din vârful stomacului mă încred
ca omul care între tremurat şi frică
nu cere decât apa sprijinit în pământ,
cu sufletul bine dezlegat şi dus
între dinţii cei mari şi degetele picioarelor.
cu atât de puţin păcătoasă femeie
umbra aşteptând să se pună
la colţ razboiul,
la întoarcerea lui,
ura a împlinit carne în mine
nu vorbeşte ca un copil
îi ajunge doar să aibă dreptate.
tu fără mine, rămasă singură eu,
atent la Dumnezeu, nimeni.
între îndoială şi tăcere ştiu despre mine.
cel mai aproape a stat să îmi spună mâna stângă
aia dezbrăcată de trup în sens contradictoriu lumii
cea care nu duce partea, aia
pe care mi-o privea învăţătorul ca pe o bolnavă a scrisului .
am înțeles că moartea mea se ştia că ora invitatului îs
înger
se spusese de multe ori cu numele meu ajuns.
doar eu crezusem că sărutul te scapă
ţinându-l în mine
mi se minunaseră înăuntrurile fără să îl atingă,
doar din existenţa suficientă.
suportat timpul,
toata iubirea cu mâna dreaptă
(am făcut ca toţi văzând drumul)
din pământul meu scoasă.
ar fi să cad soare îndumicat peste lume
să mă uit deschisă, inima dată larg de perete
cu Dumnezeu lăsat să treacă prin ochiul pântecului
linie depărtării
şi voi, întâmplaţilor, să beţi din ultimul gând de la
mine
spărgându-vă gura de nenorocul aproapelui.
să cer pentru mine răspuns şi apropiere împreună
cu mâinile prisosind înaintea ferestrei
sub aşteptarea fecundată a lemnului de apă sărată
e în joc lumea de-a mi-o face mai mare
Cum pot crede-n păcat , eu
ce din Dumnezeu avut-am în mine?
în partea asta a morţii
ştiu mai bine să scriu.
pe de-a dreptul trece puterea braţului
în loc de oase se deschide sângele cu râs
şi mă caut la sân
ca de carne trecută prin soare.
A grabă îmi rămân lucrurile
şi prin cerneală, naşterea dinspre fiu,
n-o pot creşte singură
mai bine decât am trăit-o.
unduie pereţii la trecere.
în afara asta a morţii,
despre mine, numai cuvinte.
de undeva vine Dumnezeu
doar că graba lui,
fiecăruia după cum îi e umbra
şi goală oboseala genunchilor
năpârlirea celor zece porunci
de la gură ca vaietul
şi mirosul sicriului
înainte de luptă, şiretenia şarpelui.
umblând urmei pe o parte şi alta
cel de la viaţă
primul făcut bătrân
înaintea noastră,
îndeajuns, masă întinsă.
de undeva vine Dumnezeu
şi-n Babel, oglinzilor, o a treia faţă.
primul Dumnezeu
era doar un copil la sân
şi eu îmi făceam pâinea pe lângă el,
îmi plăcea că ieşise un Dumnezeu nou şi cuminte,
acum ştiu că am fost cea mai fericită mamă din lume,
statul locului la bărbat, cum spunea îngerul.
Obosise timpul din fructul său, un rost singur,
mergeam cu pas în fiecare zi la fântână.
în treizeci şi ceva de ani cred că şi-a scos aripile doar
de câteva ori,
pentru minuni sau să râdem la zgomot
el, un copil; eu, o femeie cu fiu.
între noi nu mirosea a profeţi
crucile îl chemau uneori cu treburi
întelepţii din temple au memoria bună.
şi dacă-ai venit
să aibă şi lupii ăştia
unde pune vina pe oase
începe de la cineva viu,
un om care iese cu vinul
pacea poverii e să stea jos în casă
în păcat, străduinţa e jumătate din carne
cea de sus parte.
nu ştiu ce faci pe vârfuri
mersul ăsta mereu înainte
nu e al cui vine să dea de mâncare
băgat în Dumnezeu
trăind unde lucrul şi-l face.
cum nu ştiu de ce pe burtă cercul.
era să ghicesc eu clavicula înclinată
şi împreună să-ţi spunem “tata”.
ca şi cum, lângă mine, fără boală
de unde e moarte
ar fi fost spus folosul.
de-a dura ca piatra se poartă bine cuvântul
altfel toţi ar veni să îl ştie
şi ăsta s-ar lăsa şi le-ar da fii.
uite că o să-l pun cu capătul împotriva mea rupt
cu faţa spălată de nume.
şi o să strig:
e al altuia suflet
făcătură i-am dat doar să vină pe aici
de aia mă cheamă dragă a lui!
şi cei care vor să vorbească întru el
în mine vor crede
nu în plânsul care se duce.
e noapte şi numără cel ce se roagă cât a făcut.
aproape de cuvânt nu sunt eu
el a dat altora fiii.
mai bine-l temeam decât să îl pierd.
de câte ori n-am fugit frumoasă pe dinapoia
cearcănelor tale
doar, doar, cu trasul zburat al călcâiului ce știe să scrie
să sparg şapte colţuri anilor de la sfârşit ai neiubirii
să ţi se gâdile timpul acela în care voiai să învechim
împreună
să scoţi ca pe mucegaiul din haine răul că nu mă mai
vrei
de câte ori nu m-am iuţit cu mâinile toate deschise
doar, doar, unde ţi-o lipsi ţie oi avea eu în plus
toată mânarea de la spate a viselor de la închinăciunea
albă a cununiei
şi lipsa aşteptării de a mai fi singur
învingător și învins unui pat de unu.
de câte ori nu m-ai scăpat, cu nelaloc furie, de pământ
şi-am şchiopătat coaste prin toate ungherele
doar, doar , o să te pui strai în cârca straiului peste
mine
şi nu mi-or mai ieşi toate nopţile moarte-tăciune
şi fără soţ.
îmi trecuse prin cap să mai las fericirea
să mă zăbovesc peste ea doar noaptea
și atunci la lumina plăpândă.
să o scobesc ca orbii, din mână, de stricăciunea invidi-ei
și bine frumoasă să o dau și altora s-o înceapă
s-o prindă de capătul cu moartea
și să gândească: de acolo îi vine sporul și înțelepciu-nea.
c-am ținut-o dichisită până am uitat și de apă
și-am crescut-o ca pe dragul ochilor.
degeaba.
doar mi-a prefăcut iubirea.
și mi-am zis, ce rost, doar din gură să dai
să bei aerul cu gâlgâit ca și cum ți-ar intra de-adevăra-telea
ca și cum ursitoare bună ți-ar veni
numai pentru încăpățânarea de a-ți repeta nașterea în
fața pântecului
întreagă și cu mama.
și mi-am zis: luați fericirea asta.
cât mă trag pe mâini mă uit și la voi
din partea cealaltă a Styxului.