Savoarea de cafea din Guatemala in inima Valenciei

cafea valencia

Cafeneaua Mayan, savoare din Guatemala în inima Valenciei

Dacă am despica gustul unei mâncări sau băuturi ca pe un fir în patru, am realiza că, la o-nghițitură, străbatem teritorii sau chiar mai multe țări. Fiecare ingredient cu particularitățile lui poartă o fărâmă din spiritul locului de obârșie. Există însă o băutură a cărei origine, deși e cunoscută ca îndepărtată și exotică, ne întoarce la noi. Aroma cafelei, mai ales a celei de dimineață, nu ne poartă cu gândul Kenya, Brazilia sau Indonezia, ci ne trezește toată energia dinăuntru și ne aduce în prezent.

Cafeaua unei dimineți

maria mazilu
Maria Mazilu / Valencia

O dimineață de pe la jumătatea lui martie, plecasem la vânătoare de fallas-uri prin Valencia. Eram lângă Torres de Quart, Turnurile Quart, și deși băusem o cafea înainte de plecare, aveam toate semnele că nu era suficientă.

”Mayan Coffees” sau cafeneaua Mayan. E scris în dreptunghiul alb desenat pe peretele gălbui, sub o cană mare, cu conturul verde. Sub ea, tot cu verde: ”Cultivăm. Prăjim. Servim”. De-a lungul peretelui, spre intrare, niște table suspendate, una în spatele celeilalte, se mișcă ușor în vânt. Prima îmi atrage atenția: ”Cafea de la ferma noastră”.

Odată ce le-ai trecut pragul, unele localuri îți trezesc o altă senzație decât cea la care te așteptai văzându-le de-afară. La ”Mayan”, prevestirea galbenului din exterior, de atmosferă caldă, simplă și plăcută se continuă firesc și în interior, ca și când o pensulă uriașă a pictat totul dintr-o mișcare.

Chiar în fața intrării, un bar mic, cu două scaune. Sunt ocupate de un cuplu. De partea cealaltă o mașină de prăjit cafea. Înaintez ușor nesigură, neștiind dacă să cer la bar sau să merg la masă, dar când dau cu ochii de aglomerația de pe jumătatea stângă a barului, mă opresc. O tavă cu croisante, un bol cu portocale și două suporturi de sticlă cu picior, de sub ale căror capace par a râde o prăjitură cu mere și una cu morcovi. De fapt, ce mai rămăsese din ele. Cea de morcovi era ceva mai mult de jumătate. Nuanțele de maro, consistența blatului, dar și a glazurii care nu era țeapănă, sunt pentru mine semnele unei prăjituri de casă. Doamna alături de care ajunsesem, văzându-mi privirea lungă, mă îndeamnă în engleză:
– E foarte bună, încearc-o!!
Întorc capul spre ea. Un chip blând și luminos, de o frumusețe elegantă îmi inspiră încredere, așa că decid să beau cafeaua cu o felie de prăjitură.
Aștept ca baristerul să se uite la mine. Nu vreau să îl deranjez, pare într-o lume a lui. El, mașina de cafea, ceștile, pe care le întoarce cu fața în sus, cana în care toarnă lapte și celelalte ustensile din jur. Sunt acolo, în acel local, dar totuși separați de restul spațiului prin ceva: de mișcările lui scurte și sigure care arată că știe exact ce face.
Cred că simțurile îi sunt adaptate mediului de lucru, că nici n-apuc să termin gândurile și întorcându-se spre mine, mă întreabă ce vreau.
– Un capucino și o prăjitură cu morcov.
– Imediat!

cafea inart1

Cafeneaua Mayan – un colț de Guatemala

Mă duc spre partea din spate a cafenelei, la o poliță-bar din dreptul ferestrei și mă cocoț pe scaun. Înălțimea scaunului îmi oferă avantajul de a studia în jur fără să par curioasă. Locația nu e mare, să aibă poate zece mese cu totul. Ce atrage și dă sentimentul de familiaritate, nu sunt atât dimensiunile, cât decorațiunile și desenele de pe pereți. Suportul de șervețele așezat într-o găină sau cocoș tricotat, maro cu galben, niște mingi mari și ovale, portocalii, prinse într-un cui, circuitul cafelei de când e floare până când ajunge-n cană desenat cu verde, cantitatea de cafea din fiecare tip al băuturii pictată în dreptul barului. În spatele a două fotografii alb-negru cu Turnurile Quart în anii ’60, un desen ce mă duce cu gândul la cultura Maya. Este reprezentat tot circuitul cafelei, dar prin simboluri și linii.
– Cafeaua și prăjitura! mă trezește vocea celui care îmi aduce comanda.
Poate că rândurile de față ar fi trebuit să înceapă din acest moment: când am sorbit cafeaua și am mestecat o bucată de prăjitură pentru că în ele am găsit ceva mai mult decât ingredientele obișnuite. Că n-a fost o părere aveam să aflu când m-am dus să plătesc. De fapt mi-am creat ocazia de afla câte ceva.

