Citeam povestea acestei minunate fetițe și de la prima vedere m-am indentificat cu trăirile acestui copil. Nostalgia m-a cuprins, amintirile copilăriei mi-au revenit în memorie, ca și cum s-ar fi petrecut acum, aici. Poveștile, joaca, bunicii, pisica, mama, tata, frații, verii, educatoarea, învățătoarea, vacanțele petrecute la bunici, sunt de fapt amintiri pentru toți copiii care au avut o copilărie frumoasă.
Dar aici, mă opresc, cu șirul descrierii, vă las pe dumneavoastră să pătrundeți lumea minunată a acestei povești scrisă cu inima de autoarea Virginia Pârvu.
Elena Buldum
Fetița era uneori tristă. Nu înțelegea de ce copiii nu se jucau cu ea, nici la gradiniță, nici pe uliță. Nici educatoarea nu o iubea, odată când i-a arătat o planșă și a întrebat-o ce vede acolo, ea nu a știut, să spună. Educatoarea a mormăit încet printre dinți un singur cuvânt: ”proasto”. A lăsat capul în jos și ochișorii negri i s-au umplut de lacrimi, o iubea pe domnișoara educatoare, era înaltă, cu părul coafat frumos, uneori se gândea că așa va fi și ea cândva, dar acum o îndoială se strecura în sufletul ei, dacă e proastă, nu va fi niciodată ca ea. Începuse să urască să meargă la grădiniță.
Cu două săptămâni înainte de începutul vacanței de vară, pleca de acasă cu gentuța în care avea pachețelul, mergea o porțiune din drum pe lângă gard, apoi cu puțin înainte să ajungă la grădiniță, intră pe o ulicioară ce cobora prin față de șosea, trecea de câteva case, mergea un pic pe câmp și urca pe un dâmb pe care îl credea deal. Era un singur copac acolo, dar avea trunchiul gros și coroana bogată, în jurul lui creștea iarbă deasă plină de floricele. Se așeza în iarbă cu grijă să nu-și murdărescă șorțulețul bleu și privea la frunzele copacilor, imaginându-și scene din poveștile pe care i le spunea mama. Încerca să nu se gândească la cele cu zmei și balauri, o apuca frica. Când îi era foame, scotea pachețelul și mânca, își făcuse prietene câteva furnicuțe și impărțea mâncarea cu ele, le pusese chiar și nume, deși nu le deosebea între ele, era sigură ca ele și-au ținut minte numele când le-a botezat; Hărnicuța, Negruța, Picioruș, Antenuța, Micuța, Lunganul… Într-un târziu se ridica din iarbă și ieșea în drum așteptând să iasă copiii de la grădiniță și pleca și ea spre casă. În zilele ploioase sau mai reci, mergea la grădiniță și când o întrebau de ce lipsit, spunea ca a fost bolnavă.
Tare mult își dorea fetița să joace un joc, ”mingea în gaură”, se săpau cinci gropițe mici, cât să încapă șapte pietricele și deasupra lor să intre o mingiuță mică de cauciuc, se trasa o linie în praf cam la un metru de gropi și aruncai cu mingiuța spre ele, în groapa în care intra mingea, puneai pe rând pietricelele ce stateau cuminți pe marginea gropii. Jocul se termina când toate gropțele erau pline, dar ea nu reușea decât să umple prima groapă… Și pentru că nu se juca prea mult, se ținea scai de toți cei mari din familie, purtând după ea o carte de povești și se ruga de ei să îi citescă. Cu o lună înainte să implinească șapte ani, a început școala, a aflat speriată că învățătoarea ei este cea mai rea din școală, toți copiii fugeau din hol când apărea Doamna Cosma cu bățul de arătat la hartă în mână. După ce închidea ușa clasei, Doamna era însă blândă cu ei, avea o voce aspră dar fața ei era senină, s-au îndrăgit reciproc de la prima întîlnire, Fetița era cuminte și frumoasă, în prima zi a spus în clasă cea mai lungă și frumoasă poveste, a spus-o ca și cum ar fi citit-o dintr-o carte, ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fară de moarte”:
– O știi pe de rost? s-a mirat învățătoarea.
– Mi-a citit-o mama.. a răspuns, ea….
