Mulţi părinţi se supără când medicul prescrie doar apă şi paracetamol. Pediatrul Jesús Martínez explică de ce şi care sunt riscurile medicinei defensive.
„Nu îi daţi antibiotic?” Sigur vă sună această întrebare, chiar aţi adresat-o sau măcar aţi gândit-o vreodata. Este infernal să ai copilul bolnav, cu febră, plin de muci până la ochi, care nu a dormit toată noaptea tuşind; pierzi toată ziua la clinică după medic, îl consultă de sus până jos şi vine şi îţi zice că este doar un virus, se vindecă singur şi că nu e nevoie decât de paracetamol şi apă. Cum spuneam: revoltator. De ce nu vrea să îi prescrie antibiotic? Cum o să se facă bine doar cu paracetamol? Nu se poate face nimic ca să nu sufere aşa două sau trei zile? Să îi dea ceva, orice.
Trebuie să începem prin a spune că agenţii patogeni în mediul în care trăim sunt în principal doi: viruşi şi bacterii. Împotriva bacteriilor dispunem încă din anii ’50 de medicamentele numite antibiotice, începând cu penicilina – ciuperca aceea care apare în brânză sau alte alimente -. De atunci domeniul farmaceutic a evoluţionat, există o întreagă familie de antibiotice şi, chiar dacă în ultimul timp nu au apărut altele noi, cu ce avem este suficient pentru a lupta cu aproape toate bacteriile cunoscute. Obiectivul ar fi utilizarea celui mai simplu rezervând pe cele mai puternice pentru cazuri mai grave. Pentru că dacă tragem toate obuzele de tun împotriva infanteriei, ca în filmele proaste, când ajungem la zidurile cetăţii ne vor rămâne doar arcul cu săgeţi ca să dărâmăm zidurile.
95% dintre copiii de până în trei ani nu sunt afectaţi de bacterii ci de viruşi. De ce 75% dintre ei sunt trataţi cu antibiotice?
Celălalt tip de agent patogen despre care vorbim sunt viruşii, sute de varietăţi, de la simpla gripă pâna la sida sau ultramodernul zika. Toţi au în comun o caracteristică: nu au tratament, niciunul cunoscut, şi toţi sunt autolimitaţi în timp dispărând de la sine după două sau trei zile, de multe ori mai puţin de câteva ore, sau când termină cu pacientul ori convertindu-se în cronice dacă reuşim să menţinem pacientul în viaţă în timpul atacului viral, cum se întâmplă cu ebola de exemplu. Nu există nici un tratament care să le distrugă cum se întâmplă cu bacteriile, astfel că dacă ne găsim în faţa unei infecţii virice, pentru ce să facem tratamente inutile împotriva a ceva despre care ştim sigur că nu are soluţie? Nemaivorbind de faptul că putem face un rău pacientului administrând medicamente destinate altui tip de afecţiuni.
Cunoaştem din practica medicală că micuţii de până în trei ani în proporţie de 95% sunt afectaţi doar de viruşi şi nu de către bacterii. Conjunctivita, bronşita, otita, ‘răceala’ comună, inclusiv pneumoniile sunt virale în marea lor majoritate. Şi atunci de ce până la 75% sunt trataţi cu antibiotice?
Singura formă de combatere a afecţiunilor virale este vaccinarea copilului, evitându-le.
80% dintre durerile urechilor se soluţionează cu un calmant, din restul 80% se rezolvă fiind otite virale şi numai 4% vor avea nevoie de antibiotice. Ceva asemănător se întâmplă cu pneumoniile şi atunci de ce 90% se tratează cu antibiotice?
Din multe cabinete ieşi cu un antibiotic dacă ţi-ai scrântit o gleznă, ‘pentru orice eventualitate’.
De unde ştie medicul sau pediatrul că e vorba despre un virus dacă nu face analize, radiografii sau alte investigaţii? Pentru că a făcut şcoală. Dar dacă o ştie de ce reţetează totuşi antibiotice?
Să explici unei mame că tusea şi mucii vor trece de la sine costă 10 minute. O reţetă, 20 de secunde.
Antibioticele sunt o armă incredibil de eficientă împotriva bacteriilor, nu o utiliza fără discernământ. Vindecă atunci când sunt indicate, au efecte secundare şi trebuie utilizate cu prudenţă. Este foarte posibil ca sistemul imunitar al copilului să dezvolte rezistenţă la antibioticul pe care l-ai administrat copilului tău când nu avea nevoie de el cu adevărat.
Jesús Martínez este pediatru, autor al El médico de mi hij@ şi director medical de Mamicenter.