Anunţatul Congres al Romanilor de Pretutindeni ameninţă că va avea loc în sfârşit, în luna iunie. Anul acesta. Anunţat prin Legea 299 încă din 2007, într-un anotimp la fel de electoral ca cel de acum, se defineşte ca fiind locul unde diaspora şi reprezentanţii politici ai ţării se vor întâlni într-o tentativă de a găsi odată pentru totdeauna răspunsul la întrebarea: ce este diaspora şi ce vrea ea? A fost nevoie de 11 ani de gestaţie, presupunând ca anul acesta va avea totuşi loc prima ediţie; un proces lent, dureros şi cam anapoda. 11 ani afară sunt mulţi ani, o viaţă de om. Suficient timp să-ţi organizezi viaţa în lumea nouă, în aşa fel că începi să nu îţi mai fie foarte clară întoarcerea.
Atenţia de care se bucură congresul emigraţiei în rândurile românilor de afară este însă redusă, neîncrederea în buna credinţă a iniţiatorilor şi în special puţina credibillitate a proiectului în sine fac ca înverşunarea demonstrată de partizanii manifestării să provoace mirare. Colegii de la o publicaţie românească din diaspora cred cred că vinovate pentru lipsa de interes sunt asociaţiile din comunităţi şi cred ei că au identificat şi markerul care va scoate la lumina cu acest prilej păcatul pe care ei îl numesc asociaţionism românesc. Pe scurt, ei cred că diaspora suferă de o inflaţie de asociaţii, cu puţini membri activi, înfiinţate în scopuri pur mercantile (de genul organizării de spectacole, de exemplu) sau având ca scop exclusiv sifonarea banilor de la DRP. Ei sunt de parere că diaspora nu are lideri capabili sa strângă cele 250 de semnături necesare pentru obţinerea acreditării la Congres (iniţial legea prevedea 500) şi că liderii acestor asociaţii îşi vor demonstra astfel slăbiciunea.
Să nu ne grăbim totuşi să îi scoatem în piaţa publică şi să îi omorâm cu pietre. Până una alta, multe sau puţine, asociaţiile sunt singurele mostre reale de coagulare a comunităţii. Sunt poate germenii unei viitoare comunităţi româneşti din diaspora care, neavând vechimea celei marocane din Spania sau algeriene din Franţa, nu are lideri şi nici revendicări clare la nivel comunitar. Nu este diferită situaţia nici în ţară dealtfel; aşa cum Romania are puţini spre deloc lideri recunoscuţi, -nu mă refer aici la vârfurile pe care politica momentului le scoate în faţă- nici diaspora neorganizată nu îi are. Sau poate că îi are dar nu îi consideră ca atare.
Pe aici pe afară românii nu au o uşurinţă deosebită pentru socializare, nu se grăbesc să se cunoască între ei, sunt mulţumiţi că se lasă în pace unii pe alţii, astfel că este dificil să formeze comunităţi reprezentative, este nevoie de ani pentru a testa grosimea pielii cuiva şi multă tărie de caracter pentru ca cineva sa poată fi recunoscut ca exponent comunitar. Un rol important aici îl are şi faptul că fiind cu gândul la casa pe care tot gospodarul o munceşte vară de vară, în concediile din ţară, nu îi arde de comunitatea din Spania unde trăieşte de fapt 11 luni pe an. El are comunitatea lui, aia de acasă, sau asta e ce crede el.
Si totuşi, fiecare dintre noi cunoaşte pe cineva caruia îi spune să trăiţi dom’ profesor, pe negustorul de la alimentara românească caruia îi trece pragul saptămânal, sau pe părintele de la biserica unde şi-a botezat copilul (încă un semn ca viaţa merge înainte, naştem copii, viaţa nu stă pe loc), pe cineva căruia îi poartă respect. Recunoaşterea se obţine greu iar eu, personal, nu ştiu pe nimeni care sa aibă şi vanitatea de a fi reprezentant al comunităţii româneşti din zona unde trăiesc. Remarc totuşi că în vremea din urma se înmulţesc locurile în care oamenii se adună cu plăcere, chiar dacă este doar pentru o petrecere, concert, nuntă sau grătar de mici. Până de curând lucrul ăsta nu se întâmpla. Poate părea puţin lucru însă este un pas în escaladarea treptelor piramidei necesităţilor, o etapă care va duce poate către viaţa socială comunitară care, abia în acel moment, îşi va găsi reprezentanţii şi îşi va defini nevoile.
Nimeni nu ştie ce ar putea să vrea comunitatea din diaspora de la politica românească. Se ştie doar că cei care o compun şi-au făcut un rost în străinătate fără ajutorul parlamentarului dâmboviţean şi nu îi datoreaza nici macar respect politicianului ‘de turno’. Demersul gazetarului citat seamănă a încercare de a găsi justificări anticipate pentru un previzibil fiasco al viitorului congres. Vor participa la congresul emigratiei din partea politichiei româneşti TOŢI. Vor vrea să dea bine la poză în vederea alegerilor din toamnă, lucru care nici măcar nu este de condamnat, poate în felul acesta aflăm în sfârşit cine ne sunt parlamentarii care ne-au ‘reprezentat’ în legislatura trecută. Pentru că în 4 ani i-am identificat cu greu.
Poate că, după parlamentarele de anul ăsta, cei care vor câştiga circumscripţiile de diaspora vor ieşi în faţă, să se prezinte cel puţin. Pentru că justificarea comodă ‘ştiţi, voi sunteţi foarte mulţi iar noi doar 6’ sună a glumă proastă. Şi, de ce nu sunteţi mai mulţi??
300.000 de euro bugetaţi pentru congresul emigratiei sunt mulţi bani. Ar trebui să se poata justifica cheltuirea lor, pentru dacă nu, se dovedeşte că oamenii au dreptate sa fie suspicioşi, să îi bănuiască de interese obscure pe organizatori, va fi greu de dat vina pe Diaspora care nerecunoscatoarea se dovedeşte circumspectă odata în plus.