De la plantație la cafenea

– Gustoasă tarta asta de morcovi, e făcută în casă?
Cel care mă servise e la bar. Zâmbește ușor și îmi spune:
– E făcută de soția mea! și arată spre bucătărie. O cheamă pe Gladys, îi spun că mi-a plăcut.
– Mulțumesc! Îmi place să fac prăjituri, e o rețetă din familie! Și ce nu e al meu, spun asta! Uite, cum sunt croisantele! Pe ele le cumpăr! Prăjitura cu morcov una pe zi.
Îmi povestește puțin despre blat, care nu e nici sec, dar nici foarte însiropat și despre morcovii pe care îi folosește. Nu îi aud cuvintele, doar le înghit cu noduri.
– Și cafeneaua? întreb, intuind că ei nu sunt niște simpli angajați.
– Cafeneaua am deschis-o în urmă cu cinci ani. Când bunica mea a lăsat moștenire plantația de cafea, La Morenita (Guatemala), ne-am gândit să facem ceva mai mult! De trei generații familia noastră se ocupă de cafea! Am vrut să aducem oamenilor povestea cafelei, să știe tot procesul, de la arbore și până când ajunge în ceașcă…. Plantația noastră nu e mare, are o suprafață de 4000mp și se află la o altitudine de 1350m și ceea ce ajunge azi la ”Mayan” este rezultatul muncii oamenilor de acolo. Am format o cooperativă și în ea lucrează persoane de toate vârstele, îmi spune Gladys și face o pauză, probabil să vadă dacă am înțeles.


Românii au în casa TV românesc. Tu?
dolce telekomStai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /


Zâmbesc în semn de plăcere, dar nu văd esențialul. Continuă:
– Pe plantație lucrează și copii! În America de Sud e sărăcie …… De aceea avem bolul acela (n.a. și-mi arată cu mâna bolul imens de sticlă de pe bar în care sunt monede). Tot ce se strânge acolo merge la copii. Forța de muncă de pe plantațiile de cafea este mult subevaluată!! Companiile mari au cumpărat plantații și plătesc lucrătorii cu foarte puțin. Noi nu am vrut să o vindem pe a noastră și nici să profităm de pe urma celor care muncesc așa că am format cu ei o cooperativă, iar câștigurile le împărțim. De doi ani exportăm și în Orientul Mijlociu și pentru asta suntem foarte bucuroși, pentru că ferma noastră se susține din eforturile proprii, putem să îi plătim pe oameni astfel încât să fie mulțumiți! Iar toate fermele de cafea cu care colaborăm sunt ale particularilor, nu aparțin unor companii.

cafea inart3

O privesc și ascult pe Gladys cum vorbește și mă întreb oare ce iubește mai mult: cafeaua sau spiritul de comunitate? Deși, dacă stau bine să mă gândesc, cam greu să vorbești despre ele separat. Cafeaua are nevoie de colectivitate ca din arbore să ajungă licoare, iar pe de altă parte, orice comunitate când se reunește, o face în jurul unor căni cu cafea. În drumul ei cel lung, cafeaua unește invizibil existențe.
– Toată cafeaua de aici este de pe plantația noastră!! Noi o prăjim aici, noi o preparăm, nimeni nu intervine în procesul ăsta înafară de noi! Sunt importante solul în care crește arborele, aciditatea lui, temperatura la care crește și mai ales tot ce se întâmplă după ce e culeasă.
– Am văzut desenele astea, îi spun arătând la cele de pe pereți.
– Da, reprezintă circuitul cafelei. Aici este ca o poveste, are și text, e pe înțelesul oricui, iar aici, mai simplu și în stil guatemalez. Am vrut să atragem atenția celor care vin aici asupra procesului cafelei! Este unul lung și presupune multă muncă!! Uite, la orice masă ai sta, vezi unul dintre desene! îmi arată răsucindu-se ușor pe loc.

Familia de la cafenea

– E tare plăcut aici la voi, la cafeneaua Mayan e o atmosferă ca de familie!
– Păi suntem o familie! El e soțul meu, Oscar (n.a. cel care îmi adusese cafeaua și prăjitura), iar ea este mama mea, dar nu lucrează aici, adaugă râzând. Mi-o arată pe doamna de la bar, cea care îmi recomandase prăjitura.
Mă întorc către ea și îi spun râzând:
– M-ai păcălit!!
Își dă ușor capul pe spate amuzată:
– De ce, nu a fost bună?
Doamna și domnul sunt americani, le place să călătorească și câteva luni pe an le petrec în Valencia. Le plac orașul, clima, oamenii …..
– Dacă nu vă supărați, aș vrea să vă fac o poză tuturor. Asta doar dacă vreți și sunteți de acord să o pun în articol.
Aud un cor de ”Sigur!” Gladys și Oscar vin grăbiți și se așează alături de doamna și domnul. De partea cealaltă a barului, baristerul își vede de treabă fără să atragă atenția. Oscar îl strigă și îi face semn cu mâna să se alăture:
– Christian, vino! Vino și tu!! Doar ești parte din Familia Mayan!

cafea inart 2

Orice turist care ajunge în Valencia vizitează și Turnurile Quart, care sunt un obiectiv turistic. Odată ajunși aici, nu ratați cafeneaua Mayan, e chiar în spatele turnurilor! La prețuri decente o să aveți parte de o experiență cu savoare și zi de Guatemala!

COORDONATE: Strada Murillo 54, lângă Turnurile Quart, Torres de Quart, 46001, Valencia
Program: 09.00-20.00
Informații suplimentare: se poate servi mic dejun și ceai.
Recenzii Tripadvisor: https://www.tripadvisor.com/Restaurant_Review-g187529-d7591109-Reviews-Mayan_Coffees-Valencia_Province_of_Valencia_Valencian_Country.html

Bohemian Bed-ology (Patul – 2)

patul

oana ursache
Oana Ursache

Dacă aș fi ales titlul în limba română, termenul pat-ologie nu ar fi fost cel mai fericit și potrivit, aș fi trimis mesaje prea ușor de luat peste picior, iar ideea era de a vorbi foarte serios despre o posibilă știință a patului. Mi-aș dori să mă pot dedica studiului antropologic al patului. În limba română sau în limba engleză, sau oricare altă limbă aș alege: camología, llitologia, etc. tot despre bedologie vorbim, adică despre stabilirea locului pe care îl ocupă patul în lumea noastră interioară și exterioară.

