Dacă aș fi ales titlul în limba română, termenul pat-ologie nu ar fi fost cel mai fericit și potrivit, aș fi trimis mesaje prea ușor de luat peste picior, iar ideea era de a vorbi foarte serios despre o posibilă știință a patului. Mi-aș dori să mă pot dedica studiului antropologic al patului. În limba română sau în limba engleză, sau oricare altă limbă aș alege: camología, llitologia, etc. tot despre bedologie vorbim, adică despre stabilirea locului pe care îl ocupă patul în lumea noastră interioară și exterioară.
Dedic acest studiu tuturor femeilor care au avut, au, sau vor avea vârsta mea, cărora le doresc să nu uite de corpurile lor, tot așa cum nu trebuie să își uite ființa, ne-ființa, re-ființa sau resposabilitățile. Pentru că, în niciun alt spațiu domestic, sau microsocial, corpul feminin nu este mai liber și în același timp mai lipsit de libertate, decât în pat.
Transformat fie în spațiu al răcelii conjugale, fie pur și simplu anulat prin abandonul patului de către unul dintre parteneri, care își caută odihna în alte paturi, odihna și înțelegerea, înțelegerea și fericirea, fericirea și împlinirea, împlinirea și încrederea, patul este termometrul unei relații, acolo se poate diagnostica exact evoluția unei iubiri/relații/familii. De multe ori, apariția copiilor înlocuiește prezența jumătății noastre, iar patul se transformă într-un loc al absenței iubirii conjugale, al iubirii fizice uitate și uneori nedorite, spațiul cuplului se sparge în fărâme aruncate sub pat. Dar patul poate fi direct tortură, un spațiu al ororilor, al calvarului sexual domestic.
Paradis sau infern, patul atestă sănătatea fizică și spirituală a cuplului nostru. Dacă este paradis suntem noi cele care putem conserva această stare de grație. Dacă este infern suntem singurele răspunzătoare pentru anularea libertății, renunțarea la putere și la încrederea în corpul și sexualitatea noastră. Nu cred că avem noi, specia umană, o putere mai concretă decât cea demonstrabilă în pat.
Manifest pentru un pat liber
Patul pe care îl avem acum l-am ales amândoi, odată cu casa. Căutam disperați o casă în care să ne mutăm, una suficient de mare ca să încăpem cu tot ce adunasem de-a lungul vremii, acareturi – mai mult el – și animăluri – mai mult eu -, eram la vânătoare de case de închiriat de mai bine de 2 luni, eram sătui de văzut case vesele pe dinafară și triste pe dinăuntru sau invers, intram prin case și tot ascultam povești ba despre dulapul acesta primit ca zestre de bunica, ba despre patul în care a murit tata, sau camera asta o vom încuia, pentru că acestea sunt toate lucruri rămase de la bunici și nu avem unde să le depozităm, oamenii își închiriază casele cu păreri de rău și cu toate amintirilie lăsate înăuntru. Nu e ușor să supraviețuiești strivit între zeci de bolțari cu povești, cu personaje, cu familii, cu legături bolnăvicioase între membrii unei familii, care apasă aerul în pereți, toate aceste cărămizi de memorii familiale, de veniri și de plecări plutesc în aerul caselor oamenilor. Și rămân acolo chair după plecare acestora. Albume de fotografii, tablouri, momente care pentru tine rămân niște străine semne de întrebare. Dar prezente. Două luni în care nu reușiserăm să ne apropiem de nicio casă.
