-interviu-

Simplul fapt că a lărgit toleranța epidermică, până la punctul să-i plăcem lui Dumnezeu, face să-mi cadă bine Emilian Pal. Cu trecerea anilor ar fi trebuit să accepte, are și motive și merite, să i se spună poetul Emilian Pal. Se uită însă la titulatură ca la un om mai înalt și se emancipează.

-Emilian Pal, trebuie să admiți că puține mai poți adăuga, doliul obiectiv nu te-a lăsat să triezi, ai explicat în poemele tale lucrurile așa cum ți s-au întâmplat. Ai învățat să accepți reprezentarea amintirilor în felul în care, pe vremuri, eliberai știrile de protagoniștii lor, explicând dar neimplicându-te?

-Din nefericire, pentru mine și pentru alții, sunt o persoană nepermis de sinceră. Nu am învățat niciodată să accept reprezentarea amintirilor pentru că niciodată nu am învățat să scriu fără să mă implic, fără suflet. Poate și pentru că am fost un jurnalist clasic, specie pe cale de dispariție, ca mai toate ziarele print. Pe atunci jurnalismul se făcea pe teren, cu reportofoane care aveau casetă, iar fotografiile trebuiau duse la developat. Contactul direct cu subiectul, mirosul lui, grimasele de durere sau bucuria unui lucru mărunt nu m-au lăsat niciodată să eliberez o știre de protagonistul ei. Nu m-am mulțumit niciodată cu simple comunicate de presă care nu conțineau altceva decât o adunătură de cuvinte. Pe mine m-a ars întotdeauna și am visat să fac breaking–news-uri cu ce se întâmplă în oameni. Eu consider că nu am amintiri. Ceea ce majoritatea numesc amintiri pentru mine sunt retrăiri continue și cu aceeași intensitate.

-În ce te mai asemeni copilului Emilian, ce-a mai rămas în afară de faptul că i-ai acceptat numele și nu ai putut evita să nu scrii despre el?

-Aș putea să spun că mă asemăn întru totul pentru că nu am crescut niciodată. Am rămas același copil care visa să trăiască într-o peșteră și să scrie, iar oamenii să se întrebe: pfff, de ce nu mi-a trecut și mie prin cap lucrul acesta? Am rămas același copil care se ruga lui Dumnezeu să murim toți în același timp ca să nu fim nevoiți să ne plângem unii pe alții. Același copil care se juca primăvara alergând de la o ușă la alta a unui conac boieresc înainte să-l prindă adierea vântului pentru că acesta era jocul lui preferat. Am refuzat să mai cresc pe holurile unei secții de Psihiatrie unde am fost trimis să fac un reportaj despre alcoolicii anonimi, iar printre ei dat peste taică-miu, de care nu mai știam nimic de mai bine de 10 ani. Dacă orice creștere moștenește un urlet, atunci prefer să rămân un copil întârziat ca semn de revoltă împotriva dramelor de orice fel. Pentru mine trecerea anilor e doar o succesiune de zile și nopți, eliberate de orice maturizare.

-Cum te-a afectat să fii conștient de tot, ca preocupare profesională mă refer?

-Primul lucru care îmi trece prin cap: anestezie conștientă. De multe ori mi-am închipuit că sunt Clay, pacientul din Awake. Să simți totul dar să nu poți spune nimic, să nu poți face nimic. E drept, dacă practici un jurnalism onest, fără știri fabricate, fără exagerări inutile, poate să dea dependență ca orice drog, ca adrenalina: rush-ul acela, nevoia de a fi în mijlocul vieții pulsânde, de a fi la curent cu toate din toate domeniile. Prețul plătit? Mai ies noaptea, uneori, morții de sub parchet și te întreabă de ce le-ai scris numele doar cu inițiale, mai bei o bere și ți se pare că are gust de parafină pentru îmbălsămat, mai încerci să te apropii de oameni și-ți dai seama că te-ai redus la un simplu cimpanzeu bonobo pentru că nu mai ești în stare decât de sex și compasiune.

-Emilian Pal, ai practicat un jurnalism care îi strângea pe toți cei care se îmbolnăveau sau mureau. Convine să scrii poezie despre oamenii pentru care îți faci griji? E literatura un loc unde să păstrezi tot pentru a recupera tot?