Dedic acest studiu tuturor femeilor care au avut, au, sau vor avea vârsta mea, cărora le doresc să nu uite de corpurile lor, tot așa cum nu trebuie să își uite ființa, ne-ființa, re-ființa sau resposabilitățile. Pentru că, în niciun alt spațiu domestic, sau microsocial, corpul feminin nu este mai liber și în același timp mai lipsit de libertate, decât în pat.

Transformat fie în spațiu al răcelii conjugale, fie pur și simplu anulat prin abandonul patului de către unul dintre parteneri, care își caută odihna în alte paturi, odihna și înțelegerea, înțelegerea și fericirea, fericirea și împlinirea, împlinirea și încrederea, patul este termometrul unei relații, acolo se poate diagnostica exact evoluția unei iubiri/relații/familii. De multe ori, apariția copiilor înlocuiește prezența jumătății noastre, iar patul se transformă într-un loc al absenței iubirii conjugale, al iubirii fizice uitate și uneori nedorite, spațiul cuplului se sparge în fărâme aruncate sub pat. Dar patul poate fi direct tortură, un spațiu al ororilor, al calvarului sexual domestic.

Paradis sau infern, patul atestă sănătatea fizică și spirituală a cuplului nostru. Dacă este paradis suntem noi cele care putem conserva această stare de grație. Dacă este infern suntem singurele răspunzătoare pentru anularea libertății, renunțarea la putere și la încrederea în corpul și sexualitatea noastră. Nu cred că avem noi, specia umană, o putere mai concretă decât cea demonstrabilă în pat.

Manifest pentru un pat liber

Patul pe care îl avem acum l-am ales amândoi, odată cu casa. Căutam disperați o casă în care să ne mutăm, una suficient de mare ca să încăpem cu tot ce adunasem de-a lungul vremii, acareturi – mai mult el – și animăluri – mai mult eu -, eram la vânătoare de case de închiriat de mai bine de 2 luni, eram sătui de văzut case vesele pe dinafară și triste pe dinăuntru sau invers, intram prin case și tot ascultam povești ba despre dulapul acesta primit ca zestre de bunica, ba despre patul în care a murit tata, sau camera asta o vom încuia, pentru că acestea sunt toate lucruri rămase de la bunici și nu avem unde să le depozităm, oamenii își închiriază casele cu păreri de rău și cu toate amintirilie lăsate înăuntru. Nu e ușor să supraviețuiești strivit între zeci de bolțari cu povești, cu personaje, cu familii, cu legături bolnăvicioase între membrii unei familii, care apasă aerul în pereți, toate aceste cărămizi de memorii familiale, de veniri și de plecări plutesc în aerul caselor oamenilor. Și rămân acolo chair după plecare acestora. Albume de fotografii, tablouri, momente care pentru tine rămân niște străine semne de întrebare. Dar prezente. Două luni în care nu reușiserăm să ne apropiem de nicio casă.

De aceea, când am ajuns în fața acestei case, mie nu mi-a plăcut și nu mi-a atras atenția prin nimic, mi s-a părut doar nefiresc de înaltă și măroaie, o namilă de casă subțirică dar pân la cer. Avea însă niște mușcate frumoase la geamul de la bucătărie și asta mi-o plăcut strașnic! Mi-o plăcut și proprietarii, care ne așteptau în fața casei, zâmbitori și liniștitori, cumva îmi plăcea ideea de a locui în casa lor, oameni faini, mai mare dragul să stai de vorbă cu ei. După ce am intrat însă în casă m-am fascinat eu singură de cât de minunat de politically correct era casa asta. Un design neutru, foarte ușor de colorat după gustul meu, aerisită și cu multe cotloane pentru cărți, senină și luminoasă, soare nebun care invada spațiul din toate părțile, terase pe peste tot, piscină și două intrări cu scări monumentale. Pacatili meli, ce conac! Tot parterul era cât o sală de lectură, mai bine de juma de casă. O mică bucătărie într-un colț. Cu terasă, numai bună pentru ghivecele mele cu leuștean, mărar, ardei iuți și salvie. Promițător.

Și am urcat la etajul cu dormitoare. Apoi, cum să vă explic eu boieri dumneavostră, ce mi-au văzut ochii când s-a deschis ușa dormitorului principal și ce or fi văzut ei pe fața mea, atunci când mi s-a așternut o cameră infinită, văruită în culori mult prea închise pentru gustul meu, dar cu o namilă de pat, care ocupa practic totul, și în care ar fi încăput lesne Moromete cu toată familia lui, să nu mai doarmă pe prispă. Dormitorul nu se termina la ușă, continua pe o terasă, pe care aș fi putut planta levănțică. Dar toate acestea erau biete detalii și înflorituri ale patului, mai mare decât Divanul Domnesc al Moldovei. Cu tabloul lui Klimt (how else?) tronând deasupra pătălăului și cu lădița de zestre de la picioare.

patul

Abia când a fost vorba de cumpărat așternuturi pentru monstrul de pat am văzut că o fost nevoie de măsuri speciale, încât până la urmă mi-am cumpărat eu o mașină de cusut numai ca să trag cusături infinite și tivuri fără sfârșit celor 2,20 x 2,20 m de pat. Dar pentru foarte puțin timp. Sunt și acum, la mai bine de 4 ani de la marea mutare, sedusă de dormitorul nostru.