De aceea, când am ajuns în fața acestei case, mie nu mi-a plăcut și nu mi-a atras atenția prin nimic, mi s-a părut doar nefiresc de înaltă și măroaie, o namilă de casă subțirică dar pân la cer. Avea însă niște mușcate frumoase la geamul de la bucătărie și asta mi-o plăcut strașnic! Mi-o plăcut și proprietarii, care ne așteptau în fața casei, zâmbitori și liniștitori, cumva îmi plăcea ideea de a locui în casa lor, oameni faini, mai mare dragul să stai de vorbă cu ei. După ce am intrat însă în casă m-am fascinat eu singură de cât de minunat de politically correct era casa asta. Un design neutru, foarte ușor de colorat după gustul meu, aerisită și cu multe cotloane pentru cărți, senină și luminoasă, soare nebun care invada spațiul din toate părțile, terase pe peste tot, piscină și două intrări cu scări monumentale. Pacatili meli, ce conac! Tot parterul era cât o sală de lectură, mai bine de juma de casă. O mică bucătărie într-un colț. Cu terasă, numai bună pentru ghivecele mele cu leuștean, mărar, ardei iuți și salvie. Promițător.
Și am urcat la etajul cu dormitoare. Apoi, cum să vă explic eu boieri dumneavostră, ce mi-au văzut ochii când s-a deschis ușa dormitorului principal și ce or fi văzut ei pe fața mea, atunci când mi s-a așternut o cameră infinită, văruită în culori mult prea închise pentru gustul meu, dar cu o namilă de pat, care ocupa practic totul, și în care ar fi încăput lesne Moromete cu toată familia lui, să nu mai doarmă pe prispă. Dormitorul nu se termina la ușă, continua pe o terasă, pe care aș fi putut planta levănțică. Dar toate acestea erau biete detalii și înflorituri ale patului, mai mare decât Divanul Domnesc al Moldovei. Cu tabloul lui Klimt (how else?) tronând deasupra pătălăului și cu lădița de zestre de la picioare.
Abia când a fost vorba de cumpărat așternuturi pentru monstrul de pat am văzut că o fost nevoie de măsuri speciale, încât până la urmă mi-am cumpărat eu o mașină de cusut numai ca să trag cusături infinite și tivuri fără sfârșit celor 2,20 x 2,20 m de pat. Dar pentru foarte puțin timp. Sunt și acum, la mai bine de 4 ani de la marea mutare, sedusă de dormitorul nostru.
Să nu credeți că fiind atât de mare e și foarte comod. Dimpotrivă. Veșnic e nevoie de câte o pernă în plus, sau dimpotrivă, nu mai încăpem de prea multele perne, nu mai vorbesc despre călcatul hectarelor de pânzeturi cu care trebuie acoperit. Nici salteaua nu e din cele care te primesc înlăuntrul lor, îmbrățișându-te așa cum îmbrățișează valul plaja. Cu toate acestea, patul nostru ca un ring de box, rămâne locul acela pe care mi-l aduc în minte când am o zi complicată, când știu că vor trece toate și mă voi întoarce în patul meu, în liniștea mea; în plină nemulțumire, sau stare de enervare, sau de nesiguranță, mă gândesc la patul ăsta ca un beduin în plin deșert visând la oaza sa de umbră și apă rece. Patul acesta este atât de mare încât uneori pur și simplu nu îmi găsesc omul. Întind mâna și nu dau de el, îl aud respirând și mă iau după aerul pe care îl respiră și îl găsesc. Mă lipesc de el și îmi continui nestingherită și nepreocupată somnul.
În pat nu trebuie să ai alte treburi, decât treburile patului. Nu trebuie să faci în pat ceea ce se poate face în afara lui. Nu stai în pat ca să privești pe geam, sau ca să îți continui munca de la birou, așa cum nici la biserică nu mergi ca să răspunzi la mailuri. Din patul nostru îmi place că nu se vede decât un colț mic din terasă, și în colțul ăla pun câte un ghiveci în care înflorește o floare. În patul meu și eu înfloresc în fiecare dimineață.
La urma urmei, în pat trebuie să fii ocupat cu omul cu care îl împarți. Cu care împarți cei 4,4o m2 de spațiu, sau cei 1, 75, după caz, așa cum avea patul Mămaiei, pentru că, până la urmă, despre asta vă voi vorbi astăzi: despre înăuntru patului, despre arhitectura relației oamenilor care ocupă un pat, despre cum dorm, cum se percep la nivelul pielii, cum se atrag, sau cum se resping, cum se sperie, sau cum se bucură atunci când se regăsesc în pat.
