree a bucurat foarte multă lume la “Românii au talent” și multe alte motive bine întemeiate. Eu unu pot rămâne foarte bine și pe muchie de cuțit, mă pot hrăni din durere și eșec, îmi place și așa voi rămâne, oricum. Pentru mine nu este nicio pierdere, dar pentru cultura română da! Tot ce risc este să folosesc termenul pionier în sens impropriu.

Planuri? Să strâng un grup unit de poeți spoken-word. Să-mi public cele două manuscrise la care lucrez de ceva timp. Unul dintre el trebuia să apară, dar am fost pus pe lista de așteptare și lista de așteptare înseamnă de fapt niciodată. Așa m-am învățat minte să nu mă mai abat de la lecția pe care o învățasem credeam bine, nu spune înainte până nu este sigur. Nu am făcut nici obiectul unui scandal public pentru că nu sunt un poet care să conteze, să aibă impact media, deși mi-am dorit să contez. Îmi este și greu să găsesc sponsori, pentru că asta mai face un artist independent. Și eu nu fac deloc bine acest lucru, dar mă voi descurca. Așa este acum.

 

Poezia pune cerul, poeții ar trebui să știe de ziduri și cetăți. Ai învățat cum să faci poezie la care lumea să vrea să se întoarcă? Că de plecat și scriitorul mai pleacă din ce a scris, să se cunoască fără să stea de mână cu nimeni.

Brook… Din cartea sa “Spațiul gol” am învățat să lucrez mai mult cu “cum-uri” decât cu “ce-uri”. De învățat am învățat. Acum știi cum este cu practica… Uneori îți iese, alteori mai puțin.

 

Ți-ar fi plăcut să se întâmple altuia și nu ție poezia? Cum îți afectează tonusul general când nu poți scrie?

Poezia în genere li se întâmplă tuturor, dar numai poetul și cei cărora le place se sesizează. Poezia mea și da și nu. La mine a fost întodeauna și cal și nicovală și scut și sabie. Știu că am făcut rău când o fată din public mi-a spus că a simțit poezia mea ca un pumnal în plex. Așa simțind-o și eu. Dar în același timp știu că dacă trece răul acela și vine o vindecare te poți simți foarte bine. Viața rănește, la distracție ne simțim bine cu toții oricum. De aceea uneori mai apelez la ea, pentru că și umorul tot distracție este.

Când mă cuprinde o constipație literară, vrei să zici. Sunt mai atent la lumea din jur, poate și mai energic, pentru că pe mine poezia mă consumă și eu o consum. În rest nu este mare diferență. Excepție făcând poate zilele rare când simt că am dat lovitura cu un poem ca să zic așa. Atunci mă lovește o exuberanță copilăroasă și cred că îmi ridică și tonusul și moralul.

 

Lumea judecă excesele, tu le-ai derivat către poezia ta. Ai rupt dinámica arătând că și valorile societății se pot oțeti. Unii spun că ai prejudiciat, eu spun că ți-ai extins libertatea și că asta e o îndemânare numai bună artistului. Mai e artist cel care acceptă moderația? E și poezia pe straturi, crezi că ai trecut la nivelul la care rigoarea ta ca artist acționează în ceilalți producând respectul?

Excesele mă ajută să obțin metafore distopice, maximale, interesante. Să scap de clișee care lucrează cu prea mult și prea puțin. Alinare la de ce-uri existențiale. Ce nu judecă lumea? Oare cei care atacă pe tonul comisarului pe cei care nu respectă unul sau mai multe sisteme de referință nu creează un prejudiciu? Este artist cel care învârtește și moderația și excesul. Este și cel care își asumă moderația deplină. Depinde acum ce vrei. Eu vreau să vină așa cum vine o zi plină cu de toate. Și rece și cald și vești bune și vești rele.

Respect? Nu știu ce să spun despre respect. Copil fiind taică-miu m-a luat cu el la fabrica unde muncea. Oamenii de acolo își mai vorbeau murdar. L-am întrebat pe tata de ce își vorbesc așa și totuși nu se supără nimeni. Mi-a spus: pentru că ne respectăm. Respectul ține și de mediu, nivele educaționale obiective sau subiective. Apoi când lumea o ține într-o caterincă se depășesc aceste mărginiri, asta face umorul nu? Atacă vulnerabilitatea. Iar la noi este și multă bășcălie, ne place asta. Dacă spui “are și umorul o limită” nu se va opri nimeni din râs, asta pot să-ți garantez.