Să nu credeți că fiind atât de mare e și foarte comod. Dimpotrivă. Veșnic e nevoie de câte o pernă în plus, sau dimpotrivă, nu mai încăpem de prea multele perne, nu mai vorbesc despre călcatul hectarelor de pânzeturi cu care trebuie acoperit. Nici salteaua nu e din cele care te primesc înlăuntrul lor, îmbrățișându-te așa cum îmbrățișează valul plaja. Cu toate acestea, patul nostru ca un ring de box, rămâne locul acela pe care mi-l aduc în minte când am o zi complicată, când știu că vor trece toate și mă voi întoarce în patul meu, în liniștea mea; în plină nemulțumire, sau stare de enervare, sau de nesiguranță, mă gândesc la patul ăsta ca un beduin în plin deșert visând la oaza sa de umbră și apă rece. Patul acesta este atât de mare încât uneori pur și simplu nu îmi găsesc omul. Întind mâna și nu dau de el, îl aud respirând și mă iau după aerul pe care îl respiră și îl găsesc. Mă lipesc de el și îmi continui nestingherită și nepreocupată somnul.

În pat nu trebuie să ai alte treburi, decât treburile patului. Nu trebuie să faci în pat ceea ce se poate face în afara lui. Nu stai în pat ca să privești pe geam, sau ca să îți continui munca de la birou, așa cum nici la biserică nu mergi ca să răspunzi la mailuri. Din patul nostru îmi place că nu se vede decât un colț mic din terasă, și în colțul ăla pun câte un ghiveci în care înflorește o floare. În patul meu și eu înfloresc în fiecare dimineață.

La urma urmei, în pat trebuie să fii ocupat cu omul cu care îl împarți. Cu care împarți cei 4,4o m2 de spațiu, sau cei 1, 75, după caz, așa cum avea patul Mămaiei, pentru că, până la urmă, despre asta vă voi vorbi astăzi: despre înăuntru patului, despre arhitectura relației oamenilor care ocupă un pat, despre cum dorm, cum se percep la nivelul pielii, cum se atrag, sau cum se resping, cum se sperie, sau cum se bucură atunci când se regăsesc în pat.
Dacă Borges vedea Paradisul ca pe o bibliotecă infinită, eu, să mă iertați pentru imaginația limitată, văd Paradisul ca pe un pat… interactiv, în care să poți dansa atunci când faci dragoste, să atingi, să explorezi centimetru cu centimetru, să regăsești alunița aia ca pe o victorie împotriva nedescoperitului, să reconfigurezi traseul înspre el, să fii gipiesul acestui trup pe care să îl simți complementar, sau să fugi atunci când lumea ți se pare prea mare, sau prea moale și ți se scurge printre degete, să te poți ascunde ca să te regăsești din nou, să citești și să alergi prin viețile altora, la nevoie să fii magnet și să atragi, să fii agil și să te retragi, să te lipești cu toată pielea de pielea bărbatului cu care împarți perna, nu vă gândiți la prostii, că nu despre actul sexual în sine vorbesc, sau vorbesc și despre momentul acela dacă vreți, dar, oricât de intens și de cosmic ar fi, tot nu poate trece de mai bine de 60 de minute pe noapte, ori nopțile sunt lungi și într-un pat nu ar trebui să te plictisești niciodată, într-un pat nu ar trebui să îți fie frică niciodată, de aceea nu la împreunările firești dintre oameni mă refer, ci la îmbrățișările îți adorm tulburările și angoasele și care asigură lumii revenirea la matcă. O astfel de îmbrățișare reface osia planetei, asigură răsăritul de mâine și trezește sămânța adormită la viață.

Nu! nici de data asta nu avem o singură pernă pentru că lui îi place o îngrămădeală mare de perne sub cap, în timp ce mie îmi place ca perna să aibă exact grosimea distanței de la umăr la cap, nici mai mult nici mai puțin, așa că metafora cu perna bunicii suferă schimbări fundamentale și nu mai are nimic de-a face cu împărțitul viselor. De data asta împărțim direct pielea, dragă Mămaie dragă! s-au schimbat generațiile!, oamenii sunt mai îndrăzneți decât pe vremea matale, vorbesc ceva mai deschis despre corpurile lor și emoțiile lor, sper să înțelegi că pe mine m-o învățat omu ăsta al meu, între multe alte trăsnăi și năzdrăvănii, exact dormitu în pielea goală m-o învățat, și în general iertarea corpului m-o învățat, să mi-l iubesc așa cum este el, corp de femeie de 48 de ani și să îi mulțumesc că e sănătos și funcțional, că m-o servit cu îndârjire de fiecare dată când am avut nevoie de efort suplimentar, nu m-o lăsat baltă niciodată, și ca să ne preamărim corpurile în casa noastră o interzis pijamalele, Mămaie, îți dai seama, le-o interzis din prima, mi-o spus în a doua noastră noapte că el ar da o lege care să interzică fabricarea și comercializarea acestor porcării care îndepărtează pe bărbat de femeia lui, mie atunci când mi-o spus prima dată, mi s-o părut că prea era cusută cu ață albă povestea asta, mi-am zis că ăsta vrea să mă cucerească cu revoluția lui pijămălească din pat, dar mi-am dat ulterior seama cât de imporrtant este să ne simțim pielea și corpurile.