Dacă Borges vedea Paradisul ca pe o bibliotecă infinită, eu, să mă iertați pentru imaginația limitată, văd Paradisul ca pe un pat… interactiv, în care să poți dansa atunci când faci dragoste, să atingi, să explorezi centimetru cu centimetru, să regăsești alunița aia ca pe o victorie împotriva nedescoperitului, să reconfigurezi traseul înspre el, să fii gipiesul acestui trup pe care să îl simți complementar, sau să fugi atunci când lumea ți se pare prea mare, sau prea moale și ți se scurge printre degete, să te poți ascunde ca să te regăsești din nou, să citești și să alergi prin viețile altora, la nevoie să fii magnet și să atragi, să fii agil și să te retragi, să te lipești cu toată pielea de pielea bărbatului cu care împarți perna, nu vă gândiți la prostii, că nu despre actul sexual în sine vorbesc, sau vorbesc și despre momentul acela dacă vreți, dar, oricât de intens și de cosmic ar fi, tot nu poate trece de mai bine de 60 de minute pe noapte, ori nopțile sunt lungi și într-un pat nu ar trebui să te plictisești niciodată, într-un pat nu ar trebui să îți fie frică niciodată, de aceea nu la împreunările firești dintre oameni mă refer, ci la îmbrățișările îți adorm tulburările și angoasele și care asigură lumii revenirea la matcă. O astfel de îmbrățișare reface osia planetei, asigură răsăritul de mâine și trezește sămânța adormită la viață.
Nu! nici de data asta nu avem o singură pernă pentru că lui îi place o îngrămădeală mare de perne sub cap, în timp ce mie îmi place ca perna să aibă exact grosimea distanței de la umăr la cap, nici mai mult nici mai puțin, așa că metafora cu perna bunicii suferă schimbări fundamentale și nu mai are nimic de-a face cu împărțitul viselor. De data asta împărțim direct pielea, dragă Mămaie dragă! s-au schimbat generațiile!, oamenii sunt mai îndrăzneți decât pe vremea matale, vorbesc ceva mai deschis despre corpurile lor și emoțiile lor, sper să înțelegi că pe mine m-o învățat omu ăsta al meu, între multe alte trăsnăi și năzdrăvănii, exact dormitu în pielea goală m-o învățat, și în general iertarea corpului m-o învățat, să mi-l iubesc așa cum este el, corp de femeie de 48 de ani și să îi mulțumesc că e sănătos și funcțional, că m-o servit cu îndârjire de fiecare dată când am avut nevoie de efort suplimentar, nu m-o lăsat baltă niciodată, și ca să ne preamărim corpurile în casa noastră o interzis pijamalele, Mămaie, îți dai seama, le-o interzis din prima, mi-o spus în a doua noastră noapte că el ar da o lege care să interzică fabricarea și comercializarea acestor porcării care îndepărtează pe bărbat de femeia lui, mie atunci când mi-o spus prima dată, mi s-o părut că prea era cusută cu ață albă povestea asta, mi-am zis că ăsta vrea să mă cucerească cu revoluția lui pijămălească din pat, dar mi-am dat ulterior seama cât de imporrtant este să ne simțim pielea și corpurile.