Mie unuia nu-mi plăcea deloc cum sună sintagmele “public bun” și “public rău”. Dar dacă ar fi să mă încadrez în asta… Am avut ca mulți și public bun și public rău. De la luatul microfonului și întrebat “tu chiar vrei să citești mizeriile astea?”, bineînțeles că voiam, până la aplauze la scenă deschisă în Berlin și recent toată sala strigând cu mine “rap, rap”. Cred că este vorba de cine te simte bine și cine nu. Totul oscilează atât de mult, nu mai vreau să mă gândesc la respect că îmi dă dureri de cap.  Aș fi vrut să termin puțin mai optimist, dar așa mi-a venit.

 

Îmi amintesc că mi s-a spus odată că poezia nu e o deficiență ireparabila și, cu toate astea, aici suntem amândoi, ignorând sistematic.

Bine, putem servi subtil și de avertisment!

Cu Ciprian Popescu, flecărim

ciprian popescu

Dacă azi vorbim despre poeți se datorează faptului că, din când în când, e bine să mai și știi despre ei. Dintr-o nu neapărat democratică nostalgie, mai ales despre cei care-ți plăceau mult.

Ciprian Popescu s-a născut în 1979, la Caransebeș. Din 2007 locuiește la Montreal / Canada. Este câștigătorul premiului național Mihai Eminescu Opus Primum-2017 cu volumul Mile End, scos la Casa de Editura Max Blecher.

De ce nu știm dacă o să mai scrii, Ciprian Popescu? Cel mai rău e să ți se ascundă. Eu te citeam și, ca mine, mulți. Care-i treaba cu ce ne dădeai pe vremuri?

Scriu, dar altfel. Altceva. Sînt cînd grav, cînd frivol. În perioada asta a vieții mele, nu-mi permit să fiu grav. Treaba de pe „vremuri” e încheiată, se află între coperțile unei cărți bizare. Acolo tonul e foarte grav, vocea e dintr-o altă lume din motive care transpar din carte. Poate într-o zi o s-o rescriu altfel, dintr-o altă perspectivă.

Unii ar spune că ți-ai luat țară ca să odihnești de noi, că trăind rezonabil-mulțumit te rezervi pentru alte forme de succes. Eu te întreb de identitatea care nu cade la prima pală de vânt. Ce faci, “poete” (sic)?

Rîd mereu cînd mi se spune poete. Poate și dintr-o alergie pe care-o am la cei care se iau în serios și-și spun așa. Parcă anulează tot filmul. Sau poate pentru că nu sînt poet. Asta nu înseamnă că nu sînt serios cînd încerc să scriu poezie. Îi spuneam fiicei mele, care se plîngea într-o zi că nu-i ieșeau versuri și figuri de stil pentru o temă la școală, să nu se necăjească. Poezia o primim așa cum ne vine, fără figuri. Dacă vine. Uite, mie nu-mi prea vine. În ceea ce privește succesul, mă rezerv pentru alte forme de supraviețuire. Nu-l caut. E o lecție pe care am învățat-o după ce-am trecut de treizeci de ani. Trăiesc rezonabil-mulțumit, pentru că nerezonabil și nemulțumit am fost mult timp iar asta nu mai e o opțiune pentru mine și pentru cei din jurul meu.

E o treabă cu percepțiile. Că mereu se întorc și niciodată în afara capului. Odată ce-ai scris cum dai de pe tine asta? Se poate înlocui?

Se poate, da. Te-arunci în altceva. Haltere, de exemplu. E o greutate diferită.

Pentru un om care nu era previzibil nici sieși, cât e de greu să ai viața organizată cumva pe ani înainte?

Nu e foarte organizată viața mea. Poate vezi așa pentru că citeșți ce scriu prin fb. Asta nu înseamnă că nu-mi doresc o rutină sănătoasă, în care să nu am impresia că fușeresc totul și că trăiesc la întîmplare, căutînd mereu surse de bani.

Cum nu ai anunțat nimic, îmi pare că n-o să vrem să te lăsăm exclus lumii literare. Asta înseamnă scris iar, cărți iar. Ce-mi zici?

Am scris destul de mult pînă acum vreo doi ani. De-atunci mai rescriu, mai organizez materialul. Am o colecție de texte destul de legate care fac cel puțin o carte, undeva într-un fișier. Am arătat-o celor care au avut chef să citească, mai pun bucăți în fb. Nu știu dacă vreau să mai public o carte (și nu, nu fac pe nebunul). E un spotlight care mă seacă. Dacă o s-o fac, va fi ceva impulsiv. Așa funcționez. Lumii literare nu i-am aparținut niciodată, deci nu am cum să fiu exclus.

Acum niste ani erai văzut ca un poet ce va deveni important pentru generația lui.Ce relație aveai atunci cu așteptările și cum lichidezi acum conturile cu celebritatea? De ce n-ai mai rămas niste zile în statutul acela?