-Am urât întotdeauna lucrul acesta, ca orice lucru pe care nu-l aleg eu. Să scriu despre bolnavi și despre morți. Dar nu am avut încotro. Întotdeauna cădea măgăreața pe mine pentru că eu eram considerat cel cu talent, cu suflet. Cu alte cuvinte, mai slab de înger, în sensul de ușor impresionabil. Iar pentru mine a devenit definitorie expresia: așa cum unii beau la botul calului, eu scriu la botul mortului. Și dincolo de paginile unui ziar, reci ca și impersonale ca un monument funerar, am simțit nevoia să fac ceva, nevoia să onorez cumva morții aceia neplânși de nimeni, de pe urma cărora trăiam. Nu spun că toți anii din presă au însemnat numai moarte, dar ea e mult mai evidentă decât strângerile de fonduri pentru diferite cauze, pentru că ea are întotdeauna aceeași finalitate: aceea de bornă kilometrică în noianul acesta de vieți. Din același motiv, pentru mine literatura are aceeași finalitate: de bornă kilometrică, să știi unde ai ajuns și cât mai ai până la capătul tău.

-Poate că toți scriitorii ar trebui sa aibă și cărți pe care să nu le citească nimeni. Cărți de proba. Se învață poezia? Trebuie  să fim recunoscători regularității lucrului pe text?

-Din punctul meu de vedere, cred că toate cărțile publicate pot fi considerate cărți de probă. Pentru mine poezia e un exercițiu de umanitate și umanizare. Scrii până când înveți să devii om. Eu nu vreau să mi se spună: uite domnule, ce poet strălucit! Ci: uite, domnule, ce om strălucit. Pentru mine în asta constă scrisul: un autor e un fel de Cristos înviat. Îți spune, prin ceea ce scrie: dacă nu crezi că eu sunt, pune degetul pe coasta mea, pune degetul pe rănile mele! Nu am fost niciodată adeptul lucrului pe text, deși poate am greșit din acest punct de vedere. Dar, hei, a greși este uman. Poezia se învață în măsura în care înveți să fii om.

-Cum vezi o societate căreia îi e ușor să se lase de citit dar continuă să scrie?

-Este exact societatea în care trăim astăzi: toți vorbim de dragul de a ne auzi vorbind și ne facem că ascultăm doar ca să nu ne pierdem auditoriul. E mai simplu acum să dai scroll decât să-ți umezești degetele cu limba și să întorci pagina unei cărți, să-i simți mirosul de cerneală, foșnetul inconfundabil. După cum am zis, sunt un copil întârziat și mi-e dor de vremurile în care, pe timpul comunismului, citeam cu lanterna sub plapumă, să nu consumăm curent. Cititul era un act intim, de confesiune reciprocă, de a face dragoste, de a aduce scriitorul și cititorul împreună pentru totdeauna, iar ceea ce ei au unit, nici Dumnezeu nu poate să mai despartă.

-Discernământul te-a făcut să te îndepărtezi de lumea literară care durează puțin. Dispun însă de exemple, scrii încă. Îmi place să fiu informată! Pe când un nou volum Emilian Pal?

-Ca să fiu sincer, nu știu dacă vreodată am fost aproape de lumea literară. Pentru mine literatura și lumea literară, cum  de altfel e pentru toți, sunt două lucruri total diferite. Ca cititor, sunt sigur că se face și se va face literatură autentică. Privind din exterior, mie lumea literară românească mi se pare o haită de carnivore din Serengeti, conduși de un mascul și o femelă alfa. Dacă apari în peisaj, se adună toți membrii haitei în jurul tău și te amușină. Dacă mirosul tău le e familiar și au și acordul perechii dominante, atunci ești acceptat ca unul de-al lor. Dacă nu, te alungă cu sălbăticie, schilodindu-te în public. De aceea am și încercat să mă țin departe de lumea literară care e împărțită ca la noi, la catolici: grupuri, grupulețe, fiecare cu șueta lui. Se adună toți în bula lor se comentează și se admiră reciproc de parcă ar fi niște adolescenți care se masturbează colectiv. Rareori vezi un nou venit care să reușească prin ceea ce scrie și nu prin exprimarea preferințelor sale literare ori sexuale, în unele cazuri. Cu ani în urmă m-ar fi entuziasmat un nou volum. Acum mă întreb de ce? Mai am ceva de spus? Mai e dispus cineva să asculte? Virtual există un  manuscris, există material. Dar probabil face parte din ceea ce ai numit tu mai sus: cărți pe care nu trebuie să le citească nimeni. Scriu încă, dar scriu doar când am ceva de spus. Și a scrie e felul meu de a vorbi singur în așa fel încât oamenii să nu mă considere dus cu pluta.