Mi-am dat seama cât de mult comunică în timpul somnului corpurile noastre între ele. Noi dormim, iar trupurile noastre își șoptesc toată noaptea cuvinte, pentru că, peste zi, le-o fost dor unul de celălalt. De la început mi-o plăcut atungerea pielii lui, de parcă ar fi fost tot pielea mea, dar pe un corp care era al lui, în loc să fie al meu, o piele pe care părea că o știu de la bun început, când mă lipeam de el parcă intram într-o armură care mi se potrivea perfect, așa că, Mămaie dragă, de 4 ani dormimi despuiați așa cum mama ne-o făcut. Adică, fie iarnă, fie vară, zvârlim cât colo bulendrele de peste zi și ne lipim corpurile unul de altul, și dragă Mămaie, nici nu știu cum să îți spun ca să nu îți par nerușinată, dar când îi simt pielea pe pielea mea, știi? el are o altă temperatură, un picușor mai mare decât a mea și mi se înfioară tot spatele de la căldura aia și de la puful care îi învelește corpul și în afară de asta el copie poziția corpului meu, care știi matale că nu s-a schimbat deloc, în aceeași poziție dorm și acum, pe stânga și cu mâinile împreunate și cu corpul adunat ca în burta mamei, că nu îmi place să spun poziție fetală pentru că niciodată nu mi-a plăcut cuvântul făt exact așa cum nu mi-a plăcut nici verbul a făta, ei bine bărbatul ăsta născut la Sevilla de unde știe el, Mămaie, să mă cuprindă exact cum mă cuprindeai matale, când eram mică și îmi făceai culcuș cu corpul matale și eu intram acolo, în coșulețul ăla, și acolo era cel mai sigur loc de pe pământ și eu tot așa mi-am crescut copiii, ținându-i în coșuleț, acum sunt înaltă și ajung cu tălpile la tălpile lui și, Mămaie sfântă, tălpile lui sunt pentru mine unicul punct de sprijin din univers, exact în mijlocul patului enorm el ține tălpile încordate și eu știu că de acolo nu o să cad niciodată, o să mă opresc în tălpile lui, mă voi rezema în ele așa cum făceam cu palmele matale, îmi prindeai mâinile în palmele matale când mă cuprindeai și închideai coșulețul, dacă ai ști cât de bine îmi amintesc palmele tale și mâinile, la fel de bine cum îmi amintesc gustul plăcintelor, al cozonacilor și al dulcețurile de gutui pe care le făceai cu mâinile tale de aur și îmi amintesc și cum tăiai de mărunt verdețurile pentru borș, în fine, dar acum nu despre asta vorbim, ci despre patul ăsta al nostru, foarte mare, care are un singur punct de sprijin, despre care nici nu cred că am nevoie, dar ce bine este să știu că există acolo și că, noapte de noapte, îi regăsesc tălpile calde în care se termină corpul lui cald, cu pielea și mirosul lui care îmi intră în corp și îmi adoarme nopțile, și apoi, când îmi este dor să îl respir mă întorc de pe partea mea stângă și îl invadez și îl cuprind și îmi adâncesc nasul în pieptul lui și par că respir prin el și adorm în fiecare noapte cu sentimentul că lumea asta nu e cu totul nebună, că are o logică și o noimă a ei, pe care numai punctul acela din patul nostru le poate asigura, așa ca în copilărie, ca în poala matale, acolo unde nicio zgârietură nu mai durea și nicio frică nu mi se mai cuibărea în suflet.
Dragă Mămaie, în patul ăsta mare nu îmi mai este frică de nimic, nu că aș fi eu vreo fricoasă în general, dar toate spaimele mele, toate dubiile, toate rânduielile lumii ăsteia strâmbe, tot ce mă răscolește și mă stingherește, se resetează și se întorc toate într-un punct zero. În fiecare dimineață, istoria reîncepe exact în punctul acela în care tălpile mele se proptesc în tălpile lui.
Am găsit în dicționar un verb care mi-a topit sufletul, un verb pe care nu îl știam: a înloca, a-și afla locul. Eu în patul ăsta m-am înlocat, Mămaie, exact așa cum m-am înlocat în patul matale când m-am născut. Și asta, Mămaie, este cea mai frumoasă formă de iubire din lume, mai frumoasă decât poezia însăși. Iubirea fără pijamale, în patul care mi-a devenit loc.