Mi-am dat seama cât de mult comunică în timpul somnului corpurile noastre între ele. Noi dormim, iar trupurile noastre își șoptesc toată noaptea cuvinte, pentru că, peste zi, le-o fost dor unul de celălalt. De la început mi-o plăcut atungerea pielii lui, de parcă ar fi fost tot pielea mea, dar pe un corp care era al lui, în loc să fie al meu, o piele pe care părea că o știu de la bun început, când mă lipeam de el parcă intram într-o armură care mi se potrivea perfect, așa că, Mămaie dragă, de 4 ani dormimi despuiați așa cum mama ne-o făcut. Adică, fie iarnă, fie vară, zvârlim cât colo bulendrele de peste zi și ne lipim corpurile unul de altul, și dragă Mămaie, nici nu știu cum să îți spun ca să nu îți par nerușinată, dar când îi simt pielea pe pielea mea, știi? el are o altă temperatură, un picușor mai mare decât a mea și mi se înfioară tot spatele de la căldura aia și de la puful care îi învelește corpul și în afară de asta el copie poziția corpului meu, care știi matale că nu s-a schimbat deloc, în aceeași poziție dorm și acum, pe stânga și cu mâinile împreunate și cu corpul adunat ca în burta mamei, că nu îmi place să spun poziție fetală pentru că niciodată nu mi-a plăcut cuvântul făt exact așa cum nu mi-a plăcut nici verbul a făta, ei bine bărbatul ăsta născut la Sevilla de unde știe el, Mămaie, să mă cuprindă exact cum mă cuprindeai matale, când eram mică și îmi făceai culcuș cu corpul matale și eu intram acolo, în coșulețul ăla, și acolo era cel mai sigur loc de pe pământ și eu tot așa mi-am crescut copiii, ținându-i în coșuleț, acum sunt înaltă și ajung cu tălpile la tălpile lui și, Mămaie sfântă, tălpile lui sunt pentru mine unicul punct de sprijin din univers, exact în mijlocul patului enorm el ține tălpile încordate și eu știu că de acolo nu o să cad niciodată, o să mă opresc în tălpile lui, mă voi rezema în ele așa cum făceam cu palmele matale, îmi prindeai mâinile în palmele matale când mă cuprindeai și închideai coșulețul, dacă ai ști cât de bine îmi amintesc palmele tale și mâinile, la fel de bine cum îmi amintesc gustul plăcintelor, al cozonacilor și al dulcețurile de gutui pe care le făceai cu mâinile tale de aur și îmi amintesc și cum tăiai de mărunt verdețurile pentru borș, în fine, dar acum nu despre asta vorbim, ci despre patul ăsta al nostru, foarte mare, care are un singur punct de sprijin, despre care nici nu cred că am nevoie, dar ce bine este să știu că există acolo și că, noapte de noapte, îi regăsesc tălpile calde în care se termină corpul lui cald, cu pielea și mirosul lui care îmi intră în corp și îmi adoarme nopțile, și apoi, când îmi este dor să îl respir mă întorc de pe partea mea stângă și îl invadez și îl cuprind și îmi adâncesc nasul în pieptul lui și par că respir prin el și adorm în fiecare noapte cu sentimentul că lumea asta nu e cu totul nebună, că are o logică și o noimă a ei, pe care numai punctul acela din patul nostru le poate asigura, așa ca în copilărie, ca în poala matale, acolo unde nicio zgârietură nu mai durea și nicio frică nu mi se mai cuibărea în suflet.

Dragă Mămaie, în patul ăsta mare nu îmi mai este frică de nimic, nu că aș fi eu vreo fricoasă în general, dar toate spaimele mele, toate dubiile, toate rânduielile lumii ăsteia strâmbe, tot ce mă răscolește și mă stingherește, se resetează și se întorc toate într-un punct zero. În fiecare dimineață, istoria reîncepe exact în punctul acela în care tălpile mele se proptesc în tălpile lui.

Am găsit în dicționar un verb care mi-a topit sufletul, un verb pe care nu îl știam: a înloca, a-și afla locul. Eu în patul ăsta m-am înlocat, Mămaie, exact așa cum m-am înlocat în patul matale când m-am născut. Și asta, Mămaie, este cea mai frumoasă formă de iubire din lume, mai frumoasă decât poezia însăși. Iubirea fără pijamale, în patul care mi-a devenit loc.

Patul

patul

Mesajul din sticlă

Patul

oana ursache
Oana Ursache

Când vreau să fiu tristă și melancolică, mă gândesc la paturile în care am dormit de-a lungul și de-a latul vieții mele. Sau, ca să vă sune și mai prost la urechiușele pudice, prin câte paturi am trecut, pe câte perne mi-am așezat capul și am visat. Pe câte așternuturi au lăsat visele mele urme și au pășit înspre înfăptuire sau fum.

Patul este o întreagă antropologie culturală, v-ați gândit la asta? Îți dai seama de cum este forma de viață a unui popor văzându-le intimitatea, căci, ce poate fi mai intim decât patul? Nu poate fi baia, pentru că în baie nu stai o jumătate din viață. În pat, da!