Cred că am fost văzut mai degrabă ca o curiozitate sau cine-i ăsta, de unde-a apărut, ce-i prostia asta? Mi-au spus vreo doi băieți și cred că e corect – „ești, așa, mai de nișă”. E mult spus celebritate, Laura. Am avut cîteva zile cînd mi s-a acordat atenție. M-am și gîndit – și acum ce? O să-mi ceară lumea părerea, va trebui să mă comport într-un anumit fel? Într-o zi mi-a făcut Natalia (soția mea) o foto cu o clădire cunoscută din cartier, aici în Mile End. Și atunci mi-am dat seama de penibilul situației. Îmi făcusem poză de autor. Dar eu nu voiam așa ceva. Mai sînt și foarte departe de lumea aia. Așa s-a dispersat fumul cu celebritatea, așa s-au scurs zilele alea, nu era de stat în ele.

Sunt cărți pe care unul nu le cumpără pentru că știe exact despre ce vor fi. Continui să fii un cititor de analiză. Dacă n-ar exista televiziunea prin cablu și-ar trebui să rămân și eu gânditoare de la oareșce lucruri, ce cărți și ce autori mi-ai recomanda?

Am observat că e în lumea literară – că tot ai pomenit-o – un termen care a făcut carieră. „M-a menționat X” e echivalentul unei recunoașteri, dar și o înjurătură. Din păcate, nu pot menționa pe nimeni grande care a fost deja menționat de altcineva menționat și el într-un context cu menționări și menționați. Nu pot să le fac rău oamenilor. Totuși, am să fiu subiectiv și am să-l menționez pe prietenul meu Alexandru Mărtinaș. Textele sale au apărut doar în revista deklasat și pe bloguri pe care le-a închis. Poate scoate o carte într-o zi. Handke mi-a plăcut – Le malheur indifferent. Nu știu cum e tradus în română sau spaniolă. Anne Carson – Float e o colecție minunată. Citesc microficțiunile lui Jauffret. E crud și imprevizibil. Noua poezie din Quebec is a thing. Poate voi traduce ceva, cîndva.mile end ciprian popescu

 

Prezentul nu durează. Ești un adult cu soție încântătoare și copii mari. În esență, ai casa aranjată. Te pot face să promiți o nouă carte, că tot nu mai ești așa aglomerat?

Nu pot promite, nu. Casa aranjată cere întreținere și foarte mulți bani. Tre să-mi schimb parchetul, se strică lucruri, e un echilibru fragil. Să nu crezi că mă plîng prea tare. Așa-s vremurile. Alții au dus-o mult mai greu. Însă au fost cîțiva ani în care am lucrat fără concediu. Numai gîndul la jucat jocul cu cărți nu mi-a stat.

Știu că toți scriem pentru noi, pentru câțiva. Câțiva oameni însă nu dau adicție. Asta e, prezența unui public, reacțiile acestuia lasă mult în urmă narcoticele.Ți-e dor să ți se citească poezia?

Nu. Sigur, mă flatează cînd o face cineva și-mi spune asta. Nu-s de piatră. Cele mai măgulitoare reacțîi le-am avut de la cîțiva necunoscuți care m-au căutat aici și mi-au scris emailuri după ce m-au citit. Am ieșit cu ei la bere, c-așa se face.

Scrisul și când se termină nu s-a terminat. Ești scriitor indiferent cât de mult ai muncit altceva în ăștia ultimi ani. Anticipează-ți! (sic) Eu doar iți spun că multa lume s-ar bucura să revii.

Drăguț ce zici, dar mi-e greu de înțeles ce înseamnă „multă lume”. Cine e acea „multă lume?” Să nu-ți imaginezi că mi-a fost inboxul plin de oferte, propuneri de colaborări pe care să le refuz elegant și așa mai departe. Nu mă plîng, nu e cazul. Sînt altele și alțîi care merită mai multă atenție decît mine. Deci nu cred că e așa de multă lume. Celor care mă citesc le-am oferit destul de mult în fb în anii ăștia. Și postările sînt literatură.

Câte persoane te urmăresc pe Facebook? Câteva sute? Ei, vezi, te vor urmări mult mai mulți! O să fii încântat! Dar pentru asta trebuie să scrii! Bine și să fii activ pe rețea dar tu lasă aspectul! Scrie!