Adevărat, i-o citise mama, dar și tata, mamaia, tataie, de câteva ori fiecare, cum sărea vreunul un cuvânt, ea îl corecta repede, o învățase pe de rost, pe toate le știa așa, zeci de povești, poate mai multe.
A fost ca o dragoste la prima vedere, a învăța a citi.
Într-o zi fetița a mers fericită acasă și i-a spus mamei:
– Mămico, eu nu vreau să se termine niciodată școala!
– Ai să te plictisești în curând, asta a fost doar prima zi, a răspuns mama zâmbind.
Doamne, ce frumoasă era mama, mai ales când zâmbea, avea ochii verzi și părul negru. Seara își despletea cozile și fetița o pieptăna și îi facea diverse coafuri, erau fericite și râdeau amândouă. Pe lângă poveștile pe care i le citea, mama îi spunea și niște întâmplări de-ale ei din copilărie:
– Mai spune-mi te rog de când erai tu mică!
Câtă rabdare avea mama! Numele i se potrivea perfect, o chema Lina, era așa de blândă , nu o refuza niciodată. Și avea un glas dulce, îi cânta de multe ori ”Hai Dunarea mea” , ”Frumoși mai sunt ciobanii, când beau apă cu pumnii” erau cântecele lor preferate. Fetița nu avea voce muzicală, dar cânta încetișor închipuindu-și că glasul mamei este al ei. Bucuria primei zile de școală a fost umbrită un pic seara când tata a venit de la serviciu. Tata era strungar la o fabrică mare, facea naveta la oraș, erau aproape douăzeci de minute de mers cu trenul. Lucra în trei schimburi dar ea îl aștepta întotdeauna când venea de la serviciu pentru ca niciodată nu venea cu mâna goală, îi aducea dulciuri și uneori iarna, niște gutui de la un coleg , erau preferatele ei, parfumate, ușor degerate și moi. Alergă deci fericită să-și întâmpine tatăl, avea in mână ghiozdănelul cu Abecedarul, aritmetica, caietele, creionul și guma puse într-un penar micuț de lemn:
– Am fost la școală, uite ce am primit!
Tatăl se uită atent, scoase cu grijă cărțile, caietele și penarul, apoi puse ghiozdanul jos și îl călcă în picioare nervos, fără să spună un cuvânt. Fetița rămase nemișcată, nici nu mai clipea, tata nu o certase niciodată, de lovit nici nu încăpea vorbă, nu o lovise niciodată și nici de atunci încolo nu a facut-o, o iubea tare mult.
Mama veni și ea apropiindu-se încetișor, se așeză în spatele ei și îi puse mâinile pe umeri, amândouă așteptau fară să întrebe nimic.
– Am o singură fată, niciodată nu va merge la școală cu un ghiozdan de carton, pentru ea muncesc! Mama oftă cu ochii la cartonul făcut praf, îl ridică de jos și plecă spre grădină. Tatăl luă copila de mânuța și plecară la magazin unde ceru vânzătoarei cu un glas hotărât:
– Vreau un ghiozdan de piele, fata mea a început astăzi școala!
Fericirea umpluse sufletul fetiței, l-a iubit întotdeauna pe tata cu o iubire aparte. Mama zicea de multe ori că îl iubește mai mult decât o iubea pe ea, dar era mulțumită de asta, de multe ori când își dorea ceva, o punea pe ea să ceară tatălui:
– Tătelule, a adus la magazin un material pentru rochie, frumos tare, aș vrea să am și eu cu mama rochii la fel!
Tata râdea privindu-și fericit fetele și când lua leafa le aducea materialul.
Toată noaptea nu a dormit fetița de nerăbdare să meargă din nou la școală. Învățătoarea o așeză în prima bancă:
– Albu Veronel, treci lângă ea, tu ai un nume prea lung. Iar ție o să-ți spun Mara, îți place? o întrebă învățătoarea cu blândețe în glas pe fetiță.
Au început lecțiile, mai întâi cu bastonașe, liniuțe, oușoare. Era foarte încântată de scoală.