Acasă nu am avut camera mea. Împreună cu lipsa fraților, lipsa unei camere doar pentru mine, fost una dintre traume. Să nu ai tu o ascunzătoare a ta, un colțișor, o pernuță, o masă… Dormeam în sufrageria prin care se preumblau, dacă nu musafiri, atunci propria familie, care, deși săracă în membri, ocupa mult spațiu.

La bunici, nici atât! Numai că acolo nu aveam nevoie de o cameră a mea, pentru că tot locul acela era al meu. Perna mea era a mămaiei, patul ei era și al meu, pentru că, de când mă știu eu, cele mai frumoase vise le-am visat în brațele ei. Și acum știu că atunci când visez că zbor, mămaia este pe colțul patului meu.

La țară nu îmi plăcea să dorm. Totul era tare: patul, pernele, așternuturile erau aspre, mirosul de naftalină cu busuioc, mi se părea că dormeam direct pe pământ. Dar la bunici, la Bârlad, acolo era plapuma cea mai călduroasă și grea, și pernele cele mai moi, mai ales că dormeam pe perna dublă a mămaiei, că așa știu eu de la ea, că soții trebuie să doarmă pe aceeași pernă, să nu aibă perne separate, ca să poată visa același vis. Apăi eu… cu niciunul dintre bărbații pe care i-am iubit nu am împărțit aceeași pernă: ori mă înghesuiam în ei și dormeam pe perna lor, ori ei pe a mea. Fiecare își suportă visele cum poate.

Am dormit în excursii, în tabere, în expediții. Un dezastru. Dar câte vor fi fost paturile de la Eforie, de la Săvârșin, din Ungaria, de la Dorna când mergeam la ski și dormeam câte 12 într-un apartament? Nu le-a numărat nimeni.

Unde mai pui toate paturile în care am dormit pe la gazde pe la Suceava, la cămin în clasa a 9-a, împreună cu celelalte 7 fete cu care dormeam în aceeași cameră, pedagoga care intra în cameră când dorea, lipsa de intimitate, doamne, acela a fost cel mai îngrozitor pat din univers. Cortul în care am dormit în expediția din Deltă și apoi în cea din Făgăraș. Eram atât de obosită atunci, că nici nu mai știu cum mi-o fi fost somnul.

Paturile în care am dormit în cei 5 ani de facultate, apoi la Chișinău în timpul practicii didactice, când predam la un liceu de acolo literatura română, de parcă aș fi predat teologie ortodoxă unor călugări de pe Muntele Athos. Cele 4 paturi de la Sibiu, de la prima ediție a Festivalului de Teatru, unde primele 3 nopți am avut camere la hotel de trei stele, apoi am rămas pe banii noștri și am dormit într-un camping, din căsuță în căsuță, ca vai de noi. Sau patul cumplit din camping-ul de la Costinești, în care era imposibil să nu te simți scândură după primele douăzeci de minute.

Dar patul de la târlă? De fapt paturile, că sunt două, unul normal și cel de sus, care este un pat cât toată târla, cel de jos avea o saltea atât de bună și moale, iar saltelele de sus erau făcute de noi și umplute cu fân, ceea ce poate părea romantic, până când îți dai seama că este de teribil de incomod. În patul cel bun dormeau ai mei, eu dormeam sus cu toți invitații. Și în fân și în fânar am dormit, și în iarbă, și pe șezlong.

Am dormit în gări și în aeroporturi, cu capul pe geamantan, sau cu capul răstignit pe spătarele imposibile, care ajung doar până la jumătatea spatelui. Am dormit pe bănci de pe care am fost ridicată și invitată politicos să dorm toată noaptea afară: în gara din Barcelona și în aeroportul din Torp, lângă Oslo, unde am petrecut cel mai mare frig din univers, deși eram înăuntrul sacului meu de dormit cu puf de pinguin, pe eticheta căruia scria exact -10 grade.

patulAm dormit în trenuri, în autobuze, în mașini, în avioane. Am traversat împreună cu fata mea toată Europa cu trenul. Adică ne-am urcat în tren la Gura Humorului și am ajuns, din tren în tren, la Bergen și Stavanger, unde se și termina pământul. Am avut și vagon de dormit, dar am dormit și cu capul pe rucsac. Am avut și un duplex de luxibus, dar am dormit și în gară la Copenhaga, pe bancă. De fapt, am dormit până la ora 3 noaptea, pentru că aia era ora la care se închidea gara și ne-au scos afară din gară, așa că am dormit pe o bancă exact pe peron, lângă linie, până când au început să ajungă navetiștii în capitală și au început foiala și ne-au trezit. M-am simțit atunci ca cel mai autentic homeless din univers. Dacă îmi amintesc bine, spre dimineață, mă încercase și foamea. Am dormit în hoteluri cu spa și cu masaj inclus, dar și în pensiuni și hanuri de-a dreptul dubioase. Între atâtea paturi, pe drumul dinspre Gura Humorului la Stavanger, am făcut rost și de niște frumuseți de păduchi, prea grași ca să fie dacici. Așa că, din toată lumea occidentală civilizată, eu am rămas cu amintirea pletelor mele negre, tăiate dramatic până la rădăcină, pentru că senzația de păducherniță nu a dispărut în niciun caz odată cu ultimul locatar al părului meu, căci nu era chip să mi se miște un fir de păr fără să îmi imaginez că m-au năpădit din nou chiriașii. Vă amintiți?, așa se spunea pe vremea noastră păduchilor. Halal eufemism! Oricum, din cauza păduchilor capitaliști mi-am tuns pletele și nu cum greșit au interpretat contemporanii, că disparițai coamei leonine se produsese din pricini de amoruri neîmplinite sau depresii. Deși, mai nobilă mi s-a părut explicația sentimentală, decât realitatea derizorie.