Mă irită conceptul de urmăritor. În genere, dacă e nu e vorba de troli, cînd cineva îmi dă follow, îi dau add friend. La fel, dacă dau cuiva add friend și nu-i vreo vedetă cu 5000 de friends, mă seacă dacă mă ține în follow, mai ales dacă mă cunosc. Mă retrag și ceau bau. Caută-mă, prietene, citi-te-ar milioane… Fără glumă, habar n-am cîți citesc ce scriu. Cei mai mulți s-au plictisit de stilul eratic, repetitiv, cu dezactivări și reveniri melodramatice. Public cele mai multe postări pentru un grup restrîns de persoane, cam cîți încap într-un bar într-o vineri seara. E o bulă, da. Sînt unii oameni cu care am senzația că am legat prietenii, avem interese comune. E foarte mult asta. Dar uneori mi-e că mă exclud din cercurile mele de prieteni de-aici cu-avalanșa asta de texte zilnice, greu de tradus. Apoi, nu țin o pagină de scriitor. Nu sînt atent la imaginea publică, nu mă iau foarte tare în serios cu treaba asta. Din păcate pentru mine, fb meu a devenit un fel de reality show adictiv, între autopersiflare, compulsiune și flecăreală de bar – asta-mi lipsește – fără pretenții. Cam așa stau lucrurile.

Uite că nu te-am întrebat ce e poezia și din alea. La următorul.


Ciprian Popescu s-a născut în 1979, la Caransebeș. A copilărit în cartierul Pipirig și în satul Cornuțel-Banat.
A absolvit cursurile secției Jurnalistică-Engleză din cadrul Universității de Vest din Timișoara.
A lucrat pentru șase societăți de telecomunicații, a fost barman și coproprietarul legendarului birt Retro, a fost mover, muncitor în construcții, tester de aplicații generatoare de alarme.
Din 2007 locuiește la Montreal. Este castigatorul premiului national Mihai Eminescu Opus Primum-2017 cu volumul Mile End, Casa de Editura Max Blecher.
E căsătorit cu Natalia și are doi copii, Igor și Ania.

Nu-mi place să contribui la biografii perfecte. Nici măcar când e vorba de dragoste.

iubire

Nu-mi plac iubirile cu șansă de reușită

laura catalina dragomir
Laura Cătălina Dragomir

Îmi amintesc de prima iubire, un băiat care se dădea a fi doar prietenul meu și pe care îl sărutam fără să-l înfrunt, neidentificând probabil mirosul periculos al relațiilor permanente.

Despre el mi-am dat seama de foarte puține, cumva îmi reamintea de cutremurul pe care îl pierdusem pentru că mă adormiseră problemele lui Olivetti și toți aveau peripeții și le dezvăluiau, inclusiv demonstrând comportamente interzise precum coborâtul pe scări, eu neavând nici idee ce senzații aș fi putut să respect asociate seismului.

Când a plecat, prietenele mele analizau comparativ ca să mă liniștească și mie îmi părea rău de ele și de munca lor și le-am zis că sufăr și că am și ochii iritați tot din pricina lui și am plîns toate ca și cum de ceva misterios s-ar fi tratat și ne-ar fi unit.

Am avut iubiri pentru care nu mi-a lipsit cheful. Pe care n-am stat să le observ atent poate pentru că fusesem crescută cu ideea că ceva atât de profund e ca o specie de talent pe care doar unii îl au și faptul că eu le simțeam natural era ca o limitare a mea și a lor. Și mă gândeam cum vor vocifera poveștile mari, din poziția lor de avantaj, la poveștile mele mici și le-am lăsat să aibă ghinion ca să nu par eu o eșuată în ochii celorlalți.

Am avut și-o iubire din care am scăpat cu viață și c-un copil. În care am stat peste 10 ani la locul întâmplărilor și despre care, exceptand rutini birocratice ce m-ar putea da de gol, aproape nu am scris.

Pentru că atunci când te doare de puține ori te ia gura pe dinainte și poate ești și sătul să te trezești mereu lângă oameni care te-au prevenit. Și cu „ți-am spus eu” au cosmetizat totul.

Nu-mi place să contribui la biografii perfecte. Nici măcar când e vorba de dragoste. Așa cum nu simt nevoia solidarizării cu perfecțiunea.

Similar cu e o sintagmă pe care o pârăsc lumii fără părere de rău.
Mi-am luat iubirile de unde am apucat. Le-am pus lângă ochi, le-am îndoit cu mâinile mele ca să vad dacă vor reveni.
Despre multe nu știu nici acum dacă n-au fost ca tatuajele surpriză ale gumelor de mestecat. Armă a fanteziei și cerneală.
Cert e ca nu le-am vrut pentru ceilalți. Au fost doar o formă prin care viața mi-a explicat în fiecare moment ce face cu mine.

Nu-mi plac iubirile cu șansa de reușită. E o lipsa de tact din partea lor „să se împlinească” precum toate normalele vieții.

Serile de poezie de la Ilidia și Festivalul-concurs de literatură „Dr. Ion Țeicu”

ilidia

Ilidia este o mică localitate din Caraș-Severin despre care nici Google Map nu știe mare lucru dar care strălucește pe harta Anului Centenar: găzduiește casa memorială Dr Ion Țeicu pe care Dimitrie Grama, unul dintre urmașii doctorului Țeicu, și-a propus să o restaureze și să o introducă în circuitul turistic cărășean.