În fiecare zi cum ajungea acasă, Mara se dezbrăca și își așeza cu grijă sorțulețul pe spătarul unui scaun să nu se șifoneze, mânca repede și se apuca să își facă lecțiile. Se așeza la o masuță mică și începea să înșire semnele din abecedar. Așa de tare strângea creionul, că o dureau degetele și se plictisea repede. Pe sub scaun, Cenușa, pisica ei, i se tot freca de picioare dornică de mângâieri. Atât aștepta și fetița, lăsa creionul și se ocupa de pisică. Aceasta trebuia să asculte tot ce se întâmplase la școală, cum încerca să adoarmă era trezită și trasă de codiță. Până nu încerca să o zgârie, nu scăpa din mâinile ei. Seara, când venea tata de la serviciu, începeau adevărate manevre de razboi:
– Uite cât mi-a dat astăzi de scris, nu mai pot, mi s-a umflat mâna și mă doare tare! Tătelule, nu mai îmi scrii și mie un picuț? Vezi, eu știu să le fac, uite ce bine le-am facut pe astea!
Tata se uita la mâna micuță, la ochișorii negri care clipeau des, la gurița cu colțurile coborâte a supărare și nu rezista:
– Stai de pază, cum se apropie maică-ta vii repede, iei creionul și te apuci să scrii tu.
– Da, da, dar să scrii frumos, uite așa cum am scris eu până aici, se lumina deodată fetița.
Nu mai avea răbdare să ajungă la lecțiile cu litere și cifre și se ruga în fiecare seară de mama să o învețe ea. După ce termina treaba, aceasta se așeza cu ea la masă și începeau să scrie literele așa cum erau lecțiile în abecedar. Când la școală învățătoarea le-a predat prima lecție, ea știa deja tot alfabetul. Avea o cutie plină cu bucățele mici de carton pe care era scris alfabetul și o tabliță pe care le așeza formând cuvinte, Alfabetar. Cutiuța aceasta era cel mai de preț lucru al ei, o lua și, așezată în pat lângă Lili, păpușa ei de cârpă, o învăța și pe ea literele.
La sfârșitul clasei întâi, citea deja singură povești. Cu aritmetica se descurca mai greu, cifrele i se păreau reci și nu îi spuneau nimic, dar se străduia să țină pasul cu ceilalți copii. Bineînteles că a luat premiul întâi cu coroniță. Aceasta a fost făcută de nașul ei din trandafiri roșii de plastic, printre care ieșeau vârfuri mici de brad verde crud. A fost tare mândră când a urcat pe scena de lemn cu o cortină din catifea albastră și ciucuri mari aurii. A spus o poezie, ”Mama” de George Coșbuc, iar din sală o aplauda fericit tata. Mama nu era în sală. Nu a știut niciodată de ce mama nu venea nici la ședintele cu părinții, nici la serbările școlare.
Apoi i se parea firesc ca tata să fie alături de ea în momentele importante. Acasă, mama o îmbrăca, îi facea codițele, o conducea până la poartă, o săruta pe frunte și ea pleca cu tata. A primit ca premiu trei cărți: ”Moartea căprioarei” de Nicolae Labiș, ”Cuore” de Edmondo de Amicis și ”Fram, ursul polar” de Cezar Petrescu. În fața Marei se afla prima ei Vacanță Mare; aventura abia acum începea!
Marei, zilele de vară i se păreau scurte. Când era jocul în toi, se trezea cu mama că o cheamă acasă. Întotdeauna se ruga să mai rămână:
– Uite, mamă, nu e chiar noapte, noapte, un picuț mai lasă-mă, te rog, toți copii sunt aici!
– Bine, dar să nu mai vin după tine, că mâine nu te mai las!