În autobuze, m-am obișnuit să dorm de mică, pentru a evita astfel vomitătura implicită și explicită, care îmi însoțea excursiile, care pentru mine erau un infern, când coboram din autobuze era ca o ieștire din infern, aerul proaspăt îmi reda viața. Dar firea-mi nomadă a învins și, în anii de liceu, când făceam naveta de la Gura Humorului la Suceava, m-am obișnuit și cu mirousl de autobuz și cu călătoriile tip sardină, în care și dacă ai fi leșinat ar fi fost imposibil să cazi, atât de înghesuiți mergeam. Erau anii 84-88, ani cumpliți și lipsiți de speranță, în care, lunea dimineață la ora 6, mai ciupeam câteva zeci de minute de somn, suspendată între corpurile înghesuite unul în celălalt. A fost singura perioadă în care am fost în stare să dorm în poziție verticală. La paturi verticale nu se gândește nimeni, dar ele există, existau cel puțin atunci în anii cenușii ai tinereții noastre.

Atât de mult m-am obișnuit să merg cu autobuzul, că am mers de câteva ori de la Granada la Gura Humorului cu autobuzul, 3 zile și 3 nopți, sau invers, dormind cu capul în geam, sau cu el proptit în scaunul din față, ascultând povești și protejând copiii culcați pe culoarul dintre rândurile de scaune, mâncând portocale furate de către călătorii așezați în spatele autobuzului de prin livezile de pe lângă benzinăriile pe unde opream, furau și împărțeau rodul cu noi, și nu mai mirosea tot autobuzul a șosete nespălate, ci a șosete nespălate sub un portocal, pentru a ne aminti o glumă antedecembristă.

Am dormit și în mașina mea achiziționată second hand și plătită pe parcursul a cinci ani, că doar așa am putut lua împrumutul penibil, oricum, a fost cea mai bună investiție, cu care să pornești din fața casei tale și să ajungi în fața celeilalte case, după 3500 de km și vreo 5 viniete și alte 5 plinuri de motorină și cîteva reprize de câte 4 ore de dormit pe bancheta din spate, în benzinării.

Am dormit și într-o dubă cu care mă întorceam după primii doi ani de străinătate, petrecuți la Alicante, duba care îmi ducea toată agoniseala celor doi ani de occident, de la proțapul de întins rufe, sau bicicleta lui Mihnea, la veșnicile cutii cu cărți pe care le-am tot purtat după mine la fiecare mutare. De fapt, mai bine de trei sferturi din dubă erau lucruile noastre, pe care le tot trimisesem de acasă, pentru a nu se topi de dor copiii mei fără jucăriile lor, și jucăriile fără copii, pentru a ne face acasă din Alicante. Copiii plecaseră cu avionul și eu trânteam ușile după mine plecând cu duba, închinzând la fiecare graniță câte o poartă. Am fost foarte tristă dormind în duba aceea, condusă de cel mai dubios interlop din lumea întreagă, dar care s-a dovedit, pe parcursul celor 3 zile și 2 nopți, a fi chiar un om în căutarea unui drum. Trist a fost, oricum, somnul pe bancheta din dreapta a dubei fără aer condiționat, la mijloc de iulie.

În avioane, nu mai vorbesc, că depinzând de context, avionul dacă nu este birou de lucru, atunci este direct pat, de dinainte de a ajunge la 8000 de metri altitudine, încep să îmi îngrămădesc fularele, sau haina sub căpătâi și cuceresc somnul. Cel mai bine am dormit când am traversat oceanul, la întoarcere, era un avion supraetajat, cu niște stiuărzi la vreo 60 de anișori, care îți transmiteau toate garanțiile posibile și imposibile, așa că, numai la valurile Atlanticului nu mă gândeam atunci când am decis să dormitez.

O dată am dormit și pe mare, pe un velier. Mi-a fost rău tare și am văzut apusul, am rezistat și o bucată de noapte, dar la un moment dat marea m-a învins și m-am prăvălit în cabină, unde am încercat să dorm ca să nu mor de un fel de răsucire a corpului din interior către exterior. Am crezut atunci că patul acela de pe mare va sfârși cu mine. Dar am rezistat și dimineață m-au trezit delfinii la prora, velierul plutea ca într-o farfurie cu supă, din care țâșneau jucăriile alea de delfini, care săltau în jurul bărcii de ziceai că vor să sară înăuntru, era un fel de ceață pe mare, de ziceai că ești într-o nuvelă de Eliade, în care țigăncile au făcut vrăji și au răpit barca aia, care nu mai plutea pe mare, ci direct pe cer. Probabil că acela a fost patul cel mai suprarealist în care am dormit eu.

Paturile de spital, în care am născut, în care mi-am văzut prima dată copiii, cele în care am alăptat, paturile din care am plecat și i–am lăsat pe ei, pentru că nu îi puteam lua cu mine, pentru că soțul meu nu îmi semna hârtiile, paturile din care i-am luat când am putut, paturile pe care le-am făcut pentru ei în străinătate, aducând așternuturile și păturile de acasă, ca să nu se simtă străini până și în paturi, paturile în car eei s-au întors și eu nu.

Dar celelalte paturi, paturile în care am crescut, cele în care am avut coșmaruri și vise, cele în care m-am iubit, cele în care mi-am lăsat oboseala, hoteluri, pensiuni, gazde, apartamente închiriate, câte paturi, doamne! Câte așternuturi și perne și pături. Câte țesături și în câte feluri miros așternuturile.