Proiectul include continuarea manifestărilor culturale organizate aici, Serile de Poezie au ajuns deja la cea de a patra ediție, cu intenția perpetuării memoriei oamenilor locului, participanți marcanți la efortul comun care a avut ca rezultat Marea Unire de la 1918, printre care s-au numărat doctorul Țeicu, fratele său avocatul Cornel Țeicu și preotul Ion Covrig.

Mica localitate cărășeană a fost sâmbăta trecută gazda culturii literare pentru a patra oară consecutiv, evenimentul organizat de Asociația ”Ilidia Historical Village” și Protopopiatul greco catolic Oravița desfășurându-se în casa memorială Dr. Ion Țeicu. Amfitrionii manifestării au fost dr. Dimitrie Grama (descendent al familiei dr. Ion Țeicu, proprietarul casei memoriale) și poetul Nicolae Pătruț.

Printre laureații de anul acesta ai festivalului s-a numărat și colega noastră Marina Dirul, poeta dintre Prut și Nistru, venită din Barcelona până la Ilidia, în vecinătatea Oraviței.

ilidiaEvenimentul aduce omagiul memoriei personalităților locale ce s-au implicat activ în săvârșirea actului unirii.

Preotul greco-catolic Ion Covrig și doctorul Ion Țeicu, personalități importante ale Ilidiei, în anul 1918 au primit acreditările comunității locale pentru a se alătura delegației bănățene în scopul reprezentării dorințelor de unitate la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Preotul Ion Covrig a fost inițiator al mișcării de reîntregire a României Mari cauză pentru care în 1913 a fost deschis un proces politic împotriva lui iar în 1916 a fost încarcerat la Sopron (Ungaria).

La 1 decembrie 1918 este numit comandant al gărzii naționale din zona Oravița iar în 1929 a fost decorat cu ”Coroana României” în grad de ofițer, Meritul Cultural pentru Biserică clasa II și Medalia ”Ferdinand”. Profesorul și doctorul Ion Țeicu supranumit de către întreaga comunitate ”medicul săracilor” datorită implicării active și neobosite în ajutorarea celor mulți și necăjiți, aderant și promotor al ideii de unitate a tuturor românilor își va continua activitatea profesională și politică după 1918. Ca semn de apreciere și recunoaștere a implicării sale în împlinirea visului secular, după 1926 (când se înființează județul Căraș cu capitala la Oravița) el va fi numit prefect al acestui nou înființat județ.

Asociația ”Ilidia Historical Village” este înființată în anul 2013 și are drept scop promovarea culturii și salvarea patrimoniului local (istoric, natural și construit) unul dintre dezideratele asociației fiind reclasificarea satului dorindu-se atrbuirea clasificării de sit rural protejat sau ansamblu rural istoric.
Evenimentul organizat de către Protopopiatul Greco-Catolic Oravița, Asociația ” Ilidia Historical Village” și poetul Nicolae Pătruț este privat, anul acesta ajungând la a patra ediție consecutivă.

Juriul compus din Ioan Pavel Azap, Nicolae Pătruț, Ion Oprișor, Costel Stancu și Dumitru Oprișor, a acordat premii și diplome astfel:

  • Marele premiu ”dr. Ion Țeicu”, la poezie – Any Drăgoianu, Țânțăreni, Gorj
  • Premiul I – Dan Gârlea, Timișoara
  • Premiul II – Paloma Catina, Timișoara
  • Premiul III – Angi Melania Cristea, Craiova

Premii speciale poezie și reportaj literar ”Ilidia 100”:

  • Constantina Dumitrescu, Urzicuța, Dolj
  • Magda Hărăbor, Brașov
  • Ioan Mărginean, Tg. Mureș
  • Violeta Țibuleac și Andra Mihăilescu, Suceava

Marele premiu ”Ilie Catina”, pentru reportaj literar

  • Marina Dirul, Criuleni, Republica Moldova

Marele premiu ”Pr. Ion Covrig”, pentru poveste adevărată despre Marea Unire

  • Adrian Nicolae Popescu, Rădăuți, Suceava.

 

Calatorie literară – „Un pamant numit Romania” la Sant Cugat, Barcelona

romania

  • 100 de ani de litere românești (1918 – 2018); un periplu prin geografia literară românească, din Bucovina până în Delta Dunării, trecând prin Transilvania și terminând în capitala București

Prin vocea excepțională a actorului Jordi Boixaderes, care a așezat poezia românească pe canticul limbii catalane acompaniat la armonică de Barbara Granados, versurile au sunat familiar în Auditoriul deschis al bibliotecii Gabriel Ferrater din exclusivistul Sant Cugat barcelonez (municipiul catalan cu cea mai mare rentă pe cap de locuitor din Spania).