Doar la amiază stătea în curte, era prea cald și nici ceilalți copiii nu ieșeau. Lângă căsuța văruită în alb, sub bradul înalt, a trăit Mara unele dintre cele mai frumoase momente ale vieții ei de copil fără griji. Își așeza la umbra bradului un preș țesut de bunica din resturi de țesături, se rezema de trunchiul mirosind a rășină și își începea călătoria printre literele așezate frumos în paginile cărților. Îi placea călătoria printre dealurile și văile paginilor, citea sorbind cu nesaț literele negre înșirate pe coala de hârtie, uneori îngălbenită de vreme. Între coperțile frumos ilustrate se deschidea un univers din care își imagina că face și ea parte. Căldura verii o cuprindea în brațele ei, mirosul de iarbă crudă și ciripitul păsărelelor o legănau și privind printre crengi își închipuia că din vârful bradului începe
Își imagina că îi cresc aripi de mătase care o poartă ușor până sus. Odată ajunsă acolo, curioasă, puse încet piciorușul desculț și făcu câțiva pași. Prinse curaj și înaintă. În timp ce mergea, se ruga să nu fie acasă, se temea de el. La un moment dat, un norișor alb și pufos se apropie de ea și o invită să se așeze pe el. Fetița sări imediat, voia să vadă cât este de moale. Se așeză pe burtă și se aplecă să vadă ce este dincolo de norișor. Ceea ce văzu îi tăie respirația și o umplu de încântare. Prin aer pluteau o mulțime de norișori ca al ei și fiecare purta pe cineva. Pe cel mai apropiat de afla alături de , lângă ei se afla Hansel cu surioara lui Gretel. Se întoarse și privi în spate. Cei trei purceluși Tom Degețel se juca cu Mica Sirenă. Cel mai mare norișor era ocupat de Albă cazapada și cei șapte pitici, Scufița Roșie îi facea semn cu mâna, se gândi să meargă, poate vor fi prietene, dar își aminti de lupul cel rău și își întoarse privirea în altă parte. Era atât de fericită încât uită de Vrejul cel de fasole al lui Jack și se gândi că o să rămână aici, era o lume atât de frumoasă! Simți ceva umed la ureche, apoi ceva moale ce o gâdila. Puse instinctiv mâna și simți o blănița pufoasă binecunoscută. Genele clipiră și ochișorii se deschiseră alungând toată lumea ascunsă sub pleoape. Era Cenușa, care o înțepa ușor cu gheruțele în lobul urechii. Era așa de fericită că văzuse toate acestea încât nu se supără pe pisicuță, ci îi povesti ceea ce văzuse in visul ei. Ba chiar mai adaugă câte ceva ce nu văzuse, dar știa ca făcea parte din poveste. Plictisită, mâța o zgârie și o luă la sănătoasa. Mara se ridică atunci privind în jur, dornică să găsească un alt ascultător mai docil decât pisica. Mama îi tăie însă elanul:
– Du-te repede la bunica și adu-mi trei ouă, nu știu ce au găinile noastre că nu mai ouă de ceva vreme!
Să vii repede, nu căsca gura pe undeva, am nevoie acum de ele.
Fetița o zbughi imediat, bucuroasă că mama nu o întrebase nimic. Ea știa de ce ”nu mai ouă găinile”…
*
Când se născuse Mara, părinții ei proaspăt căsătoriți, locuiau cu părinții tatălui, mamaia Voica și tataie Dumitru. Amândoi o iubeau nespus de mult și o răsfățau, așa cum fac toți bunicii buni cu nepoții lor. Avea și alți verișori, dar nu locuiau împreună cu ea. Cel mai apropiat era Ștefan, cu câteva luni mai mare și cu care era și colegă de școală. Crescuse împreună cu bunicii până la patru ani, când se mutaseră în căsuța lor. Îi despărțea numai o casă așezată în curbă astfel încât gradinile lor corespondau, Mara trecând ușor de la ea la bunici. Avea mulți prieteni în vecini, Geta și Veronica erau de vâsta ei, Doinița cu doi ani mai mare si un băiețel Adi cu doi ani mai mic. Acesta se ținea după ei ca un cățeluș și îl acceptau pentru că era foarte draguț și nazdrăvan. Formau o ceată pe cinste și erau nedespărțiți, uniți și veseli, erau adesea invidiați de ceilalți copii din jur. Doinița, fiind cea mai mare, era într-un fel șefa. Fiică de intelectuali, tata profesor și directorul școlii, mama învățătoare, se juca mai mult în curtea casei. Avea o bucătărie mare și îi așeza pe toți în jurul mesei, servindu-i cu prăjituri facute de o femeie ce o ajuta pe mama ei, Doamna, la treburile gospodărești. De la ea învățase și Doinița să facă spumă din albuș de ou. Separa albușul de gălbenuș, îl punea într-un castron înalt, adăuga un praf de sare, o linguriță de zahăr și cu un tel micuț începea să îl bată energic. Adăuga treptat zahărul până ce spuma devenea consistentă și puteai să întorci castronul făra să curgă. Adăuga la sfârșit o linguriță de cacao, o punea în pahare mari și adăuga fructe de sezon sau o mâncau pur și simplu așa. Fiecare copil venea cu oul lui, plus bănuți să cumpere zahăr și cacao. Cea mai bună era spuma de frăguțe și de zmeură, puneau castronul cu fundul într-un lighean cu apă rece din fântână și apoi mâncau. Dacă ar fi fost numai asta sursa dispariției ouălor n-ar fi fost o problemă. Dar la magazine, Nea Aurică dădea și Eugenia pe ouă și ciocolata cu rom. Cum să reziști? Și nici aici nu se termina problema. În fiecare duminică, pe la ora prânzului, se auzea un glas puternic strigând pe drum:
– Îngețată specială făcută cu ou de cioară, înghețată aromată făcută cu ciucalată!
