«Îngrijesc bătrâni, merg din fermă în fermă ca zilieri la cules de măsline sau portocale, curăţă case, îngrijesc copii sau fac mâncare într-un hotel. Aşa îşi câştigă traiul mai mult de 12.000 de români în Andalucia, cei care într-o zi au decis să parcurgă cei mai mult de 3.000 de kilometri care separă ţara lor de Spania. Sunt deja cel mai numeros grup de imigranţi din provincie.
„Când am ajuns în Cordoba un 15 iulie acum 10 ani am leşinat de călduă; acum este casa mea. Mă încântă Los Patios; ştiu pe dinafară muzeele şi Medina Azahara. Ştiu mai mult despre cultura cordobeză decât cordobezii înşişi”. Aşa de mândră se simte Mariana, de 31 de ani, care mulţumeşte primei familii pentru care a lucrat, un cuplu de 86 şi 89 de ani unde a învăţat limba, bucătăria locală şi obiceiurile. „Astăzi vorbesc spaniolă perfect şi am reuşit să îmi scot o calificare de auxiliar la Institutul Ramon y Cajal”»
Astfel vorbeşte această tânără văduvă, mamă cu un copil, ajunsă în Cordoba venind la mama sa care era de şase luni aici. Astăzi, la fel ca alte mii de români în Andalucia, Mariana se simte comod şi încearcă să uite drama autoexilului.
Este un fragment din articolul dedicat comunităţii româneşti din Cordoba de către ziarul ABC – ediţia locală din Andalucia şi este o istorie care seamănă cu oricare alta despre români emigraţi oriunde în Spania. Vorbeşte despre trăsăturile comune ale imigrantului român plecat de nevoie din ţară în căutarea unui rost, a unui loc în care să se simtă împlinit. Şi mai vorbeşte despre felul în care înţelege imigrantul român să abordeze relaţia cu societatea pe care o găseşte în ţara de adopţie, despre cum caută formele cele mai naturale de integrare în comunitatea care îl primeşte.