„Els directors del teatre ja havien omplert la terra amb cartells,
i Shakespeare va pensar que despres de bregar tant,
ell tambe es mereixeria un espectacle.
Pero abans que res, esgotat com estava,
se’n va anar a morir una estona”

Marin SORESCU
Per entre els dies
Palma: Lleonard Muntaner Editor, 2015 (La Fosca,25)
Traducere de Corina Oproae și Xavier Montoliu Pauli

„Un pământ numit România” s-a numit întâlnirea literară pe care iubitorii de literatură catalani, grație efortului neobositului ambasador niciodată răsplătit cumsecumsecade al României, Xavier Montoliu Pauli, au dedicat-o cu interes scriitorilor români, cu precădere celor din curentul 80 și 90.

Dacă Panait Istrati s-a bucurat o vreme de o largă recunoaștere în afara țării în epoca cuprinsă între cele două războaie mondiale până la momentul la care a ajuns să fie interzis de guvernele vremii, alții sunt descoperiți acum, cu plăcută surprindere, după traducerile din ultimii ani.

Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Norman Manea, Ion Mureșan, Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Letiția Ilea, Ruxandra Cesereanu, Panait Istrati au sunat pentru catalanii care au umplut grădina mirosind a lavandă în crepusculul de Iulie.

Niciunul dintre cei prezenți nu știau că Nichita sună la fel de fermecător și în altă limbă, a fost taina mea, eram singurul român acolo, oarecum rătăcit și orgolios fără margini.

Jordi Boixaderas RoBarna

Am notat o organizare impecabilă, cu un program bine structurat, tipărit și distribuit, care cuprindea la virgulă fragmentele recitate, care a beneficiat de o fotografie de portada excepțională, a fotografei Elisabet Mabres, o îndrăgostită iremediabil de plaiurile noastre unde și anul acesta își va petrece concediul de vară, în Maramureșul profund mai exact. Anul acesta și-a propus să caute nunțile tradiționale din satele românești.

Forfota organizatorilor cărând neîncetat scaune a fost clar un semn că nu se așteptau la interesul pe care poezia românească l-a suscitat în Barcelona.

poezie romaneasca barccelona

Când credeam că le-am văzut pe toate, de bine sau mai ales de rău, am fost martorul unui regal de literatură românească la care s-a vorbit de Țările Române, Centenar, Istorie, Dunăre, Carpați, Maramureș și Bucovina, organizat de catalani, pentru ei. Simplu.

romania sant cugat

Jumătate din cei prezenți vor vizita România în primul concediu iar ceilalți măcar vor recomanda prietenilor voiajul. Ce pot dori mai mult?

Laura Cătălina Dragomir – Feria de lectura la Barcelona

laura catalina dragomir barcelona

„Și pentru că artele mereu înving împreună ieri a fost și zi să stăm cu muzica”

laura catalina dragomirSâmbătă, 5 mai, în cadrul multicolorei Feria de Abril 2018 Centrul Cultural RoBarna a avut plăcerea să aducă Cărțile. Spunem „cărțile” pentru că poeta Laura Catalina Dragomir a prezentat trei: Nunanit, Caracterul triumfal al înmormântărilor cântate și Una și aceeași fata a diferitului.

Prezentată de Corina Tulbure și Maria Liciu. Recitată de Marina Dirul. Aplaudată de toți cei prezenți la întâlnirea românilor din Spania cu literatura.

Ca și cum Barcelona nu ar fi fost de ajuns pentru întâmpinarea poetei, Adrian Melicovici a transmis din Italia un cuvânt de deschidere, citit de Ani Dumitru la deschiderea evenimentului:

„Despre tine, Laura, pot să spun așa: Mi-ai fost mereu de-andoaselea în vorbă și empatie, adicătelea nonconformismul care leagă face punte între noi doi, prietenește și sufletește vorbind, e ceva normal în evoluția umană, ca gândire și viziune. Poate că tocmai de aceea am rămas mereu aproape de poeta inimilor dar și a realităților blând și paradoxal, crunt expuse opiniei publice. Am început acest mesaj cu un fals limbaj de lemn tocmai pentru a evidenția superficialitatea celor care nu au știut încă să o selecteze pe Laura dintre banalitățile cotidiene. În cultură adică. Alții nu au aflat-o, încă. Eu vă spun pe față: Am murit de dragul ei după primele fragmente pe care le-am citit, din poezia-i ciudat de originală, unică între altele. Un stil inconfundabil care nu poate fi ratat de către prea bunii criticii literare și nici ocolit de către cititorii interesați. Laura, mult succes și nu uita: „Fă-te ibric” ca să-i vezi pe alții cum fierb de frumosul tău univers. Cu stimă, respect dar și un batalion de îmbrățișări, Adi Melicovici”.