Erau țiganii dintr-un sat apropiat, care se ocupau cu vânzarea de înghețată în toiul verii. Veneau cu o căruță micuță, trasă de un singur cal, în care aveau un cazan strălucitor cu capac. Acesta era bagat într-un vas mai mare cu gheață, înfășurat în blană de oaie care să protejeze gheața de căldură. Mara îl aștepta întotdeauna pe Calomfir, el era cel mai generos. Toți dădeau ”patru înghețate la leu”, el era singurul care vindea ”trei la leu și una degeaba”. Cum poți să refuzi oferta asta? Pentru prima serie, Mara avea întotdeauna un leu de hârtie. Negustorul mergea până la capătul satului și se întorcea pe același drum. Pentru seria asta trebuia neapărat trei ouă, nu mai primea bani pentru că, spunea bunica ”va face cu singuranță gâlci”. Tot bunica spunea ca înghețata musai că e facută cu lapte din țâța țigăncii, care tot timpul avea un copil mic cu ea. Dar Marei nu-I păsa de asta, înghețata era așa de bună, încât nu conta din ce lapte e făcută. Și când o să fie ea mare, cu banii ei, va cumpăra o dată toată înghețata din cazanul lui Calomfir! În toată încurcătura asta, vinovate erau găinile. Nu numai că făceau un singur ou pe zi fiecare, dar îi spusese mama că sunt zile când nu fac ou deloc. Și atunci de ce se tot miră mama unde sunt ouăle? Citind gândurile fetiței, o găină mare, neagră și cu moț alb, hotărî să se razbune.
*
Cine și-a petrecut copilăria la țară înțelege și mai bine ceea ce trăia Mara. Dimineața se trezea, ieșea din cameră și se așeza pe prag. Imediat, lângă ea, dornică de mângâieri, venea Cenușa. Era luată în primire și smotocită până când o lua la sănătoasa. Ursei, cățelul, se bucura, agitându-și în aer coada. Sărmanul, era mai tot timpul legat și, desigur, o invidia pe mâța ce se plimba în voie. Primea și el o bucățică de pâine și, fericit, intra cu ea în coteț. Copila se spăla pe față cu apă rece și limpede din fântână, apoi mânca repede ceva pregătit de mama. Se gândea apoi cu ce să se încalțe, pentru că asta era important. Avea teniși albaștri și opincuțe albe, cu un elastic de jur împrejur, ca să le țină strânse pe picioare. Erau dintr-o pânză moale, cauciucată, foarte bune pentru alergat. Dar nu putea merge cu ele decât în anumite locuri, nicidecum în grădină, unde erau mărăcini sau cioburi care intrau ușor prin materialul moale. Avea nevoie cam de trei perechi de teniși într-o vară, piciorușele ei erau într-o continuă alergare și ei se rupeau repede. O întreba apoi pe mama:
– Trebuie să mă duc undeva?
”Undeva” însemna la magazin, care era la câteva minute distanță de mers, sau la bunica, care locuia și mai aproape.
– Încă nu știu. Iar ai de gând să pleci? Mai stai și tu acasă, zicea mama.