Patul este, chiar dacă nu vreți să credeți, o formă de viață. Ne petrecem în ele aproape jumătate din existență, în ele iubim, în ele înfășurăm secrete și mari emoții. În paturi suferim și pe perne ne lăsăm lacrimile și strigătele de durere. În paturi ne ducem suferințele fizice. În paturi ne despărțim de suferinții noștri dragi. În paturi ne aducem pe lume copiii.

Colecția mea de paturi, colecția mea de uși și ferestre, sunt tot atâtea capitole și episoade din viața mea, acolo îmi deschid și îmi închid poveștile. Acolo rămân ferecați prinții din Levant, sau din Orient, pe care i-am iubit. Acolo sunt închise șoaptele și cuvintele și poemele, pe care ni le-am desenat pe corpuri. Acolo dorm promisiunile și visele perfecțiunii. Acolo sunt eu! În pat.

foto de StockSnap din Pixabay

Imi spun toti ca eu nu am cum sa fiu fericita. Si le spun, terminati cu prostiile

fericita

Mesajul din sticlă: Viva la Vida!

Despre fericire

oana ursache
Oana Ursache

Acasă îmi spun toți că eu nu am cum să fiu fericită. Și le spun, terminați cu prostiile, eu, în capul și sufletul meu sunt fericită, fraților! Și ai mei mă tot conving că nu am cum să fiu fericită, plecată fiind, cu copiii rămași în țară, cum mama dracului să fii fericită, tu nu îți dai seama cât de dor îți este și cât de profundă îți este singurătatea, cât de tare îți lipsesc lucruri esențiale de acasă, că străinii, că românismul, că…

Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar eu sunt fericită. În general sunt optimistă și cred că optimiștilor le surâde și le face cu ochiul mai lesne fericirea. Dar, acum că m-am mai domesticit, am stat exact o săptămână să mă gândesc ce este de făcut.

Tocmai plecase pentru a doua oară Chira, fata mea, de la mine, nu se adaptase nici de data asta, deși îi schimbasem colegiul și era foarte mulțumită de tot ce se întâmpla acolo, până într-un moment în care chiar nu mai era chip să pășească pragul colegiului, era imposibil să o conving să meargă la școală, cei de acolo au fost de acord să facă homeschooling cu ea, dar când a auzit că are de dat examene și că pentru asta trebuie să meargă la școală, nu a acceptat nici soluția asta, ei bine, nu am mai rezistat nici eu să o văd atât de tristă și s-a întors acasă, iar eu am rămas uitându-mă în gol, ce naiba să fac, ce se poate face, m-am gândit mult să mă întorc și eu după ea, să renunț la toate, așa cum mai făcusem cândva, m-am oprit o săptămână în loc și m-am gândit ce era de făcut.

Locuiam pe atunci într-un apartament din dormitorul căruia se vedea Sierra Nevada. Chiar din pat. Din pat, se vedea coroana unui copac și apoi, deasupra frunzelor, muntele alb. Era aprilie când a plecat Chira, muntele era încă acoperit de zăpadă, și cădea pe el o lumină întotdeauna nefirească. O săptămână am tot văzut muntele dimineața, la prânzi și seara, ba chiar și noaptea îi vedeam silueta deasupra orașului. Ieșeam pe balcon și mă emoționam, oare pentru a câta oară, văzând puzderia de lumini și de veselie a Granadei, colțul de Alhambra, Carretera del Darro, care curge pe sub stradă, tăcut și subversiv, locul în care se unesc cele două râuri, facultatea mea la doi pași, Palatul cu Coloane, și atunci am știut că nu mai pot pleca. Că Granada mă ține prizonieră, că sunt îndrăgostită de viața mea andaluză și că nu pot renunța.

Am hotărât să rămân.

Și după ce am hotărât să rămân pentru că, dacă m-aș fi întors aș fi fost eu ca mica mea Chiră, nefericită și disperată și cu aripile tăiate, am hotărât și să nu sufăr. Sau măcar, să nu sufăr fără înteruperi.

La început, printre toate evidențele eșecului maternității, din toate strigătele care nu mă lăsau să ascult liniștea, să îmi văd de propriul meu manual de rezistență, îmi aminteam, ca un pas obligatoriu spre fericire, să ridic privorea către cer. Să privesc cerul și să mă bucur că sunt în viață, că nu mă doare nimic și că îl văd. E mare lucru să fii în viață și să iubești cerul de deasupra noastră. Așa am început eu drumul către fericire. Privind cerul.

În momentele acelea eu nu mai eram nici mamă, nu îmi mai dezamăgisem copiii, nu îmi mai dezamăgisem familia și rudele și vecinii și prietenii, nu!, eram doar o femeie vie care privea cerul și se bucura de miracolul vieții. Mă bucuram pur și simplu că acum o grămadă de ani mama mea a avut inspirația să mă nască, să mă alăpteze, că apoi o bunică m-a învățat cum trebuie iubite ființele de lângă noi, că o învățătoare magică mi-a pus stiloul în mână, că un profesor mi-a vorbit despre univers, că mama mi-a pus niște cărți în mână, care m-au transformat în lector.

Bucuria asta v-o doresc! Opriți-vă și priviți cerul. Durează fix o secundă să vă amintiți că sunteți în viață și că viața e frumoasă!

Viva la Vida!