inline barcelona

„De obicei oamenii au visurile și cei din jur (când se arată dispuși la bunătate și colaborare) le transformă alături de ei în idei și acțiuni. Eu, cea care scrie, am avut un drum de tot-suit nu neapărat pentru că Dumnezeu nu mi-a stat cuminte și tot cu steaua mi-a dat pe la tâmple. L-am avut pentru ca lume minunată m-a motivat și, cel mai important, și-a suflecat mânecile să-mi sprijine motivația. Colegii mei de la RoBarna sunt printre ei” ne spune Laura Catalina Dragomir evident emoționată.

laura catalina dragomir

Întâmplarea sau destinul a făcut ca după 25 de ani și 2.500 de kilometri – toți în suiș -, Laura să-și întâlnească tocmai aici o prietena dragă din Iașiul copilăriei, pe Gina Tofan. „Ieri ne-am înțeles cu amintirile noastre și am stat copile până ne-am săturat! Nici să fi fost s-o putem face cât o săptămână ziua de ieri și tot nu ne-ar fi ajuns. Nimic nu mă bucură mai mult decât c-am putut rămâne prietena primilor mei prieteni”.

inline laura catalina dragomir

Si pentru că artele mereu înving împreună ieri a fost și zi să stăm cu muzica, „Odă lui Brâncuși” compusă și interpretată de grupul Eko Valls din Tarragona ajutându-ne să ne rămână starea de grație până la sfârșitul prezentării.

laura catalina dragomir


Laura Cătălina Dragomir (n. 8 iulie 1976, Buzău): A publicat poezie în revistele literare: Sintagme literare, 13 plus, Axis Mundi, Itaca, Antares (revistă USR); New York Magazin(dublă apariție), almanahul literar Sintagme literare (2015, 2016), Argeș, Mozaic, Feed-back, Boema. Puteți să citiți poemele Laurei Cătălina Dragomir pe platformele literare online:  www.e-creator.ro  (coordonată de poetul RomeoRoșianu, 22 iunie 2015/20 iulie 2016),www.revista.radiovocativ.com (10 octombrie 2015),www.ro.blastingnews.com (25 ianuarie 2016),www.robarna.ro (20 februarie 2016), www.gazetadespania.es  (12 martie 2016 / 03 septembrie 2016), www.hypocrisia.ro (23 mai 2016),www.poezie.ro (10 iunie 2016), www.literaturacopii.ro, www.presadiasporei.com (5 iulie 2015 / 14 august 2016),www.orizonturipoetice.blogspot.com (14 august 2016 / 24 august 2016).

Realizează rubricile Picătura de cultură“ (Revista Robarna) și „Literatura de proximitate” (Gazeta de Spania) și colaborează cu Radio Iași și cu Radio Trinitas.

Laura Catalina Dragomir – note de lectură

laura catalina dragomir barcelona

Surprinde plăcut faptul că o autoare atât de tânără are așa de multe publicații. Acum multă lume scrie, ne ajuta mult și rețelele sociale pentru că ne promovează. Adevăratele valori se cern, timpul o cere.

“E ușor a scrie versuri / Când nimic nu ai a spune / Înșirând cuvinte goale / Ce din coadă au să sune/ scria Eminescu – “Criticilor mei”

Scrierile Laurei Cătălina Dragomir au șansa să rămână peste timp, ele reușesc să treacă filtrul eclectic al publicului informat, perfect conștient de gusturile sale. Ea scrie o poezie vizionară care are nevoie de girul cunoscătorului pretențios și o primește. Are curaj, se expune celui mai nemilos dintre critici.

Este evident ca face parte din categoria celor care scriu de o manieră abstractă. Scrierile sale nu se adresează unui public neinstruit. E nevoie de înțelegere și aplecare, de efort, cunoștința scrisului, informații; de acel spiriduș care nu te lasă și te îndeamnă să cauți sensuri și înțelesuri, să propui și să descoperi.

Români plecați, români dezrădăcinați se vindecă, simt nevoia să spună cum trăiesc, ce sentimente nutresc. Au șansa comparației. Întrepătrunderea dintre culturi este altă caracteristică a timpului în care trăim. Mobilitatea face să vorbim acum de prieteni apropiați indiferent de granițe, vorbim de apropieri umane și nu de proximități geografice.

Laura Cătălina Dragomir locuiește în Catalunya, face parte acum din două – chiar trei – culturi niciodată antagonice, scrie de asemenea în limba acestui pământ sau i s-au tradus versuri:

Poem(a) 9 de Laura Cătălina Dragomir, traducido al español por Elisabeta Boțan

la palabra se porta bien como la piedra rodando
de otra forma todos vendrían a conocerla
y ella les dejaría y les daría hijos.

mira que la voy a poner en mi contra rota
con la cara lavada de nombre.

y yo voy a gritar:
es alma de otra
solo la hechicé para pasar por aquí
¡por eso me llama cariño mío!
y aquellos que quieran hablar en su nombre
en mí creerán
no en el llanto que se va.

es de noche y aquel que reza cuenta lo que hizo.
cerca de la palabra no soy yo
ella dio hijos a otros.

mejor haberla temido que perdido.