Știa, desigur, raspunsul fetiței, de fiecare dată îi raspundea la fel:
– Aș sta, dar cu cine să mă joc, mamă? Eu nu am nici frate, nici surioară. Veronica îl are pe Valentin, Doinița o are pe Luminița, Adi îl are pe Liviu și Geta o are pe Nuța! Doar eu nu am pe nimeni.
În replica fetiței erau, de fapt, vorbele tatei. Mama ofta și pleca la treburi. Frații prietenilor ei formau o altă tabără, erau cam cu patru ani mai mari ca ei și aveau alte preocupări. Mama plecă la treburile ei în grădină. Cât era încă răcoare, uda zarzavaturile, săpa buruienile din ele, avea destulă treabă.
Ziua aceasta despre care vă povestesc acum nu o va uita Mara niciodată. Merse întâi la coșuletul unde trebuia să fie ouă. Gol, goluț! Rămăseseră doar opt găini care ouau, restul de patru erau cloști. Deși puii erau măricei, ele tot cu ei umblau. Unii spun că găinile sunt proaste, au capul mic și nu creier destul de mare ca să gândească. Ei bine, găinile astea gândeau, de ce să nu stea cu puii lor și să mănânce mălai împreună cu ei? Odată desclocite, nu mai primeau decât grăunțe. Cele opt outoare nu făceau ou în fiecare zi, așa e regula la ele. Și, desigur, nu ați uitat câtă nevoie era de ouă. Cuibarul era deasupra cotețului unde creștea porcul și găinile intrau printr-o ușiță mică. Sus erau diverse ligheane cu paie în ele și de regulă o piatră mare, albă, care să semene cu un ou. Așa vor ști ele că mai trebuie să facă încă unul. Ca să ajungi la ușiță trebuia să urci o scăriță mică din lemne subțiri, cam șubredă. Mara era o fetiță dolofănică, scărița asta nu o mai ținea. Trebuia să o dea la o parte, să aducă scara cu care urcau în podul casei. Era ceva de treabă, trebuia să se miște repede, căci mama se putea întoarce oricând. Se urcă repede pe trepte, tenișii erau grozavi pentru urcat. Se uită in cuibarul de lăngă ușă, nimic. În celălalt, nimic. Pe al treilea statea așezată o găină neagră cu moț alb. La vederea ei, se înfoie și incepu să scoată sunete. Se priviră preț de o clipă și apoi fetița inaintă fără teamă. Apucă găina de penele de pe spate și căută sub ea să gasescă oul. Atunci se petrecu atacul. Speriată, găina se repezi la fată, ciugulind-o de mâini și, vrând să iasă amândouă în același timp, își incurcă ghearele în părul ei. Ușa era prea mică pentru amândouă. Ursei începu să latre nebunește și să tragă nervos de lanț, copila striga ca din gură de șarpe. Mama veni într-o fugă, cu sufletul la gură, și eliberă victimelele. Mara se așeză jos, plângând speriată de ceea ce pățise, dar mai mult de reacția mamei, care descoperise totul.
– Ai pățit ceva? o întrebă mama îngrijorată, căutându-i eventuale urme de zgârieturi. N-ai nimic, doar păr mai puțin. Ce căutai acolo?
Mama era atât de frumoasă și de bună și o iubea tare mult. Privi cu drag spre fetiță și începu să râdă cu hohote. Mara ridică mirată ochișorii negri plini de lacrimi amestecate cu teamă și se aruncă în brațele ei plângând și mai tare.
Brațele fermecate ale mamei care o mâgâiau ușor risipiră îndată toată îngrijorarea fetiței. Mai târziu, când se făcuse mare și mama nu mai era lângă ea, nu trebuia decât să închidă ochii și să-și amintească îmbrățișarea aceasta. Prindea atunci curaj și putere să treacă de greutăți. Cât despre găini, ce să vă spun? Deși au trecut mulți ani de atunci, foarte mulți ani, Marei îi este încă teamă de găini. Asta e! Toți aveam teamă de șoareci, de păienjeni, de șerpi, lupi sau crocodili…
(va urma)
autor :Virginia Pârvu
15.08.2015
fotografia: internet