Am crescut cu Moş Gerilă, încărunțesc cu Moș Crăciun

De mică noi îl așteptam pe Moș Gerilă să ne aducă cadouri. Nu ştiam de moş Crăciun. Era moșul cu barbă albă și cojoc roșu care venea de la Polul Nord și ne aducea cadouri și troiene. Era un fel de Santa Claus în stil sovietic. El venea pe la școli, la grădinițe, pentru mari și mici și ne aducea mașinuțe, păpușele, jucării de tot felul care ni se dădeau la toți de formă gratuită la matinee sau aterizau pe la noi sub brad de pe la Sindicatele părinților. Eu m-am născut și am crescut la sat, așa că mare serbare la Revelion nu făceam pentru că se supunea că suntem in Postul Crăciunului. Adică, în principiu, Moș Gerilă al nostru era replica exactă a lui Moș Crăciun de la Coca Cola Americană.

Azi în Moldova e mare sărbătoare. Și în casele multor moldoveni aflaţi departe tot aşa. În ţară se sărbătorește Crăciunul după ritul vechi, sărbătoresc Nașterea Domnului. De la o vreme încoace, de cînd am devenit suverani și independenți lucrurile s-au schimbat puțin sau mai bine zis s-au întortocheat. Acum suntem o țara cu 2 Crăciunuri pe an.

Independența ne-a adus cu ea și pe Moș Craciun, care se spune că e cel adevarat, și pe care îl sărbătorim împreună cu toată Europa și restul lumii creștine. Însă doar asta e – îl sărbătoresc, avem zile de odihnă și ne distrăm la greu în acele zile, pentru că adevăratul Crăciun, al sufletului meu este astăzi, este Crăciunul meu și a cîtorva generații care am apucat vremea colindelor și a crăciuneilor în casă.

Sufletește am rămas sintonizată cu acea atmosferă care se crea în casă în seara de Ajun, pentru că nu era legată de nici un Moș și nici un fel de daruri în special, cu scrisori trimise prin poștă și aşteptarea apariției cuiva în pragul casei cu vreo surpriză. Pe 6 ianuarie, țineam post încă, așa că toți ne îmbulzeam pe lângă mama ca să ne dea să gustăm răciturile, să roadem carnea de pe oase pentru că „pentru noi nu era așa mare păcat să rupem postul în această zi, că doar eram copii” și ni se ierta totul. Se termina de aranjat casa, de strâns și de pus totul la locul lui pentru că a doua zi era mare sărbătoare, era păcat să muncești și să faci gunoi. Seara ajungeam obosiți, dar bine dispuși cu un Crăciunel rumăn și frumos sus lângă icoană. Cuptorul era cald, în casă mirosea a dulciuri și gustoșenii de tot felul, iar noi la călduț făceam repetiție la Colindă și planificam ruta, cu care din rude să începem colindatul și în casa căruia să terminăm ziua.

În dimineața de Crăciun, mai ceva ca la armată – ne trezeam, ne spălam și ne îmbrăcam frumos fără ca cineva dintre părinți sa ne zică jumate de cuvînt, credeți-mă în celelalte zile era mare zarvă și tărăboi prin casă, eram 4 copii cu diferență de vreo16-24 luni între noi.

Cînd eram toți gata, colindam pe mama și tata, -un fel de examen că știm colinda și n-o să-i facem de ruşine în fața rudelor, că n-am colindat nimic și că doar am mârâit acolo ceva pe sub nas-. După aceea, era lege sfântă să mergem la casa Nanei (sora bunicăi de pe tată care ne-a botezat pe toți începând de la mătușile și unchii noștri, terminind cu verișorii și verișoarele de gradul 3-4, și care traiau cu noi într-o ogradă. Era ferita sfîntul să vină cineva cu colinda la ea înaintea noastră, însemna să fim tot anul cei mai leneși și care dormim până ne bate soarele-n cap. La ea, toți împreună, luam micul dejun, care era din lapte cu orez cu savoarea cea mai delicioasă și unică din lume, mai mîncam și cîte o bucată bună de babă neagră și eram gata să ne pornim la drum să ducem la toată neamura vestea despre Nașterea Domnului.

Probabil, mai mult sau mai puțin, ăsta era ritualul în toate casele Moldovei în acea epocă. Pe la noi, mai toți cei mici mergeau și colindau cu „Florile Dalbe” sau „Steaua sus răsare”. La cei mari repertoriul era mai bogat și variat, dar erau cîteva colinde care nu lipseau niciodată: „Astăzi s-a născut Hristos”, „Trei Crai de la Răsărit” și „Sfînta Maică a lui Isus”, toate povesteau despre Nașterea Domnului și bucuria oamenilor de la vestea primită. Noi, cei mici, după o zi lungă de colinde și troiene cucerite, stăteam la gura cuptorului și îi ascultam vrăjiti și visam să ne facem și noi mari ca ei, și totodată ne număram bănuții cîștigați, și bomboanele, și covrigii și ne povesteam fără întrerupere peripețiile pe care le-am avut prin sat: bătălii cu troiene de netrecut, câini ușernici scăpați din lanț, cîte o trânta doua pe pîrtiile lunecoase și multe glume adunate în memoria noastră de pe la casele rudelor.

Cam așa a fost odată…

Acum totul s-a schimbat. Noi am crescut și suntem departe, Moș Crăciun vine cu alte obiceiuri și vorbește în alte limbi, acasă vine odată și apoi încă odată, casele în sat s-au gârbovit și nu mai sunt colindate așa ca altă dată. Eu stau și răsfoiesc în cartea amintirilor și sărbătoresc din nou Crăciunul, un Crăciun care nu are straie, și nici cadouri nu aduce. El doar seamană în suflet nostalgie, ne scoate cîte o lacrimă de dor după cei dragi de acasă și cei care deja ne colindă din ceruri.

Suntem generațiile care colindăm mai mult în tăcere, cu amintiri și care am trăit o Moldovă mai plină de troiene, și parcă mai creștină nuștiu cum. Pentru noi Crăciunul nu e o dată sau un eveniment, Crăciunul e o stare pe care o trăim an de an la 7 ianuarie.