Laura Cătălina Dragomir (n. 8 iulie 1976, Buzău): A publicat poezie în revistele literare: Sintagme literare, 13 plus, Axis Mundi, Itaca, Antares (revistă USR); New York Magazin(dublă apariție), almanahul literar Sintagme literare (2015, 2016), Argeș, Mozaic, Feed-back, Boema. Puteți să citiți poemele Laurei Cătălina Dragomir pe platformele literare online:  www.e-creator.ro  (coordonată de poetul RomeoRoșianu, 22 iunie 2015/20 iulie 2016),www.revista.radiovocativ.com (10 octombrie 2015),www.ro.blastingnews.com (25 ianuarie 2016),www.robarna.ro (20 februarie 2016), www.gazetadespania.es  (12 martie 2016 / 03 septembrie 2016), www.hypocrisia.ro (23 mai 2016),www.poezie.ro (10 iunie 2016), www.literaturacopii.ro, www.presadiasporei.com (5 iulie 2015 / 14 august 2016),www.orizonturipoetice.blogspot.com (14 august 2016 / 24 august 2016).

Realizează rubricile Picătura de cultură“ (Revista Robarna) și „Literatura de proximitate” (Gazeta de Spania) și colaborează cu Radio Iași și cu Radio Trinitas.

Maria Liciu – Barcelona

Seara literara Marina Dirul si Diana Burlacu la Barcelona

marina dirul / diana burlacu

  • La Feria de Abril din Barcelona, pentru prima dată o prezentare literară.
  • Zece zile de activități culturale in care se îmbină arta plastică, expoziția de carte, poezie, proză, cu arta și tradiția populară.

În după-amiaza zilei de 29 aprilie 2018, în cuprinsul acestui târg de primăvară, Feria de Abril din Barcelona, s-au prezentat cărțile „Răsărituri între două ape” de Marina Dirul și antologia de poeme „Abisale trăiri”, coordonată de Valentina Becart Bisoc, iar Diana Burlacu, scriitoare de limbă spaniolă din Moldova, a adus în fața publicului cititor romanul „Dimensiunile Africii”. În pavilionul ACROS România, Centrul Cultural RoBarna din Barcelona și librăria Punct au invitat la acest eveniment admiratorii artei cuvântului și slovei.

inline marina dirul

Pe fundalul expoziției de pictură a Magdei Popovici s-a vorbit despre poezie, proză și despre noutăți din lumea literară din diaspora.

Gazda evenimentului, Ani Dumitru, de la revista RoBarna a făcut prezentările după care a fost rândul protagonistelor Marina Dirul și Diana Burlacu să se adreseze publicului începând cu prezentarea volumului „Răsărituri între două ape”. Am trecut în revistă activitatea mea literară, apoi am citit poeme din volumul de autor și din antologia de versuri „Abisale trăiri” în care am apărut.

Evenimentul a fost completat cu muzica interpretată de Angela Mocanu. Versurile mele au fost îmbrăcate în haina unei frumoase romanțe. Această colaborare a dat naștere „Romanței de toamna”, melodia ei a dat culoare seratei culturale de la Barcelona. Adriana Untila, aspiranta la mirifica taină a picturii a dat farmec poemelor din volumul „Răsărituri între două ape”. Această copilă, cu emoție și har a reușit să atingă sufletele celor prezenți.

marina dirul barcelona
Angela Mocanu, Adriana Untilă, Marina Dirul în Barcelona /foto: RoBarna

S-a vorbit despre Antologia „Abisale trăiri”, despre poeții publicați în paginile ei.

Maria Liciu, traducător de limbă românească în limba spaniolă, a vorbit despre viitoarea carte de schițe a Marinei Dirul, despre trecerea de la poem spre lumea reală, chiar de demult pierdută în uitare, despre scriitorul Florentin Adrian Maftei și creația sa, despre poemele din Antologie.

În final a urmat prezentarea romanului în limba spaniolă „Dimensiunile Africii” a Dianei Burlacu, posibil viitor scenariu pentru un film artistic.

diana burlacu inline
Diana Burlacu, prezentarea „Las dimensiones de Africa” în Barcelona / foto: RoBarna

Seara de la Barcelona s-a încheiat cu bucuria din sufletele chemate de frumoasele taine ale vieții. Am ascultat muzică interpretată de Angela Mocanu, Mihai Jereghi și Ana Bejan. A fost frumos, vom continua.

Marina Dirul, Barcelona