Poet sau scriitor nu te faci tu, ci ești prin firea ta

-Sunt dintre cei ce ascultă, e semnificația proprie a cui n-a produs niciun interviu dar a lăsat interlocutorilor timp să se gândească. Tu, care ai dat demnitate acestui gen publicistic, nu-mi vei cere egalitatea ci îmi vei respecta dreptul oportunității. Ce se întâmplă când, în loc să ți se accepte întrebările, accepți să vorbești tu?

-Pe cât am fost apreciat de unii ca jurnalist, pe atât de prost stau la capitolul a vorbi despre mine. De multe ori citesc interviurile altor autori și realizez că, spre deosebire de mine, au mult mai multe lucruri interesante de spus și un mod mai cursiv, mai atractiv. Și atunci mă inhib și abia scot două fraze. Am oroare de apelative gen poet, scriitor om de cultură. Unii se autointitulează poeți sau scriitori. Mi se pare complet greșit. Poet sau scriitor nu te faci tu, ci ești prin firea ta. Și cel mai onest lucru pe care poți să-l faci e să lași cititorul să decidă ceea ce ești, chiar dacă recunoașterea vine și post-mortem. Eu, cel mult, mă pot numi autor de carte. Personal, eu nu scriu pentru că arde în mine nu știu ce foc interior sau se cer cuvintele spuse. Pentru mine scrisul e un mod de a fi. La un moment dat încep să nu-mi mai dau seama dacă sunt om sau o pagină albă pe care un omuleț face exerciții de devenire.

-Se spunea despre războinici că pot muri departe, că pot muri tineri, important fiind să lase în urmă fii adulți. E poezia moștenitoarea ta de drept, cea care îți va da ” cana cu apă” la bătrânețe?

-Îmi vine să râd. Chestia asta cu fii adulți, moștenitori adică, mi se pare o prejudecată la fel de neghioabă ca aia cu „a muri fată bătrână”. Sunt conștient că dacă nu ai familie sau nu ești cineva important, societatea te etichetează drept om fără căpătâi. Perfect, răspund, atunci nici moartea nu va ști unde să mă găsească, nici societatea nu va ști la care capăt creștinește să mă plângă. Dacă viața înseamnă doar să îți asiguri urmași, atunci asta nu mai e viață, ci simplă perpetuare a speciei. Pentru mine viața e mult mai mult de atât. E concupiscență, sfințenie, fântâna nesfârșită a simțurilor. Îmi doresc, atât cât mi-e dat aici, să simt tot ce se poate simți. Îmi doresc să intru în pielea altuia, în creierul altuia, să simt ce simte și el, să văd ce ne face diferiți.

Ceea ce scriu eu, rar pot să spun că e poezie, cu atât mai puțin „cana cu apă” de la bătrânețe, pentru că rar vezi pe cineva că trăiește din scris. Mai degrabă scrisul trăiește din el, ceea ce sper să fie și cazul meu. Pe de altă parte, am văzut „cana cu apă” lumească la bătrânețile alor mei și mi-am propus să nu ajung acolo. Mi-am propus să fiu un omuleț cât mai bun, să debordez de bunătate pentru cei din jur, pentru că, știi ce se spune despre oamenii buni: pe ăștia Dumnezeu îi ia primii.

Pentru mine „cana cu apă” poate fi un singur cititor care rezonează, așa știu că nu am scris în zadar. E un clișeu, dar sunt un om care se mulțumește cu foarte puțin, iar puținul acesta e totul pentru el.

Când realizezi un interviu, știi mereu pe unde ai mers. Mie îmi plac însă conversațiile fără parametri, la care ajungi în lipsa recomandărilor. Sunt omul simpatiilor confesabile. Cred că ne-am înțeles bine, Emilian Pal.

Emilian Valeriu Pal s-a născut pe 18 noiembrie 1979, la Iaşi. A absolvit Colegiul Național Catolic din Bacău şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. În perioada 2001 – 2014 a fost redactor, reporter și fotoreporter al cotidianului „Ziarul de Roman”, redactor și reporter de televiziune. A publicat proză și poezie în reviste precum Tiuk, Oglinda literară, Tomis, Verso, Liternet. În 2014 a câștigat Premiul Național de Poezie „Traian T. Coşovei”. În 2015 a fost nominalizat, cu volumul de debut, „Fortral”, la Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Prima (Botoșani) și la Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania.

„Tot ce atingeam se prefăcea în oameni” este cel de-al treilea volum de poezii lansat de Emilian Pal, după volumul de debut, din 2015, „Fortral”, apărut tot la editura Tracus Arte și „Dumnezeu ne iubește în Braille”, din 2016, editat de Asociația „Cetatea Nouă”.